„…abia după-amiaza, în întîlnirile cu Cecilia, în salon, în atelier sau, curînd, pe cîmpul verde de la marginea orăşelului, unde el desena, iar ea stătea şi-l privea, urmărindu-i mîinile şi ascultîndu-i sfaturile, despre culori care se văd şi care nu se văd, despre nuanţe care există şi nuanţe care ar putea exista, despre umbre care cresc şi descresc, despre sufletul unei linii, despre poezia unei curbe, despre tăria vibrantă a aerului şi scurta viaţă a soarelui dintr-o scînteiere fugară, abia atunci el îi strecura deodată în mîna mică plicul cu colţuri înmuiate de aşteptare…�
„Aşa s-au născut şi garoafele astea, acum. Cîte ceasuri trecuseră? Ceasuri să fi fost, sau zile? Zile, dar cîte? Încă era lumină afară, lumina aceea de toamnă, şi-n încăpere aerul era încins, încărcat. Cineva a crăpat uşa. S-au auzit nişte paşi, ceva şoapte, apoi iarăşi tăcere. Motanul de Angora nu era de văzut nicăieri, probabil dormea visînd tramvaie şi vrăbii, încolăcit pe vreun colţ de divan, între perne grase, departe de oameni. Prăbuşit în fotoliu, scăldat în sudoare, cu vene albăstrui zbătîndu-i-se pe frunte şi gît, cu mîna dreaptă atîrnîndu-i deoparte, ca o ramură frîntă pe lîngă trunchi, cu pensula legată de degete atingînd podeaua cu vîrful său umed şi alb, miraculos înflorit la capătul toamnei, Luchian nu mai avea forţă decît să privească.�
„Se auzea o muzică, şi lină, şi veselă, ca din altă lume venită. Pădurea de mesteceni dansa din nou, cu tot cu izvoare, cu păsări şi ierburi. Un cerb apărut dintre trunchiuri s-a apropiat cu sfială de el şi i-a atins palma cu botul cel umed. Dar cînd el a vrut să-l dezmierde, animalul a tresărit şi-a fugit, ridicînd în urma lui rotocoale de argint. Cînd muzica a tăcut, pădurea de mesteceni s-a despărţit în două, scoţînd la iveală o cărare de linişte.�
Veronica D. Niculescu (n. 1968, Pitești) a publicat volumele de proză scurtă Adeb (Editura Limes, 2004, Premiul pentru Debut al USR Sibiu), Orchestra portocalie (Editura Cartea Românească, 2008) şi Roşu, roşu, catifea (Casa de Pariuri Literare, 2012, nominalizări la Premiile Radio România Cultural și la Premiul Național de Proză Ziarul de Iași; dramatizare în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu). De asemenea, microromanul Simfonia animalieră (Casa de Pariuri Literare, 2014, Premiul „Cercul Literar de la Sibiu� acordat de USR Sibiu, nominalizare la Premiul Național de Proză Ziarul de Iași). A scris două volume în colaborare cu Emil Brumaru: Basmul Prinţesei Repede-Repede (Editura Polirom, 2009) și Cad castane din castani (Editura Polirom, 2014, nominalizare la Premiile Revistei Observator Cultural). O parte dintre povestirile sale sunt incluse în antologia: Floribunda (TipoMoldova, 2012). A câştigat Concursul Naţional de Scenarii HBO, la TIFF 2010, cu scenariul de scurtmetraj Curierul.
A tradus din opera lui Vladimir Nabokov romanele Ochiul, Disperare, Rege, damă, valet, Originalul Laurei, Darul (nominalizare la Premiile USR pentru Cea mai bună traducere), Foc palid (nominalizare la Gala Bun de Tipar 2015 pentru Cea mai bună traducere), precum şi o parte dintre Povestiri și volumul de corespondență Scrisori către Vera. A tradus din opera lui Samuel Beckett proza scrisă în limba engleză, şi anume proza scurtă din volumul Opere I � Integrala prozei scurte (nominalizare la Gala Bun de Tipar 2012 pentru Cea mai bună traducere) şi romanele Murphy, Watt şi Vis cu femei frumoase şi nu prea, alcătuind volumul Opere II (Premiul USR Sibiu pentru traducerile din opera lui Samuel Beckett). A mai tradus romane de Don DeLillo, Siri Hustvedt, Eowyn Ivey, Lydia Davis, Tracy Chevalier, E. B. White.
Povestiri incluse în antologii precum Kikinda Short 06, antologie internaţională de proză scurtă, Serbia, 2012; Scräpliv, antologie de nuvele româneşti, Editura 2244/Bonnier, Suedia, 2013; 10+, antologie de proză Tiuk!, Editura Tracus Arte, 2013; Best of � proza scurtă a anilor 2000, Editura Polirom, 2013.
