Stela's bookshelf: all en-US Thu, 03 Apr 2025 13:04:11 -0700 60 Stela's bookshelf: all 144 41 /images/layout/goodreads_logo_144.jpg Canne al vento 230944476 256 Grazia Deledda Stela 0 currently-reading 0.0 1913 Canne al vento
author: Grazia Deledda
name: Stela
average rating: 0.0
book published: 1913
rating: 0
read at:
date added: 2025/04/03
shelves: currently-reading
review:

]]> <![CDATA[Imperiul generalilor târzii şi alte istorii]]> 230801629 98 Bogdan Suceavă Stela 4 romanian-lit, magic-realism 4.00 Imperiul generalilor târzii şi alte istorii
author: Bogdan Suceavă
name: Stela
average rating: 4.00
book published:
rating: 4
read at: 2025/04/03
date added: 2025/04/03
shelves: romanian-lit, magic-realism
review:
Tare mi-a plăcut stilul prozei scurte a lui Bogdan Suceavă, cu istoriile sale plasate în perioada aia de sfîrșit de comunism - început de democrație, colorate în același cenușiu obosit, lipsit de speranță.
]]> Bartleby et compagnie 6951171 220 Enrique Vila-Matas 2267020432 Stela 3 « Écrire, c’est essayer de savoir ce que nous écririons si nous écrivions » (Marguerite Duras)

Je ne saurais pas trop où classer la petite œuvre charmante d’Enrique Vila-Matas, Bartleby & compagnie, car elle a l’air à la fois de presqu’un roman avec son narrateur bossu qui bosse les presqu’œuvres de plusieurs presque personnages, ses « Écrivains négatifs », de presqu’un ouvrage critique avec ses notes au sous-sol d’un presque texte, de presqu’un essai parodique sur la presqu’écriture.

C’est le 8 juillet 1999 que notre narrateur (bossu) annonce qu’il s’est érigé en « dénicheur de bartlebys » (en l’honneur de Bartleby, le personnage de Herman Melville, fameux par sa résistance passive, qui habitait dans son bureau, n’allait jamais nulle part, refusait de parler de soi et passait de longs moments à regarder un mur de brique de Wall Street), en commençant « un carnet de notes en bas de page, destinées à commenter un texte invisible ».

Ce qui s’en suit est un pêlemêle d’écrivains et de personnages-écrivains atteints par le syndrome de Bartleby, c’est-à-dire incapables d’écrire plus d’un livre ou deux dans leur vie, évoqués dans des notes sans sous-sol. Leur point commun est la « création » de la Littérature du refus - des refus parfois absurdes, parfois convaincants, des refus qui « font » du sens (comme diraient mes étudiants) et souvent des refus qui font rire, comme celui de Juan Rulfo, par exemple, qui prétendait qu’en écrivant le roman Pedro Paramo il n’a fait que transcrire une histoire racontée par son oncle Celerino et qu’il a arrêté d’écrire lorsque son oncle est mort, ou celui de Felipe Alfau, qui affirmait qu’il a renoncé à l’écriture à cause de l’apprentissage de l’anglais qui le rendait « sensible à des complexités jusqu’alors inaperçues ».

Pourquoi les livres jamais écrits ne mériteraient, eux-aussi, leur bibliothèque? En fin de compte ce ne serait pas la première bibliothèque « impossible », si on pense à celle d’Alonso Quijano ou à celle du capitaine Nemo, ou même à la bibliothèque d’Alexandrie, qui possédait quarante mille rouleaux avant que Jules César l’incendiât. Justement, Biaise Cendrars a voulu écrire un volume nommé Manuel de bibliographie des livres jamais publiés ni même écrits.
Ces livres fantômes, ces textes invisibles seraient ceux qui un beau jour viennent frapper à votre porte et qui, alors qu’on s’apprête à les recevoir, s’évanouissent sous le prétexte le plus futile ; à peine ouvre-t-on la porte qu’ils ne sont déjà plus là. Partis. C’était sûrement un grand livre, ce grand livre qu’on portait en soi, celui qu’on était réellement destiné à écrire, le livre, le livre qu’on ne pourra plus jamais écrire ni lire. Mais ce livre existe, que personne n’en doute, est comme en suspension dans l’histoire des Arts Négatifs.

De plus, aux États-Unis, à Burlington il y aurait une bibliothèque, Brautigan Library, (d’après l’écrivain underground nord-américain Richard Brautigan), qui contient seulement des manuscrits non publiés, refusés par les maisons d’édition. Une bibliothèque « des livres avortés » qui accepte toujours d’autres manuscrits.

Le petit livre ferme avec l’évocation de deux écrivains, Tolstoï et Beckett, en dialogue bartlebien à travers le temps :
Il (TolstoÏ � n.m.) laissait derrière lui sa demeure abandonnée, derrière lui aussi, dans son journal � tout aussi abandonné après une fidélité de soixante-trois ans � la dernière phrase de sa vie, une phrase abrupte, stoppée net, une défaillance de bartleby :
Fais ce que dois, adv� Bien des années plus tard, Beckett dirait que les mots mêmes nous abandonnent, et que c’est tout dire.

]]> 4.00 2000 Bartleby et compagnie
author: Enrique Vila-Matas
name: Stela
average rating: 4.00
book published: 2000
rating: 3
read at: 2025/03/28
date added: 2025/04/03
shelves:
review:
« Écrire, c’est essayer de savoir ce que nous écririons si nous écrivions » (Marguerite Duras)


Je ne saurais pas trop où classer la petite œuvre charmante d’Enrique Vila-Matas, Bartleby & compagnie, car elle a l’air à la fois de presqu’un roman avec son narrateur bossu qui bosse les presqu’œuvres de plusieurs presque personnages, ses « Écrivains négatifs », de presqu’un ouvrage critique avec ses notes au sous-sol d’un presque texte, de presqu’un essai parodique sur la presqu’écriture.

C’est le 8 juillet 1999 que notre narrateur (bossu) annonce qu’il s’est érigé en « dénicheur de bartlebys » (en l’honneur de Bartleby, le personnage de Herman Melville, fameux par sa résistance passive, qui habitait dans son bureau, n’allait jamais nulle part, refusait de parler de soi et passait de longs moments à regarder un mur de brique de Wall Street), en commençant « un carnet de notes en bas de page, destinées à commenter un texte invisible ».

Ce qui s’en suit est un pêlemêle d’écrivains et de personnages-écrivains atteints par le syndrome de Bartleby, c’est-à-dire incapables d’écrire plus d’un livre ou deux dans leur vie, évoqués dans des notes sans sous-sol. Leur point commun est la « création » de la Littérature du refus - des refus parfois absurdes, parfois convaincants, des refus qui « font » du sens (comme diraient mes étudiants) et souvent des refus qui font rire, comme celui de Juan Rulfo, par exemple, qui prétendait qu’en écrivant le roman Pedro Paramo il n’a fait que transcrire une histoire racontée par son oncle Celerino et qu’il a arrêté d’écrire lorsque son oncle est mort, ou celui de Felipe Alfau, qui affirmait qu’il a renoncé à l’écriture à cause de l’apprentissage de l’anglais qui le rendait « sensible à des complexités jusqu’alors inaperçues ».

Pourquoi les livres jamais écrits ne mériteraient, eux-aussi, leur bibliothèque? En fin de compte ce ne serait pas la première bibliothèque « impossible », si on pense à celle d’Alonso Quijano ou à celle du capitaine Nemo, ou même à la bibliothèque d’Alexandrie, qui possédait quarante mille rouleaux avant que Jules César l’incendiât. Justement, Biaise Cendrars a voulu écrire un volume nommé Manuel de bibliographie des livres jamais publiés ni même écrits.
Ces livres fantômes, ces textes invisibles seraient ceux qui un beau jour viennent frapper à votre porte et qui, alors qu’on s’apprête à les recevoir, s’évanouissent sous le prétexte le plus futile ; à peine ouvre-t-on la porte qu’ils ne sont déjà plus là. Partis. C’était sûrement un grand livre, ce grand livre qu’on portait en soi, celui qu’on était réellement destiné à écrire, le livre, le livre qu’on ne pourra plus jamais écrire ni lire. Mais ce livre existe, que personne n’en doute, est comme en suspension dans l’histoire des Arts Négatifs.

De plus, aux États-Unis, à Burlington il y aurait une bibliothèque, Brautigan Library, (d’après l’écrivain underground nord-américain Richard Brautigan), qui contient seulement des manuscrits non publiés, refusés par les maisons d’édition. Une bibliothèque « des livres avortés » qui accepte toujours d’autres manuscrits.

Le petit livre ferme avec l’évocation de deux écrivains, Tolstoï et Beckett, en dialogue bartlebien à travers le temps :
Il (TolstoÏ � n.m.) laissait derrière lui sa demeure abandonnée, derrière lui aussi, dans son journal � tout aussi abandonné après une fidélité de soixante-trois ans � la dernière phrase de sa vie, une phrase abrupte, stoppée net, une défaillance de bartleby :
Fais ce que dois, adv� Bien des années plus tard, Beckett dirait que les mots mêmes nous abandonnent, et que c’est tout dire.


]]> Apologia plagiatului 29070985 136 Jean-Luc Hennig Stela 0 currently-reading 4.15 1997 Apologia plagiatului
author: Jean-Luc Hennig
name: Stela
average rating: 4.15
book published: 1997
rating: 0
read at:
date added: 2025/03/31
shelves: currently-reading
review:

]]> Leagănul respirației 230111573 292 Herta Müller Stela 5 gulag-and-comunism 泦țDzԲ! 5.00 2009 Leagănul respirației
author: Herta Müller
name: Stela
average rating: 5.00
book published: 2009
rating: 5
read at: 2025/03/27
date added: 2025/03/27
shelves: gulag-and-comunism
review:
泦țDzԲ!
]]> <![CDATA[L'ancien calendrier d'un amour]]> 213156575
Tel serait l’esprit de cette saga lapidaire � un siècle de fureur et de sang que va traverser Valdas Bataeff en affrontant, tout jeune, les événements tragiques de son époque.
Au plus fort de la tempête, il parvient à s’arracher à la cruauté du monde : un amour clandestin dans une parenthèse enchantée, entre l’ancien calendrier de la Russie impériale et la nouvelle chronologie imposée par les « constructeurs de l’avenir radieux ».
Chef-d’œuvre de concision, ce roman sur la trahison, le sacrifice et la rédemption nous fait revivre, à hauteur d’homme, les drames de la grande Histoire : révolutions, conflits mondiaux, déchirements de l’après-guerre. Pourtant, une trame secrète, au-delà des atroces comédies humaines, nous libère de leur emprise et rend infinie la fragile brièveté d’un amour blessé.]]> 192 Andreï Makine 2253247138 Stela 4 metahistorical-fiction
Bien que ce roman ne soit parmi mes favoris de Makine, j'ai été impressionnée par son style télégraphique qui réussit quand même garder toute sa puissance évocatrice :
Leur vie s’abrita dans le temps de l’ancien calendrier, le nébuleux retard qu’avaient supprimé les hâtifs constructeurs de l’avenir radieux.

Taïa� leur temps faisant une escale, entre deux calendriers. À l’orée d’une fugace éternité�

Valdas se rendait compte que le passé, même le plus pénible, se décantait déjà et révélait un reflet de douceur, la volonté résignée de ne plus provoquer un monstre tapi au fond de leur souvenirs.

Heureux de ne plus avoir rien à démontrer, il se sentait aux côtés de Taïa, au-delà de tous les calendriers.

Pourtant, il me semble que la concision nuit au développement des personnages, qui restent des ombres chinois sur un canevas historique assez rudimentaire, comme s’il s’agissait seulement de la possibilité d’un roman. Une esquisse adroite, derrière laquelle le tableau reste à jamais caché.

3,5 étoiles

]]> 3.43 2023 L'ancien calendrier d'un amour
author: Andreï Makine
name: Stela
average rating: 3.43
book published: 2023
rating: 4
read at: 2025/03/17
date added: 2025/03/27
shelves: metahistorical-fiction
review:
Quelqu'un a appelé ce minuscule roman “une saga lapidaire�, un oxymoron approprié, je trouve. J’ose même ajouter l’étiquette de bildungsroman, étant donné que l'histoire de Valdas Bataeff commence en 1913, lorsqu'il avait 15 ans, et va être suivie pendant presque 80 ans (jusqu'en 1991), à travers deux calendriers : l'un qui s'en meurt avec tout un monde et un amour (le calendrier julien), remplacé par un autre (le calendrier grégorien, celui “des pays civilisés�, d’après Lénine), qui essaie d'effacer la mémoire du premier.

Bien que ce roman ne soit parmi mes favoris de Makine, j'ai été impressionnée par son style télégraphique qui réussit quand même garder toute sa puissance évocatrice :
Leur vie s’abrita dans le temps de l’ancien calendrier, le nébuleux retard qu’avaient supprimé les hâtifs constructeurs de l’avenir radieux.

Taïa� leur temps faisant une escale, entre deux calendriers. À l’orée d’une fugace éternité�

Valdas se rendait compte que le passé, même le plus pénible, se décantait déjà et révélait un reflet de douceur, la volonté résignée de ne plus provoquer un monstre tapi au fond de leur souvenirs.

Heureux de ne plus avoir rien à démontrer, il se sentait aux côtés de Taïa, au-delà de tous les calendriers.

Pourtant, il me semble que la concision nuit au développement des personnages, qui restent des ombres chinois sur un canevas historique assez rudimentaire, comme s’il s’agissait seulement de la possibilité d’un roman. Une esquisse adroite, derrière laquelle le tableau reste à jamais caché.

3,5 étoiles


]]> Rue Escalei 217413135
Laura Nicolae fait un portrait lumineux de la Roumanie à l’époque communiste, dévoilant la résilience de communautés tissées serrées, où la générosité trouve le moyen de survivre malgré tout, comme les fleurs qui poussent dans les failles du béton.]]> 408 Laura Nicolae 289849030X Stela 0 3.25 Rue Escalei
author: Laura Nicolae
name: Stela
average rating: 3.25
book published:
rating: 0
read at:
date added: 2025/03/21
shelves: currently-reading, gulag-and-comunism
review:

]]> <![CDATA[Cele patruzeci de legi ale iubirii]]> 228881066 The Bastard of Istanbul, acclaimed Turkish author Elif Shafak unfolds two tantalizing parallel narratives—one contemporary and the other set in the thirteenth century, when Rumi encountered his spiritual mentor, the whirling dervish known as Shams of Tabriz—that together incarnate the poet's timeless message of love.

Ella Rubenstein is forty years old and unhappily married when she takes a job as a reader for a literary agent. Her first assignment is to read and report on Sweet Blasphemy, a novel written by a man named Aziz Zahara. Ella is mesmerized by his tale of Shams's search for Rumi and the dervish's role in transforming the successful but unhappy cleric into a committed mystic, passionate poet, and advocate of love. She is also taken with Shams's lessons, or rules, that offer insight into an ancient philosophy based on the unity of all people and religions, and the presence of love in each and every one of us. As she reads on, she realizes that Rumi's story mir­rors her own and that Zahara—like Shams—has come to set her free.]]> 420 Elif Shafak Stela 4 metahistorical-fiction Independent, Alev Adil îi prezice lui Elif Shafak un viitor cel puțin la fel de glorios ca al lui Paulo Coelho.

E drept, romanul are toate atributele necesare pentru a fi încadrat în categoria bestseller-lui sau, cum spune jurnalistul, a blockbuster-ului. Dar are și un farmec al lui, mai ales în romanul din roman, cel intitulat Dulce blasfemie, și care urmărește relația dintre Rumi și Shams din Tabriz și care iese în evidență, după părerea mea, nu prin învățăturile sufiste neapărat, aici le dau dreptate tuturor celor care au simțit că sufismul este vulgarizat, prezentat pe înțelesul tuturor, ci prin marea prietenie care-i unește pe cei doi, și al cărei simbol sînt cele două butelci cu miere:
� Dar totul e aşa de limpede, Aladdin. Încerc să-ţi spun că, asemenea ucenicului zbanghiu, vezi întotdeauna lucrurile îndoit, a răspuns Shams. Tatăl tău şi cu mine suntem doar unul. Dacă mă zdrobeşti pe mine, îl zdrobeşti şi pe el.
� Tu şi tata n-aveţi nimic de împărţit, m-am încăpăţânat eu. Dacă sparg cea dintâi butelcă, o s-o las slobodă pe-a doua.

Pe de altă parte, povestea-cadru e mult mai comercială și previzibilă. Cu toate acestea, Cele patruzeci de legi ale iubirii mi-a plăcut mai mult decît Laur, deși, trebuie să recunosc, Laur e scrisă mai bine. Cred că-mi plac mai mult valorile sufismului decît ale creștinismului.

3,5 stele]]> 4.00 2009 Cele patruzeci de legi ale iubirii
author: Elif Shafak
name: Stela
average rating: 4.00
book published: 2009
rating: 4
read at: 2025/03/17
date added: 2025/03/20
shelves: metahistorical-fiction
review:
ÎԳٰ- ușor răutăcioasă din Independent, Alev Adil îi prezice lui Elif Shafak un viitor cel puțin la fel de glorios ca al lui Paulo Coelho.

E drept, romanul are toate atributele necesare pentru a fi încadrat în categoria bestseller-lui sau, cum spune jurnalistul, a blockbuster-ului. Dar are și un farmec al lui, mai ales în romanul din roman, cel intitulat Dulce blasfemie, și care urmărește relația dintre Rumi și Shams din Tabriz și care iese în evidență, după părerea mea, nu prin învățăturile sufiste neapărat, aici le dau dreptate tuturor celor care au simțit că sufismul este vulgarizat, prezentat pe înțelesul tuturor, ci prin marea prietenie care-i unește pe cei doi, și al cărei simbol sînt cele două butelci cu miere:
� Dar totul e aşa de limpede, Aladdin. Încerc să-ţi spun că, asemenea ucenicului zbanghiu, vezi întotdeauna lucrurile îndoit, a răspuns Shams. Tatăl tău şi cu mine suntem doar unul. Dacă mă zdrobeşti pe mine, îl zdrobeşti şi pe el.
� Tu şi tata n-aveţi nimic de împărţit, m-am încăpăţânat eu. Dacă sparg cea dintâi butelcă, o s-o las slobodă pe-a doua.

Pe de altă parte, povestea-cadru e mult mai comercială și previzibilă. Cu toate acestea, Cele patruzeci de legi ale iubirii mi-a plăcut mai mult decît Laur, deși, trebuie să recunosc, Laur e scrisă mai bine. Cred că-mi plac mai mult valorile sufismului decît ale creștinismului.