În această biografie s-au întâlnit două sensibilități. Cea a lui Luchian și cea a Veronicăi Niculescu, care a reușit să ia exact doza necesară din viața pictorului pentru a ni-l aduce mai aproape de suflete pe "Babacu", artistul cu ochii mari, îndrăgostit de flori și de frumos. Așa cum Luchian picta cu sufletul, Veronica Niculescu a scris această carte cu sufletul.
Viața lui Luchian și finalul său tragic nu te pot lăsa indiferent. Parcă destinul l-a pus la încercare pentru a-l face să demonstreze că poate să rămână fidel artei sale și crezului său, în ciuda criticilor, a sărăciei și a bolii. Și a rămas. M-a întristat umilința la care a fost supus, aceea de a nu-și vedea apreciată munca intensă. Să îți dai ultimii bani pe rame pentru a expune tablourile la expoziții la care nu mergea aproape nimeni mi s-a părut foarte dureros. M-a întristat și faptul că iubirea i-a fost refuzată din cauza sărăciei. M-a enervat că și atunci ca și acum puterea de decizie era în mâna unor parveniți. E o carte care m-a făcut să simt intens tristețea, durerea și nedreptatea de care a avut parte Luchian presărate totuși pe ici colo de scurte momente luminoase.
Pe parcursul cărții am apreciat șansa de a privi tablourile lui Luchian prin ochii Veronicăi Niculescu. A fost o experiență aparte pentru că scriitoarea a reușit să prindă în cuvinte diafane sufletul pe care Luchian l-a împrumutat pânzelor sale. Ca un "puf pe aripile unui fluture".
Recomand nu doar această carte ci tot ce scrie Veronica Niculescu. Și de asemenea, recomand toată seria de biografii romantate de la Polirom.
2,5 Mi-am inceput anul cu o carte din seria biografiilor romantate si intamplator il termin la fel, dar pot conchide “that’s all folks� pentru mine. Nu am putut nicicum digera cantitatea de frumusete si de suflet din cartea asta, desi Veronica Niculescu mi-e draga.
E invadata de adjective, care mai de care mai oachese si mai dolofane, de metafore, de comparatii exagerate. Par example “sanul ei alb si rotund stralucea ca un porumbel indragostit�-say whaaat? scena in care o “fecioara� alapta intr-un colt al camerei.
Sorry, pot intelege fascinatia pentru pictor, pentru flori, pentru arta sau pentru belle epoque, dar ar trebui ca delirul acesta stilistic sa aiba o limita. Zic si eu.
Superbă biografia. Veronica D. Niculescu, m-a cucerit definitiv. Talentul scriitoricesc al doamnei este atât de remarcabil încât eu, am văzut prin ochii dumneaei ceva ce nu o sa văd niciodată în realitate: o pictură. M-am lăsat sedusa de culorile și de florile lui Luchian, boala lui și drumul greu pe care l-a avut de străbătut mi-au frânt inima, dar voința, tenacitatea și autoironia lui, nu mi-au dat voie sa mă gândesc la cât de bolnav era.
Parafrazând o replică din capitolul de deschidere, lectura acestei biografii romanțate mi-a adus și mie soarele-n casă. Scrisă cu mare delicatețe, cartea respiră emoție, tristețe, te poartă prin viața dramatică și arta unuia dintre cei mai sensibili artiști, reînviind un pic din atmosfera mahalalelor Bucureștiului și pomenind artiștii de la cumpăna veacului al douăzecilea. Luchian l-a avut ca maestru pe Nicolae Grigorescu, iar Tonitza poate fi considerat un demn continuator al artei sale. Bine documentată și având inserate foarte firesc scrisori originale și conversații reale, cartea mustește de metafore și personificări, care mi-au amintit de stilul lui Ionel Teodoreanu. Parcă eram acolo, lângă Luchian, potrivind culorile, ori trudind pe schele la pictura vreunei biserici, revoltându-mă la nedreptăți, suferind în tăcere, sau ascultând cu emoție vioara lui Enescu. Probabil una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit de o vreme încoace, de mare intensitate emoțională. M-a fermecat.
Este prima data cand citesc o biografie romantata si pot spune ca am fost placut suprinsa sa vad cata munca s-a depus pentru a respecta parcursul vietii unui mare artist si, in acelasi timp, pentru a ilustra atat de pitoresc acele vremuri. De multe ori ma gandeam daca toate acele descrieri ale unei picturi nu sunt de fapt gandurile lui Luchian.
Am gasit cartea intr-un anticariat la doar cateva zile dupa ce vizitasem Muzeul de Arta al Romaniei, unde am avut ocazia sa vad indeaproape operele lui Stefan Luchian si sa aflu de sfarsitul sau tragic. Nu ma asteptam insa ca citind aceasta carte sa am impresia ca sunt din nou in Muzeu, admirand picturile cu flori ale lui Luchian.