3,5 stele
]]> <![CDATA[Cum am trecut prin comunism: al doilea sfert de veac]]> 45696999 Începând din 1980, nu s-au mai făcut nicăieri avansări în sistemul universitar. Era o nedreptate flagrantă, care, în ce mă priveşte, se traducea şi printr-o jenă financiară permanentă. De la un an la altul, viaţa devenea tot mai complicată. Începând cu pâinea cea de toate zilele. Oamenii, aşezaţi la cozi nesfârşite în faţa magazinelor alimentare goale, aşteptau să se aducă ceva, orice. Maică-mea descoperise la o coadă «rezonabilă» aşa-zişii «cârnaţi de bere», cam suspecţi de felul lor, pe care îi împărţeam cu câinele. Câinelui chiar că-i plăceau.
Evadam, pe cât posibil, din neplăcuta realitate citind pe nerăsuflate cărţi franţuzeşti. Seară de seară, ascultam cu regularitate Vocea Americii. Am putut urmări astfel filmul întreg al destrămării regimurilor comuniste în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia� În presa românească nu se sufla o vorbă despre ceea ce se petrecea la doi paşi de noi, de jur împrejurul ţării. România părea imobilă. Până într-o zi, când totul a explodat, cu o violenţă neînchipuită.� � Lucian Boia]]> 188 Lucian Boia 9735064235 Stela 3 3.63 2018 Cum am trecut prin comunism: al doilea sfert de veac
author: Lucian Boia
name: Stela
average rating: 3.63
book published: 2018
rating: 3
read at: 2019/09/07
date added: 2025/03/16
shelves: memoirs-and-diaries, romanian-lit
review:
N-a fost rău, dar cred că-mi place mai mult Lucian Boia istoricul decît Lucian Boia memorialistul.
]]> Toate pânzele sus! 6060966 854 Radu Tudoran Stela 4 4.19 1954 Toate pânzele sus!
author: Radu Tudoran
name: Stela
average rating: 4.19
book published: 1954
rating: 4
read at:
date added: 2025/03/13
shelves: children-ya-na-lit, romanian-lit
review:

]]> Parodii originale 16481515 Ioan MILICĂ)]]> 150 George Topîrceanu Stela 3
S-a oprit lîng-o poiată
Un ţigan răzleţ de ceată, -
Ochii-i fug după găini...
Strîns îşi ţine-acum vioara
Si, cum trece ulicioara,
Fac în urma lui ca cioara
Toţi copiii din vecini.(G. Cosbuc, Tiganii)

V-am salutat odată sfera,
Acum vreo zece mii de ani,
Cînd astronomii de pe Terra
Erau de-abia orangutani.
(Flammarion era gorilă,
Si bietul Newton diplodoc,
Camil era de-abia cămilă
Iar Duică... nu era deloc!
El de-abia azi cînd scrie proză,
Se afla în metamorfoză
Si se transformă tare greu:
Aspiră-acum la cimpanzeu.)(A. Mirea, Caleidoscop)

Plouă ca-n Parisul lui Verlaine...
Din loc în loc,
Te insultă modestia unor ghete fara toc.
Mai departe,
Cînd coboară din cupeul ei grăbită,
Pînă sus zăreşti dessous-ul unei doamne
Din elită.... (I. Minulescu, Romanţă autumnală)

Ajuns acum la pragul tău, mă iată.
Cremene dură, mă putui în pisc
Să mă găsesc prin stînci şi să mă isc
Din pulbere, cu glesna-nsîngerată.(T. Arghezi, Psalm)

În două surcele de vreasc să se facă
Picerele tale, făptură buimacă.
Plesni-ţi-ar timpanul,
Să n-auzi cînd trece traivanul.
Să uiţi la cetanii tipicul
Si psalmii în zi de Craciun.
Să n-ai după masă tutun.
Să-ţi pută buricul.

Vedea-te-aş în vreo fiţuică
Pus cu litere de-o şchioapă.
Curge-ti-ar pe-o nară ţuică,
Pe cealaltă numai apă.
Lăuda-te-ar Bogdan-Duică
Si pupa-te-ar Popa Iapă!
(...)
La urmă, o droaie de tipuri nefaste,
Profund imbecile şi vag pederaste,
Să-ţi strîmbe-n neştire ţinuta şi graiul,
Si-n uliti să crească alaiul
Vîrtej petrecîndu-te-n cale
Păcate, măscări, osanale. (T. Arghezi, Blesteme)

Hotărît lucru, dacă s-ar fi născut cu vreo 50 de ani mai tîrziu, Topîrceanu şi-ar fi găsit cu siguranţă un loc în postmodernismul atît de iubitor de pastişă şi atît de permisiv cu influenţele. Zău daca n-am găsit printre versurile sale unele care să-mi amintească de Cartarescu:

Arc văpsit pe bolta rece de-un penel muiat în aur,
Solz zvîrlit din coada unui legendar ihtiozaur, -
Cîţi săraci din lumea asta, cînd luceşti în noaptea tristă,
n-ar voi sa fii monedă, sa te lege-ntr-o batistă?

...sau de Dinescu:

Iubesc şi cînt!... Nepăsător cultiv
A sufletului gratuită zestre, -
Căci eu sînt tînar şi-mi bat joc, maestre,
De prognosticul tău definitiv.










]]> 4.00 1916 Parodii originale
author: George Topîrceanu
name: Stela
average rating: 4.00
book published: 1916
rating: 3
read at: 2012/12/12
date added: 2025/03/13
shelves: lyric-genre, romanian-lit, traditionalism
review:
Spumos, haios, cameleonic (ca orice bun parodist), foloseşte tehnica aşteptării frustrate si caricatura stilistică. Iată cîteva exemple de versuri care m-au distrat copios:

S-a oprit lîng-o poiată
Un ţigan răzleţ de ceată, -
Ochii-i fug după găini...
Strîns îşi ţine-acum vioara
Si, cum trece ulicioara,
Fac în urma lui ca cioara
Toţi copiii din vecini.(G. Cosbuc, Tiganii)

V-am salutat odată sfera,
Acum vreo zece mii de ani,
Cînd astronomii de pe Terra
Erau de-abia orangutani.
(Flammarion era gorilă,
Si bietul Newton diplodoc,
Camil era de-abia cămilă
Iar Duică... nu era deloc!
El de-abia azi cînd scrie proză,
Se afla în metamorfoză
Si se transformă tare greu:
Aspiră-acum la cimpanzeu.)(A. Mirea, Caleidoscop)

Plouă ca-n Parisul lui Verlaine...
Din loc în loc,
Te insultă modestia unor ghete fara toc.
Mai departe,
Cînd coboară din cupeul ei grăbită,
Pînă sus zăreşti dessous-ul unei doamne
Din elită.... (I. Minulescu, Romanţă autumnală)

Ajuns acum la pragul tău, mă iată.
Cremene dură, mă putui în pisc
Să mă găsesc prin stînci şi să mă isc
Din pulbere, cu glesna-nsîngerată.(T. Arghezi, Psalm)

În două surcele de vreasc să se facă
Picerele tale, făptură buimacă.
Plesni-ţi-ar timpanul,
Să n-auzi cînd trece traivanul.
Să uiţi la cetanii tipicul
Si psalmii în zi de Craciun.
Să n-ai după masă tutun.
Să-ţi pută buricul.

Vedea-te-aş în vreo fiţuică
Pus cu litere de-o şchioapă.
Curge-ti-ar pe-o nară ţuică,
Pe cealaltă numai apă.
Lăuda-te-ar Bogdan-Duică
Si pupa-te-ar Popa Iapă!
(...)
La urmă, o droaie de tipuri nefaste,
Profund imbecile şi vag pederaste,
Să-ţi strîmbe-n neştire ţinuta şi graiul,
Si-n uliti să crească alaiul
Vîrtej petrecîndu-te-n cale
Păcate, măscări, osanale. (T. Arghezi, Blesteme)

Hotărît lucru, dacă s-ar fi născut cu vreo 50 de ani mai tîrziu, Topîrceanu şi-ar fi găsit cu siguranţă un loc în postmodernismul atît de iubitor de pastişă şi atît de permisiv cu influenţele. Zău daca n-am găsit printre versurile sale unele care să-mi amintească de Cartarescu:

Arc văpsit pe bolta rece de-un penel muiat în aur,
Solz zvîrlit din coada unui legendar ihtiozaur, -
Cîţi săraci din lumea asta, cînd luceşti în noaptea tristă,
n-ar voi sa fii monedă, sa te lege-ntr-o batistă?

...sau de Dinescu:

Iubesc şi cînt!... Nepăsător cultiv
A sufletului gratuită zestre, -
Căci eu sînt tînar şi-mi bat joc, maestre,
De prognosticul tău definitiv.











]]> Teoria expresiei poetice 13267320 542 Carlos Bousoño Stela 4 critic-and-linguistic-studies Am cotrobăit prin fișele mele și am dat peste aceste note, luate la BCU pe cînd eram studentă în anul al treilea la secția de filologie a Universității din București, și mă pregăteam de examenul de teoria literaturii (cred).

Pornind de la distincția între două tipuri de imagini poetice: tradițională și irațională, autorul definește fenomenul vizionar modern (în care materia metaforică nu mai e transparentă, ci opacă) ca fiind alcătuit din trei elemente: imaginea vizionară, viziunea și simbolul.
Dacă imaginea tradițională presupune o recunoaștere intelectuală a asemănării (d. e. păr = aur) cea vizionară cere o analiză subtilă a acesteia (păsărică = curcubeu: sentimentul dominant e duioșia, deci emoția exprima "irațional" cunoașterea). Poezia contemporană folosește așadar cuvintele mai degrabă pentru impresia pe care o produc decît pentru conceptele lor.
Viziunea constă in atribuirea de funcții sau calități ireale unui obiect și devine semnificativă atunci cînd la baza ei nu există un obiect real, dar există ceva care s-o justifice.
In sfîrșit, mai important decît tipul de simbol (simplu sau continuat în întreg poemul) este natura acestuia, cînd planul său real nu apare în intuiție, ci in analiza extraestetică a intuiției.

Interesant este de asemenea conceptul de istoricitate a poeziei, pornind de la ideea că nu există operă artistică anistorică si nici universală în sens tradiționalist. Poezia e guvernată de două legi: cea extrinsecă (cere un conținut sufletesc care să-i dea un răspuns adecvat, răspuns care depinde de opiniile noastre despre lume și aceste opinii sînt schimbătoare) și cea intrinsecă (poetul operează cu două feluri de materiale: din stadiul cultural tranzitoriu și din psihicul omului). Universalitatea operei nu depinde de istoricitate, care nu poate fi ignorată, ci de bogăția semnificativă, care o transcende.
]]> 3.75 Teoria expresiei poetice
author: Carlos Bousoño
name: Stela
average rating: 3.75
book published:
rating: 4
read at: 1987/01/01
date added: 2025/03/11
shelves: critic-and-linguistic-studies
review:
Am cotrobăit prin fișele mele și am dat peste aceste note, luate la BCU pe cînd eram studentă în anul al treilea la secția de filologie a Universității din București, și mă pregăteam de examenul de teoria literaturii (cred).

Pornind de la distincția între două tipuri de imagini poetice: tradițională și irațională, autorul definește fenomenul vizionar modern (în care materia metaforică nu mai e transparentă, ci opacă) ca fiind alcătuit din trei elemente: imaginea vizionară, viziunea și simbolul.
Dacă imaginea tradițională presupune o recunoaștere intelectuală a asemănării (d. e. păr = aur) cea vizionară cere o analiză subtilă a acesteia (păsărică = curcubeu: sentimentul dominant e duioșia, deci emoția exprima "irațional" cunoașterea). Poezia contemporană folosește așadar cuvintele mai degrabă pentru impresia pe care o produc decît pentru conceptele lor.
Viziunea constă in atribuirea de funcții sau calități ireale unui obiect și devine semnificativă atunci cînd la baza ei nu există un obiect real, dar există ceva care s-o justifice.
In sfîrșit, mai important decît tipul de simbol (simplu sau continuat în întreg poemul) este natura acestuia, cînd planul său real nu apare în intuiție, ci in analiza extraestetică a intuiției.

Interesant este de asemenea conceptul de istoricitate a poeziei, pornind de la ideea că nu există operă artistică anistorică si nici universală în sens tradiționalist. Poezia e guvernată de două legi: cea extrinsecă (cere un conținut sufletesc care să-i dea un răspuns adecvat, răspuns care depinde de opiniile noastre despre lume și aceste opinii sînt schimbătoare) și cea intrinsecă (poetul operează cu două feluri de materiale: din stadiul cultural tranzitoriu și din psihicul omului). Universalitatea operei nu depinde de istoricitate, care nu poate fi ignorată, ci de bogăția semnificativă, care o transcende.

]]> Muntele cu uși 213938052
Cărţile nu se pot scrie cu reţetă, dar cartea asta e 50 la sută mister și 50 la sută râs. Și, după ce o citiţi, nu vă va mai fi niciodată-niciodată, frică.]]> 136 Cătălin Pavel 9735084651 Stela 5 children-ya-na-lit Cireșarii, Harry Potter, Alice în Țara minunilor, Cei trei muschetari și cîte altele.

Ei bine, acum am mai descoperit o minunăție, cartea lui Cătălin Pavel, Muntele cu uși, frumoasă foc, atît în formă cît și în conținut, de la titlul inspirat la superbele desene ale lui Rémi (pardon, ale Oanei Ispir), de la personajele pitorești în nume și fapte deopotrivă, la vocea narativă plină de umor și duioșie, care simulează perfect gîndurile și trăirile unui copil precoce, ca să facă șmecherește cu ochiul și cititorului adult, fie printr-o comparație comică
Soarele ajungea parcă mai ușor la ele prin aerul rece al iernii, ca internetul prin fibra optică.

fie printr-o înțepătură jucăușă la adresa înțelepciunii adulților
Dar să lăsăm această problemă (problema drumurilor care te duc dar nu te aduc înapoi n.m.) oamenilor mari, care se pricep cel mai bine să n-o înțeleagă.

fie prin destăinuirea, spre final că de fapt vocea narativă e formată din două, uneori separate, alteori suprapuse, de vreme ce există există un povestitor mare („inventatorul� poveștii), și unul mic („răspînditorul� ei):
Și iată ceva curios: după ce ei au plecat, am plecat și noi din această poveste, vrînd-nevrînd, pentru că nici eu și nici Rémi nu mai putem ști ce va mai face Sara. Așa că, de-acum încolo, pe voi vă las pe mîinile povestitorului mare, care există întotdeauna dincolo de orice povestitor mic. Vă mai spun doar că, în curînd, o să mă întorc puțin în Casa fără sfîrșit, ca să-i spun și lui Orbikon povestea Sarei. Cine știe? Poate ajută. O poveste ajută întotdeauna la ceva.


O ultimă remarcă: după cum ați remarcat și din citatul de mai sus, narațiunea e plină de intertextualități savuroase, de descoperit de către adulți și copii deopotrivă, împreună sau separat. ]]> 4.23 Muntele cu uși
author: Cătălin Pavel
name: Stela
average rating: 4.23
book published:
rating: 5
read at: 2025/03/08
date added: 2025/03/11
shelves: children-ya-na-lit
review:
Mereu m-am dat în vînt după literatura pentru copii și adolescenți. Am citit de nenumărate ori (și-0 s-0 mai fac!) Cireșarii, Harry Potter, Alice în Țara minunilor, Cei trei muschetari și cîte altele.

Ei bine, acum am mai descoperit o minunăție, cartea lui Cătălin Pavel, Muntele cu uși, frumoasă foc, atît în formă cît și în conținut, de la titlul inspirat la superbele desene ale lui Rémi (pardon, ale Oanei Ispir), de la personajele pitorești în nume și fapte deopotrivă, la vocea narativă plină de umor și duioșie, care simulează perfect gîndurile și trăirile unui copil precoce, ca să facă șmecherește cu ochiul și cititorului adult, fie printr-o comparație comică
Soarele ajungea parcă mai ușor la ele prin aerul rece al iernii, ca internetul prin fibra optică.

fie printr-o înțepătură jucăușă la adresa înțelepciunii adulților
Dar să lăsăm această problemă (problema drumurilor care te duc dar nu te aduc înapoi n.m.) oamenilor mari, care se pricep cel mai bine să n-o înțeleagă.

fie prin destăinuirea, spre final că de fapt vocea narativă e formată din două, uneori separate, alteori suprapuse, de vreme ce există există un povestitor mare („inventatorul� poveștii), și unul mic („răspînditorul� ei):
Și iată ceva curios: după ce ei au plecat, am plecat și noi din această poveste, vrînd-nevrînd, pentru că nici eu și nici Rémi nu mai putem ști ce va mai face Sara. Așa că, de-acum încolo, pe voi vă las pe mîinile povestitorului mare, care există întotdeauna dincolo de orice povestitor mic. Vă mai spun doar că, în curînd, o să mă întorc puțin în Casa fără sfîrșit, ca să-i spun și lui Orbikon povestea Sarei. Cine știe? Poate ajută. O poveste ajută întotdeauna la ceva.


O ultimă remarcă: după cum ați remarcat și din citatul de mai sus, narațiunea e plină de intertextualități savuroase, de descoperit de către adulți și copii deopotrivă, împreună sau separat.
]]> La Storia 5928572 668 Elsa Morante 8806136658 Stela 4 metahistorical-fiction 4.33 1974 La Storia
author: Elsa Morante
name: Stela
average rating: 4.33
book published: 1974
rating: 4
read at: 2025/03/02
date added: 2025/03/07
shelves: metahistorical-fiction
review:
Quando ho cominciato leggere La storia (ora vedo che sette mesi fa!) non sapevo che ha fatto tutta una storia. Ammirazione e critiche violente nello stesso tempo (un articolo interessante su questo argomento può essere trovato ), cioè un sacco di reazioni contradittorie come i miei sentimenti durante la lettura. A volte mi sembrava di essere davanti un capolavoro, altre volte mi sembrava che non finisse mai
]]> Le Vicomte de Bragelonne III 1002667 906 Alexandre Dumas Stela 3 cape-and-sword, romanticism 4.30 Le Vicomte de Bragelonne III
author: Alexandre Dumas
name: Stela
average rating: 4.30
book published:
rating: 3
read at:
date added: 2025/03/06
shelves: cape-and-sword, romanticism
review:

]]> <![CDATA[Frumoșii nebuni ai marilor orașe - fals tratat despre iubire]]> 228420471 228 Fănuș Neagu Stela 3 magic-realism, romanian-lit 3.00 1976 Frumoșii nebuni ai marilor orașe - fals tratat despre iubire
author: Fănuș Neagu
name: Stela
average rating: 3.00
book published: 1976
rating: 3
read at: 2025/03/02
date added: 2025/03/02
shelves: magic-realism, romanian-lit
review:
Nu-i chiar magic-realism, mai degrabă un Naked-Lunch românesc, foaaarte calofil, care uneori m-a amuzat (chiar m-am gîndit să-l încadrez la specia roman-comic), uneori m-a încîntat (o grămadă de metafore și comparații sînt extrem de reușite, nu numai titlul), dar pe ansamblu mi s-a părut lejer demodat și dacă l-aș fi citit în loc să-l ascult nu știu dacă nu l-aș fi abandonat. Așa măcar pot să zic c-am citit și eu ceva (dar probabil n-am mai să citesc altceva) de Fănuș Neagu.
]]> Durabila iubire 228137545 272 Ian McEwan Stela 4 postmodernism
Excelentă construcția unui narrator de a cărui credibilitate m-am îndoit și eu la un moment-dat, înclinînd să-i dau dreptate Clarisei. Sindromul lui de Clérambault, de care nu aveam habar (și pe care, tre să recunosc, l-am suspectat o vreme pe autor că l-a inventat :D ) prilejuiește o narațiune care ar trebui să se îndrepte vertiginos spre kitsch dar nu ajunge nici măcar la granița cu acesta.