Prima jumatate a cartii, an catalogat-o la 3 stele. Simteam lipsa unor detalii din viata personala a pictorului, care sa ma faca sa inteleg omul Luchian, inainte de a intelege pictorul Luchian... ...Dar la sfarsit am inteles: cartea s-a expus asemeni unui tablou: la inceput este schitat, mai mult ghicit, autorul fiind singurul care stie toate detaliile care vor compune tabloul. Apoi incet, tusa cu tusa, paragraf cu paragraf, cartea prezinta in detaliu ceea ce dorea sa scoata la lumina de la bun inceput. A doua jumatate mi-a adus aceeasi incantare ca si Bucuria vietii a lui Irving Stone.
A great biographical romanced novel about one of the greatest Romanian painters that ever existed. Very well written and nicely built it depicts the life, rather tragical, of Ștefan Luchian. The stories about the Romanian art life complete the novel. Some "images" are very emotional and extremley powerfull, like the one and a half page depicting the visit George Enescu paid to Luchian toward the end of the painter's life. Great book, great story.
”Vedea cu acea nouă limpezime natura, îi pătrundea întreaga frumusețe, și la fel oamenii- mai cu seamă pe cei năpăstuiți de soartă, care ascundeau înăuntrul lor suferințe. Suferința însăși și-ar fi dorit s-o picteze, dacă s-ar fi putut. Din asta venea lumina dulce a oamenilor: din bolile, sărăcia, nevoile și umilințele toate, închise în ei ca-n niște cufere mute, de carne, modest ferecate.�
O carte superbă, pe care o recomand din tot sufletul. Am descoperit o persoană sensibilă, un artist ce nu s-a lăsat influențat de bârfe și vorbe aruncate fără rost. O persoană care a pictat până în ultima clipă, a pictat, deși munca lui uneori nu a fost apreciată așa cum se cuvine. Ștefan Luchian este tipul acela de om care îți intră la suflet și pe care vrei să îl cunoști. Prin această ediție a biografiilor romanțate de la editura Polirom, eu l-am descoperit și nu regret absolut deloc.
“Din asta venea lumina dulce a oamenilor: din bolile, sărăcia, nevoile și umilințele toate, închise în ei ca-n niște cufere mute, de carne, modest ferecate.�
�-Noi, pictorii, vedem cu ochii, dar lucrăm cu sufletul.�
“Dar numai Grigorescu simțea că-l inspiră. De la el învăța să privească cu adevărat în jur și să vadă, să înțeleagă cu sufletul ceea ce vede cu ochii.�
“Drumul altuia e bine să-l înțelegi, iar pe al tău trebuie să îl cauți. Să vezi cu ochii tăi, să pricepi cu mintea ta, să simți cu inima ta. Părea simplu, dar era fantastic de greu.�
„Luchian face portrete ale fructelor și-ale florilor, pe care le vede ca pe ființe.� Ștefan Luchian, Babacul, un artist mai presus de tehnică: „De la ochi la mână, drumul trece prin suflet�.
Este prima carte din colecția „Biografii romanțate� pe care o citesc și mi-ar plăcea să descopăr treptat și celelalte titluri apărute.
Pe alocuri, frazele lungi și întortocheate, precum și abundența de epitete și comparații au știrbit puțin din plăcerea lecturii. Pe de altă parte, am apreciat salturile cronologice; dau impresia că stai de vorbă cu o persoană care își deapănă viața.
Stilul Veronicăi D. Niculescu mi s-a părut o prelungire a stilului folosit de Luchian în compunea scrisorilor. Este o lectură care a zugrăvit frumos atmosfera vremurilor, parcursul anevoios al pictorului, traiul de pe o zi pe alta, recunoașterea și boala cumplită care amenința să îi ia ce avea mai de preț: vederea și mâinile.
Luchian: ochii, sufletul, mâna nu a fost neapărat pe gustul meu. Chiar și dacă ar fi fost o carte de pură ficțiune, aș fi considerat-o mult prea plină de adjective și plasticitate. Totuși, mi-a plăcut atât de mult să aflu informații noi despre Ștefan Luchian, încât cartea nu a riscat să devină plictisitoare � în ciuda dezacordului gusturilor mele cu stilul în care este scrisă.
Luchian l-a avut ca mentor pe Grigorescu (care nu era chiar un favorit al vremurilor respective). La rândul său, Nicolae Tonitza l-a admirat pe Ștefan Luchian. George Enescu i-a cântat pictorului atunci când acesta mai putea cel mult să spere că lucrurile vor deveni mai bune. Cum să regreți că ai citit așa ceva?
It was my first time when I read bibliography and it was a good book, but I realised that I don't really like this kind of books. It was very well written and I learnt a lot of stuff about Luchian’s life. I hope you like it!