Și evident, ca de obicei, ceea ce se verifică nu este durabilitatea iubirii de tip de clerambaultian (aia e verificat durabilă) ci durabilitatea sentimentului în cuplu � care se dovedește, ca întotdeauna, iluzorie.
]]> 4.00 1997 Durabila iubire
author: Ian McEwan
name: Stela
average rating: 4.00
book published: 1997
rating: 4
read at: 2025/02/24
date added: 2025/02/27
shelves: postmodernism
review:
Un alt roman excellent al unuia dintre cei mai mari scriitori contemporani, după părerea mea.

Excelentă construcția unui narrator de a cărui credibilitate m-am îndoit și eu la un moment-dat, înclinînd să-i dau dreptate Clarisei. Sindromul lui de Clérambault, de care nu aveam habar (și pe care, tre să recunosc, l-am suspectat o vreme pe autor că l-a inventat :D ) prilejuiește o narațiune care ar trebui să se îndrepte vertiginos spre kitsch dar nu ajunge nici măcar la granița cu acesta.

Și evident, ca de obicei, ceea ce se verifică nu este durabilitatea iubirii de tip de clerambaultian (aia e verificat durabilă) ci durabilitatea sentimentului în cuplu � care se dovedește, ca întotdeauna, iluzorie.

]]> Medalionul Domniței 222011890 192 K.J. Mecklenfeld 630654268X Stela 4 Medalionului Domniței! Prima dintre ele încă înainte de a începe lectura, căci pe exemplarul care a călătorit pînă la mine tocmai din Olanda, autoarea mi-a scris o dedicație care m-a făcut să-mi fie dor de Hendrik de Mol, vajnicul băiețel al romanului ei de debut, Planeta de aur, cu care am făcut cunoștință, iată, sînt opt ani deja, prin 2016.

A doua nostalgie, pitită între paginile micului roman, a fost, ca să zic așa, sinestezic proustiană, legându-se de România, de amintirea unor zile pline de lumină și de căldură și de aroma dumnezeiască a unor plăcințele calde vîndute de niște măicuțe la intrarea în mănăstirea Văratec, acum un an, cînd le arătam cu mîndrie meleagurile natale unor prieteni dragi de aici din Quebec.

Acum, lăsînd la o parte considerațiile personale un pic cam prea sentimentale ]]> 4.00 Medalionul Domniței
author: K.J. Mecklenfeld
name: Stela
average rating: 4.00
book published:
rating: 4
read at: 2025/02/09
date added: 2025/02/23
shelves: mystery-and-thriller, romanian-lit
review:
Ce amintiri duioase am adunat în jurul Medalionului Domniței! Prima dintre ele încă înainte de a începe lectura, căci pe exemplarul care a călătorit pînă la mine tocmai din Olanda, autoarea mi-a scris o dedicație care m-a făcut să-mi fie dor de Hendrik de Mol, vajnicul băiețel al romanului ei de debut, Planeta de aur, cu care am făcut cunoștință, iată, sînt opt ani deja, prin 2016.

A doua nostalgie, pitită între paginile micului roman, a fost, ca să zic așa, sinestezic proustiană, legându-se de România, de amintirea unor zile pline de lumină și de căldură și de aroma dumnezeiască a unor plăcințele calde vîndute de niște măicuțe la intrarea în mănăstirea Văratec, acum un an, cînd le arătam cu mîndrie meleagurile natale unor prieteni dragi de aici din Quebec.

Acum, lăsînd la o parte considerațiile personale un pic cam prea sentimentale
]]> Playground 205478762 The Overstory at the height of his skills. Twelve-year-old Evie Beaulieu sinks to the bottom of a swimming pool in Montreal strapped to one of the world’s first aqualungs. Ina Aroita grows up on naval bases across the Pacific with art as her only home. Two polar opposites at an elite Chicago high school bond over a three-thousand-year-old board game; Rafi Young will get lost in literature, while Todd Keane’s work will lead to a startling AI breakthrough.

They meet on the history-scarred island of Makatea in French Polynesia, whose deposits of phosphorus once helped to feed the world. Now the tiny atoll has been chosen for humanity’s next adventure: a plan to send floating, autonomous cities out onto the open sea. But first, the island’s residents must vote to greenlight the project or turn the seasteaders away.

Set in the world’s largest ocean, this awe-filled book explores that last wild place we have yet to colonize in a still-unfolding oceanic game, and interweaves beautiful writing, rich characterization, profound themes of technology and the environment, and a deep exploration of our shared humanity in a way only Richard Powers can.]]> 381 Richard Powers 1324086033 Stela 4 dystopia-utopia
How much has it warmed the oceans, to give you birth? How many species have died so that you can live? What will it mean, to have in our midst a thing that will give us whatever we ask for? I’ll be gone before we answer that. I won’t live to see the blow you’ll inflict on human thought, the damage you’ll do to our self-image, the mayhem you and your offspring will wage on human culture, the power you’ll scatter. I can’t begin to imagine what further creatures you’ll give birth to. Already I’m ruined by the ones you’ve made for me.
>
]]> 4.17 2024 Playground
author: Richard Powers
name: Stela
average rating: 4.17
book published: 2024
rating: 4
read at: 2025/02/16
date added: 2025/02/21
shelves: dystopia-utopia
review:
An impressive and disturbing book, very complex either in structure and composition, covering almost all the meanings of ludic with equal attention, be it in nature, in human behaviour or artificial intelligence. Here is the ocean and the earth playgrounds, silently suffocating in plastic and other garbage, here is friendship and other noble relationships playgrounds, also dying, whereas a virtual playground gradually occupies the vacated spaces, drawing its power from the extinction. Even the two narrative voices graphically distinct by the italics seem in the end be only one, cleverly simulating the other before the eyes of the reader. And you wonder: is Rafi the Ocean (aka Life) and Todd the computer (aka AI) and is their friendship doomed precisely because they symbolize two opposing forces that cannot understand each other? Maybe the answer is a little more complex than this, but one thing is for sure: the difference between life and virtual life becomes less and less clear for many humans and this is the scariest thing of all.
How much has it warmed the oceans, to give you birth? How many species have died so that you can live? What will it mean, to have in our midst a thing that will give us whatever we ask for? I’ll be gone before we answer that. I won’t live to see the blow you’ll inflict on human thought, the damage you’ll do to our self-image, the mayhem you and your offspring will wage on human culture, the power you’ll scatter. I can’t begin to imagine what further creatures you’ll give birth to. Already I’m ruined by the ones you’ve made for me.
>

]]> Anthem 23352296 110 Ayn Rand Stela 2 3.23 1938 Anthem
author: Ayn Rand
name: Stela
average rating: 3.23
book published: 1938
rating: 2
read at: 2025/02/17
date added: 2025/02/17
shelves: dystopia-utopia, novel-of-ideas
review:
An allegory of the sorts, to illustrate the philosophy of the author, but without much writing talent. The character is unconvincing and without any depth, the world has the consistency of the Chinese shadows on a crumbling wall.
]]> <![CDATA[Harry Potter and the Deathly Hallows (Harry Potter, #7)]]> 25116495 The epic finale to an epic series.]]> 780 J.K. Rowling 1781102511 Stela 3 re-read, children-ya-na-lit 4.63 2007 Harry Potter and the Deathly Hallows (Harry Potter, #7)
author: J.K. Rowling
name: Stela
average rating: 4.63
book published: 2007
rating: 3
read at: 2025/02/15
date added: 2025/02/16
shelves: re-read, children-ya-na-lit
review:

]]> Apocalipsa după Ceauşescu 16173133 166 Sergiu Someşan 9736455254 Stela 1 unfinished, romanian-lit 3.59 2012 Apocalipsa după Ceauşescu
author: Sergiu Someşan
name: Stela
average rating: 3.59
book published: 2012
rating: 1
read at: 2020/01/30
date added: 2025/02/09
shelves: unfinished, romanian-lit
review:
Vai de mine, cît e de pueril scrisa cartea asta! O aveam printre e-book-urile mele, pe raftul SF si mi-am zis ca pare interesant un Ceausescu într-un univers paralel. O fi, pentru cine izbuteste sa digereze stilul :D.
]]> <![CDATA[Harry Potter and the Half-Blood Prince (Harry Potter, #6)]]> 17901440 672 J.K. Rowling 1781102570 Stela 4 fantasy, children-ya-na-lit 4.64 2005 Harry Potter and the Half-Blood Prince (Harry Potter, #6)
author: J.K. Rowling
name: Stela
average rating: 4.64
book published: 2005
rating: 4
read at: 2025/01/29
date added: 2025/01/31
shelves: fantasy, children-ya-na-lit
review:
Excellent narrator! I wish I had listened to the other books in English too! Next time!
]]> An Interrupted Life 1138462 Het verstoorde leven, dagboek van Etty Hillesum, was toen het in 1981 voor het eerst verscheen, direct een sensatie. De overweldigende aandacht voor wat Hillesum in de jaren 1941 en 1942 schreef, gaf het boek vleugels. Kunstenaars, musici, scenarioschrijvers, en theatermakers lieten zich door haar werk inspireren. Het werd over de hele wereld vertaald en gelezen, en bracht een stroom reacties op gang die voortduurt tot op de dag van vandaag.

Waarom? Etty Hillesum wordt herkend als een vrouw die het barbarendom het hoofd bood, zonder zelf in wanhoop en haat ten onder te gaan.

Ten onder gaan dééd ze, op 30 november 1943, in Auschwitz. Maar de stem die klinkt uit haar dagboeken, de liefde, haar onverwoestbaar geloof in de menselijke mogelijkheden, haar intens beleden en beleefde vriendschappen, en haar intelligente en sensitieve geest hebben veertig, vijftig, zestig jaar later honderdduizenden lezers bereikt.

Het is te danken aan Hillesums literaire begaafdheid dat haar dagboeken en brieven moeiteloos de tijden weten te doorstaan.]]> 260 Etty Hillesum 0671638807 Stela 0 to-read 4.24 1981 An Interrupted Life
author: Etty Hillesum
name: Stela
average rating: 4.24
book published: 1981
rating: 0
read at:
date added: 2025/01/31
shelves: to-read
review:

]]> <![CDATA[Harry Potter și Ordinul Phoenix (Harry Potter, #5)]]> 222979055
Harry has had enough. He is beginning to think he must do something, anything, to change his situation, when the summer holidays come to an end in a very dramatic fashion. What Harry is about to discover in his new year at Hogwarts will turn his world upside down...]]> 870 J.K. Rowling Stela 4 4.00 2003 Harry Potter și Ordinul Phoenix (Harry Potter, #5)
author: J.K. Rowling
name: Stela
average rating: 4.00
book published: 2003
rating: 4
read at: 2025/01/13
date added: 2025/01/13
shelves: children-ya-na-lit, fantasy, re-read
review:

]]> <![CDATA[Norocul scriitorului. Memorii (1976 - 1991)]]> 59052892 584 David Lodge 9734685899 Stela 0 to-read 3.83 2018 Norocul scriitorului. Memorii (1976 - 1991)
author: David Lodge
name: Stela
average rating: 3.83
book published: 2018
rating: 0
read at:
date added: 2025/01/12
shelves: to-read
review:

]]> Chagrin d'école 6367178
Dans la lignée de Comme un roman, Chagrin d’école est donc un livre qui concerne l’école. Non pas l’école qui change dans la société qui change, mais, «au cœur de cet incessant bouleversement, sur ce qui ne change pas, justement, sur une permanence dont je n’entends jamais parler: la douleur partagée du cancre, des parents et des professeurs, l’interaction de ces chagrins d’école». Daniel Pennac entremêle ainsi souvenirs autobiographiques et réflexions sur la pédagogie et les dysfonctionnements de l’institution scolaire, sur la douleur d’être cancre et la soif d’apprendre, sur le sentiment d’exclusion et l’amour de l’enseignement.]]> 299 Daniel Pennac 2070396843 Stela 4
Pendant mes années d’étude, sans être le cancre « parfait » de l’auteur, je dois avouer que moi aussi je n’ai pas toujours été l’élève idéale dont ma mère rêvait et qu’elle a dû s’inquiéter plus d’une fois de mon avenir, en se posant peut-être la même question –s’en sortira-t-elle un jour ?

Puis je suis devenue professeure et, comme l’auteur, j’ai essayé de ne pas oublier pour quelles raisons mes résultats scolaires étaient si inégaux, en cherchant toujours la clé pour ouvrir la porte de la compréhension autant aux élèves considérés les plus faibles ou les plus paresseux, qu’aux meilleurs de ma classe. Dans la plupart des cas, j’espère que j’ai réussi, pour employer l’excellente métaphore de l’auteur, de briser la pensée magique, le charme qui tenait mes élèves prisonniers dans le royaume de l’ignorance, convaincue, moi aussi que « personne n’a croquée pour jamais la pomme de la nullité », et ayant la même épiphanie :
C’est peut-être cela, enseigner : en finir avec la pensée magique, faire en sorte que chaque cours sonne l’heure du réveil.

Car on est professeur pour tout le monde, comme nous le rappelle Pennac, et si on pouvait imaginer notre classe comme un orchestre où chaque élève joue de son instrument notre devoir serait tout simplement de trouver l’harmonie entre le premier violon et le dernier petit triangle. D’ailleurs, il y a deux raisons pour lesquelles les enseignants échouent dans leur profession : soit ils ont de la peine à diriger « l’orphéon municipal » puisque leur rêve est d’être les chefs du grand orchestre de Berlin, soit ils ont de la difficulté « à s’imaginer ne sachant pas ce qu’ils savent ».

Dans ces cas, malheureusement, s’applique la triste blague qui trouve la différence suivante entre un professeur et un outil : « le mauvais prof n’est pas réparable ».

Chagrin d’école, savoureuse autobiographie, est un délice pour n’importe quel lecteur passionné. Chagrin d’école, essai sur les méthodes d'enseignement, est en même temps une source d’inspiration pour n’importe quel prof passionné, qui, comme l’auteur, considère que le vrai défi est d’enseigner les « cancres » , étant donné que :
L’idée qu’on puisse enseigner sans difficulté tient à une représentation éthérée de l’élève. La sagesse pédagogique devrait nous représenter le cancre comme l’élève le plus normal qu’il soit : celui qui justifie pleinement la fonction de professeur, puisque nous avons tout à lui apprendre, à commencer par la nécessité même d’apprendre ! Or, il n’en est rien. Depuis la nuit des temps scolaires l’élève considéré comme normal est l’élève qui oppose le moins de résistance à l’enseignement, celui qui ne douterait pas de notre savoir et ne mettrait notre compétence à l’épreuve�

]]> 3.55 2007 Chagrin d'école
author: Daniel Pennac
name: Stela
average rating: 3.55
book published: 2007
rating: 4
read at: 2025/01/01
date added: 2025/01/04
shelves: autobiographical-or-semi, philosophy-and-essay
review:
J’enseigne depuis 35 ans, alors ce n’est pas étonnant que je me sois retrouvée plus d’une fois dans le petit livre de Daniel Pennac, tout en comptant mes propres chagrins d’école, autant comme élève que comme professeure.

Pendant mes années d’étude, sans être le cancre « parfait » de l’auteur, je dois avouer que moi aussi je n’ai pas toujours été l’élève idéale dont ma mère rêvait et qu’elle a dû s’inquiéter plus d’une fois de mon avenir, en se posant peut-être la même question –s’en sortira-t-elle un jour ?

Puis je suis devenue professeure et, comme l’auteur, j’ai essayé de ne pas oublier pour quelles raisons mes résultats scolaires étaient si inégaux, en cherchant toujours la clé pour ouvrir la porte de la compréhension autant aux élèves considérés les plus faibles ou les plus paresseux, qu’aux meilleurs de ma classe. Dans la plupart des cas, j’espère que j’ai réussi, pour employer l’excellente métaphore de l’auteur, de briser la pensée magique, le charme qui tenait mes élèves prisonniers dans le royaume de l’ignorance, convaincue, moi aussi que « personne n’a croquée pour jamais la pomme de la nullité », et ayant la même épiphanie :
C’est peut-être cela, enseigner : en finir avec la pensée magique, faire en sorte que chaque cours sonne l’heure du réveil.

Car on est professeur pour tout le monde, comme nous le rappelle Pennac, et si on pouvait imaginer notre classe comme un orchestre où chaque élève joue de son instrument notre devoir serait tout simplement de trouver l’harmonie entre le premier violon et le dernier petit triangle. D’ailleurs, il y a deux raisons pour lesquelles les enseignants échouent dans leur profession : soit ils ont de la peine à diriger « l’orphéon municipal » puisque leur rêve est d’être les chefs du grand orchestre de Berlin, soit ils ont de la difficulté « à s’imaginer ne sachant pas ce qu’ils savent ».

Dans ces cas, malheureusement, s’applique la triste blague qui trouve la différence suivante entre un professeur et un outil : « le mauvais prof n’est pas réparable ».

Chagrin d’école, savoureuse autobiographie, est un délice pour n’importe quel lecteur passionné. Chagrin d’école, essai sur les méthodes d'enseignement, est en même temps une source d’inspiration pour n’importe quel prof passionné, qui, comme l’auteur, considère que le vrai défi est d’enseigner les « cancres » , étant donné que :
L’idée qu’on puisse enseigner sans difficulté tient à une représentation éthérée de l’élève. La sagesse pédagogique devrait nous représenter le cancre comme l’élève le plus normal qu’il soit : celui qui justifie pleinement la fonction de professeur, puisque nous avons tout à lui apprendre, à commencer par la nécessité même d’apprendre ! Or, il n’en est rien. Depuis la nuit des temps scolaires l’élève considéré comme normal est l’élève qui oppose le moins de résistance à l’enseignement, celui qui ne douterait pas de notre savoir et ne mettrait notre compétence à l’épreuve�


]]> Recreaţia Mare 3271618
Scriitorul Mircea Santimbreanu (1926-1999) a scris pentru cei mici o literatura mare. Volumele de schite si povestiri Cu si fara ghiozdan, La telefon... telefonul!, Baietelul de hartie, Elefanti in rochite, Melcul mincinos, Mama mamutilor mahmuri s.a. au stat la baza antologiei cu cel mai cunoscut titlu al sau - Recreatia mare. Personajele din aceste lucrari, incercand sa-si depaseasca limitele firesti, se comporta, daca nu ciudat, atunci, sigur, impotriva unei normalitati caldute, conferind scrisului sau un caracter satiric, asa cum apare, pregnant, in schitele Un smecher la lectie, Unde se varsa Nilul?, Cum se prinde o musca s.a. Tipurile de copii-scolari satirizati sunt lenesii, chiulangiii, superficialii... Subtextul moralizator al actiunii capata, adesea, virtutile unui veritabil si subtil manual de etica.]]> 287 Mircea Sântimbreanu 9738578728 Stela 3 3.71 1965 Recreaţia Mare
author: Mircea Sântimbreanu
name: Stela
average rating: 3.71
book published: 1965
rating: 3
read at:
date added: 2025/01/03
shelves: children-ya-na-lit, romanian-lit
review:

]]> O bombă pentru Revelion 220705449
Rodica Ojog-Brasoveanu (28 august 1939, Bucuresti - 2 septembrie 2002) a fost o scriitoare de romane politiste din Romania. A urmat primele clase la scoala "Maison de Francais" si si-a continuat studiile la liceul "Domnita Ileana" (astazi Liceul "Eminescu"). A inceput apoi cursurile Facultatii de Drept din Bucuresti, dar, dupa doi ani, in 1956, a fost exmatriculata pe motive politice. Dupa un an de munca necalificata la fabrica de medicamente Galenica, a reluat studiile de drept, de data aceasta la Iasi. Dupa finalizarea studiilor a inceput sa profeseze avocatura. In 1969 a debutat cu un scenariu de televiziune, iar primul roman politist, Moartea semneaza indescifrabil, l-a scris la insistenta sotului ei, actorul Cosma Brasoveanu, si l-a publicat in 1971. Dupa sapte ani de practica a renuntat la avocatura si s-a dedicat in intregime scrisului. Pana in 1999, a publicat 35 de romane, in majoritate politiste, dar si cateva istorice si unul stiintifico-fantastic. Este considerata, in mod unanim, marea doamna a literaturii politiste romanesti.]]> 224 Rodica Ojog-Braşoveanu 6064316640 Stela 3 4.00 1981 O bombă pentru Revelion
author: Rodica Ojog-Braşoveanu
name: Stela
average rating: 4.00
book published: 1981
rating: 3
read at: 2025/01/03
date added: 2025/01/03
shelves: mystery-and-thriller, romanian-lit
review:
Ce-mi place mie la Rodica este nostalgia aia după alte vremuri, camuflată într-o ironie menită să înșele ochiul vigilent al cenzurii comuniste (scena în care pensionarul la a cărui ușă sună poliția spune că numai să-și ia valiza și-i gata, e, vorba lui Bacovia și tristă și plină de umor). E drept că mai toate personajele ei cu trecut „nobil� sînt croite după același calapod, dar are o vervă narativă incontestabilă și un umor spumos, deși uneori cam ofilit. E o plăcere s-o citești într-o zi de vacanță în care n-ai chef de lucruri grave și profunde.
]]> Creanga de Aur 13562834 Creanga de aur, romanul de dragoste din 1933, e o poveste simplă, în ramă, cum se spune, adică relatată de un personaj, cum sunt atâtea altele în literatura lumii, de la Halima la Decameron și, de ce nu, la Hanul Ancuței. Vă atrag atenția că sunt multe fire străine intrigate în țesătura poveștii lui Sadoveanu, de exemplu basmul Գșă sau istorii și personaje minunate din Biblie sau din așa-zisele cărți populare. Protagonistul romanului, Kesarion Breb, are ceva, lucru neremarcat de nimeni până acum, din biblicul Iosif, acela a cărui soartă o va repovesti, într-unul din marile romane ale anilor '30-'40, așadar în același timp cu Sadoveanu, Thomas Mann.»

N. Manolescu]]> 155 Mihail Sadoveanu Stela 4 metahistorical-fiction 3.11 1933 Creanga de Aur
author: Mihail Sadoveanu
name: Stela
average rating: 3.11
book published: 1933
rating: 4
read at: 1983/01/01
date added: 2025/01/01
shelves: metahistorical-fiction
review:
Cea mai bună carte a lui Sadoveanu, după părerea mea.
]]> Pădurea spânzuraţilor 778267 Pădurea spânzuraţilor un „act de dezertare", ar fi apreciat, după 50 de ani, ca un „fapt de mutilare", iar documentul de acuzare ar învinui statul, adică aici monarhia bicefală austro-ungară, de opresiune morală şi psihologică asupra propriilor cetăţeni. Bineînţeles că situaţia explicită ficţional din Pădurea Spânzuraţilor poate avea în realitate diferite distribuţii şi orice om, fie el rus, maghiar, austriac ori german, cetăţean al altui stat, pus să lupte împotriva statului naţional al ruşilor, maghiarilor, austriecilor ori germanilor ar trece prin aceleaşi destrucţii psiho­logice şi frustrări de identitate naţională, ca până la urmă să asculte de glasul sângelui şi să treacă la ai săi.» (Aureliu GOCI)]]> 316 Liviu Rebreanu 9739132308 Stela 3 4.04 1922 Pădurea spânzuraţilor
author: Liviu Rebreanu
name: Stela
average rating: 4.04
book published: 1922
rating: 3
read at:
date added: 2025/01/01
shelves: romanian-lit, metahistorical-fiction
review:

]]> Ion 778255 416 Liviu Rebreanu 0720646502 Stela 4 3.39 1920 Ion
author: Liviu Rebreanu
name: Stela
average rating: 3.39
book published: 1920
rating: 4
read at:
date added: 2025/01/01
shelves: realism-naturalism, romanian-lit
review:

]]> Concert din muzică de Bach 4764823 FLORIN MIHĂILESCU)]]> 238 Hortensia Papadat-Bengescu 9735915162 Stela 4 3.25 1927 Concert din muzică de Bach
author: Hortensia Papadat-Bengescu
name: Stela
average rating: 3.25
book published: 1927
rating: 4
read at:
date added: 2024/12/30
shelves: modernism, romanian-lit, domestic-fiction
review:

]]> 111 teorii ale conspiratiei 34746789 211 Jamie King Stela 2 culture-and-civilization 2.71 2010 111 teorii ale conspiratiei
author: Jamie King
name: Stela
average rating: 2.71
book published: 2010
rating: 2
read at: 2024/12/28
date added: 2024/12/28
shelves: culture-and-civilization
review:
O antologie de bîrfe și aiureli arhicunoscute, fără bibliografie, sau analize - o carte ușurică, fără pretenții. Îi dau două steluțe că m-a amuzat teoria că dacă mîncăm parizer de porc devenim mai apetisanți pentru extratereștri
]]> Poezii 4963221 230 Octavian Goga Stela 3 3.65 1905 Poezii
author: Octavian Goga
name: Stela
average rating: 3.65
book published: 1905
rating: 3
read at:
date added: 2024/12/28
shelves: lyric-genre, traditionalism, romanian-lit
review:

]]> Man's Search for Meaning 26146 (back cover)]]> 165 Viktor E. Frankl 0807014273 Stela 5 Man’s search for Meaning, and, had I heard its name, I would have supposed it is somehow linked to speech and/ or language � to logopedics, that is. However it is not, for the Greek noun logos also means “meaning�.

Indeed, logotherapy is interested in the will to meaning, thus being opposed either to the Freudian psychoanalysis with its will to pleasure and to the Adlerian psychology with its will to power (or the "striving for superiority"). Moreover, the will to meaning, much more than a defense mechanism, is the capacity of Man “to live and even to die for the sake of his ideals and values!�

Of course, since it would have been difficult to describe an entire therapy with its different techniques in some 160 pages, the author offers only a general presentation, and only in the second part, because the first one, Experiences in a concentration camp, is an autobiographic example of how even in the darkest hour of his existence, man can find a meaning of his suffering, and a way to accomplish this is focusing on the future (the author’s way was to mentally rewrite the manuscript of logotherapy confiscated when he was sent to Auschwitz). Only when man is no longer able to believe he has a future he will die. Until then, as Nietzsche said, "He who has a why to live for can bear with almost any how."

The second part, Logotherapy in a nutshell, enumerates the three pillars of logotherapy (the freedom of will, the will to meaning and the meaning of life) and explains some techniques used to appease the so-called "noogenic neurosis" (from the Greek noos, "mind", a neurosis derived from existential frustration, in opposition to psychogenic neuroses). Logotherapy assists the patient in his search of the meaning of his life, in an analytical process not very different from psychoanalysis, but instead of analyzing only the instinctual facts buried in the unconscious it also cares for existential realities. It encourages man to find the true meaning of life not within himself but in the world, in a "self-transcendence" effort, be it by creating something, or loving someone or confronting his own suffering (since the idea that the unhappiness is a symptom of maladjustment is rejected the incurable sufferer is given the opportunity to be proud of his suffering and not ashamed of it).

The suffering has always been the most difficult obstacle in man’s search of meaning, but if one believes that the man’s world is not the final one, that are other worlds and dimensions, he will have the epiphany that the answer to the question if the human suffering has a meaning is elsewhere and instead of philosophically enduring the meaninglessness of life, he could learn “to bear his incapacity to grasp its unconditional meaningfulness in rational terms. Logos is deeper than logic�.

Nevertheless, given the human nature, it is not a simple task to turn one’s personal tragedy into a triumph:
Our generation is realistic, for we have come to know man as he really is. After all, man is that being who invented the gas chambers of Auschwitz; however, he is also that being who entered those gas chambers upright, with the Lord's Prayer or the Shema Yisrael on his lips.

But, no matter how bad the world is,
� everything will become still worse unless each of us does his best.
So, let us be alert—alert in a twofold sense:
Since Auschwitz we know what man is capable of.
And since Hiroshima we know what is at stake.
]]> 4.42 1946 Man's Search for Meaning
author: Viktor E. Frankl
name: Stela
average rating: 4.42
book published: 1946
rating: 5
read at: 2024/12/04
date added: 2024/12/26
shelves: autobiographical-or-semi, psychology-etc, culture-and-civilization
review:
I knew nothing about logotherapy before reading Viktor E. Frankl’s book, Man’s search for Meaning, and, had I heard its name, I would have supposed it is somehow linked to speech and/ or language � to logopedics, that is. However it is not, for the Greek noun logos also means “meaning�.

Indeed, logotherapy is interested in the will to meaning, thus being opposed either to the Freudian psychoanalysis with its will to pleasure and to the Adlerian psychology with its will to power (or the "striving for superiority"). Moreover, the will to meaning, much more than a defense mechanism, is the capacity of Man “to live and even to die for the sake of his ideals and values!�

Of course, since it would have been difficult to describe an entire therapy with its different techniques in some 160 pages, the author offers only a general presentation, and only in the second part, because the first one, Experiences in a concentration camp, is an autobiographic example of how even in the darkest hour of his existence, man can find a meaning of his suffering, and a way to accomplish this is focusing on the future (the author’s way was to mentally rewrite the manuscript of logotherapy confiscated when he was sent to Auschwitz). Only when man is no longer able to believe he has a future he will die. Until then, as Nietzsche said, "He who has a why to live for can bear with almost any how."

The second part, Logotherapy in a nutshell, enumerates the three pillars of logotherapy (the freedom of will, the will to meaning and the meaning of life) and explains some techniques used to appease the so-called "noogenic neurosis" (from the Greek noos, "mind", a neurosis derived from existential frustration, in opposition to psychogenic neuroses). Logotherapy assists the patient in his search of the meaning of his life, in an analytical process not very different from psychoanalysis, but instead of analyzing only the instinctual facts buried in the unconscious it also cares for existential realities. It encourages man to find the true meaning of life not within himself but in the world, in a "self-transcendence" effort, be it by creating something, or loving someone or confronting his own suffering (since the idea that the unhappiness is a symptom of maladjustment is rejected the incurable sufferer is given the opportunity to be proud of his suffering and not ashamed of it).

The suffering has always been the most difficult obstacle in man’s search of meaning, but if one believes that the man’s world is not the final one, that are other worlds and dimensions, he will have the epiphany that the answer to the question if the human suffering has a meaning is elsewhere and instead of philosophically enduring the meaninglessness of life, he could learn “to bear his incapacity to grasp its unconditional meaningfulness in rational terms. Logos is deeper than logic�.

Nevertheless, given the human nature, it is not a simple task to turn one’s personal tragedy into a triumph:
Our generation is realistic, for we have come to know man as he really is. After all, man is that being who invented the gas chambers of Auschwitz; however, he is also that being who entered those gas chambers upright, with the Lord's Prayer or the Shema Yisrael on his lips.

But, no matter how bad the world is,
� everything will become still worse unless each of us does his best.
So, let us be alert—alert in a twofold sense:
Since Auschwitz we know what man is capable of.
And since Hiroshima we know what is at stake.

]]> <![CDATA[Harry Potter și Pocalul de Foc (Harry Potter, #4)]]> 222978972 544 J.K. Rowling Stela 4 4.00 2000 Harry Potter și Pocalul de Foc (Harry Potter, #4)
author: J.K. Rowling
name: Stela
average rating: 4.00
book published: 2000
rating: 4
read at: 2024/12/10
date added: 2024/12/25
shelves: children-ya-na-lit, fantasy, re-read
review:

]]> <![CDATA[Harry Potter Prizonier la Azkaban (Harry Potter, #3)]]> 222978833 378 J.K. Rowling Stela 4 4.50 1999 Harry Potter Prizonier la Azkaban (Harry Potter, #3)
author: J.K. Rowling
name: Stela
average rating: 4.50
book published: 1999
rating: 4
read at: 2024/11/15
date added: 2024/12/25
shelves: children-ya-na-lit, fantasy, re-read
review:

]]> <![CDATA[Harry Potter și camera secretelor]]> 222978774 268 J.K. Rowling Stela 4 4.00 1998 Harry Potter și camera secretelor
author: J.K. Rowling
name: Stela
average rating: 4.00
book published: 1998
rating: 4
read at: 2024/10/28
date added: 2024/12/25
shelves: fantasy, children-ya-na-lit, re-read
review:

]]> <![CDATA[Harry Potter și piatra filosofală (Harry Potter #1)]]> 222978677 256 J.K. Rowling Stela 4 children-ya-na-lit, re-read 4.00 1997 Harry Potter și piatra filosofală (Harry Potter #1)
author: J.K. Rowling
name: Stela
average rating: 4.00
book published: 1997
rating: 4
read at: 2024/09/30
date added: 2024/12/25
shelves: children-ya-na-lit, re-read
review:

]]> Amintiri din pribegie 2052703 "Amintiri din pribegie� este o carte pe care nici cel mai posmagit cititor nu o poate lasa din mana. Ajunge sa o deschida, si ramane captiv, hipnotizat de atatea peripetii, lumi si personaje. [...] Aceasta viata de om cum putine au fost nu explica totusi decat in mica masura interesul extraordinar al memoriilor lui Neagu Djuvara.

Esentialul este arta rafinata si voluptuoasa a povestitorului, capacitatea lui de a preface orice intr-o istorie nemaipomenita si memorabila. [...] Scriind intr-o admirabila romana, ca si inaintasul sau fost bey de Samos, fostul consilier (si „negru�, autor de discursuri) din Republica Niger devine, prin aceste „amintiri�, unul dintre cei mai importanti scriitori romani. De azi.�
(Mircea Iorgulescu)

"Povestea vieţii lui Neagu Djuvara are verva sălbatică a unui peisaj luxuriant. Nu e suficient să spui că a trecut prin multe. A trecut prin tot. Război şi Universitate, aventură şi savantlâc, exil şi repatriere, Europa şi Africa, diplomaţie, filozofia istoriei, spionaj, jurnalistică, Sorbona, Niamey şi Bucureşti, boierie şi sărăcie, profesorat, politică, explozie creatoare după vârsta de 80 de ani, anonimat şi glorie, acţiune, contemplativitate, radicalitate, cordialitate, hazard. Recunoaşte singur că a fost mereu însoţit, în momentele decisive, de un „noroc" salutar. A prins ultimul tren spre Helsinki după marea revoluţie rusească din octombrie şi a fost trimis la Stockholm pe 23 august 1944, anume, parcă, pentru a supravieţui tăvălugului bolşevic. La 94 de ani are încă mari proiecte, speră să-şi afle sfârşitul pe un vapor, e ubicuu, tonic, şarmant, distins, fără fasoane, bucuros de glumă şi de tacla. De câte ori îl văd, mă contaminez de buna lui dispoziţie, savurez bunele lui maniere şi admir curajul opiniilor sale, adeseori în afara convenţiilor curente." (Andrei PLEŞU)]]> 504 Neagu Djuvara 9735014572 Stela 4 memoirs-and-diaries Amintirile lui Djuvara, dar nu pentru că nu mi-au plăcut, dimpotrivă, ci pentru că am întrerupt lectura de mai multe ori, din diverse motive. La început, citeam în ferestrele dintre orele de la școală, pe urmă m-am oprit o vreme pentru că am plecat în vacanță și tot așa.

Dar cartea e delicioasă, vă asigur, stilul inconfundabil al autorului amestecînd portrete românești și africane, întîmplări personale și evenimente istorice, reușind să găsească pitorescul și în cea mai banală întîmplare, povestind povești pline de vervă și umor.

Am găsit, de pildă, portrete nemilos de memorabile ca acela al romancierului Constantin Gheorghiu (cel cu Ora 25), care a încercat să profite de pe urma Monicăi Lovinescu, sau al fostului legionar Iosif Constantin Drăgan care, îmbogățit în mod suspect, își crease
o fațadă onorabilă de mecena, finanțând în Austria un mic institut științific al originalului istoric-filozof Alexandru von Randa, și el fost legionar; sau editând cărți românești în Italia, sau acordând câteva burse de studii unor noi refugiați; tactică obișnuită a trădătorilor sau escrocilor intelectuali ca să-și acopere ticăloșiile cu câteva fapte bune, care să le atragă recunoștința câtorva și stima neștiutoare a altora.

Am dat peste nenumărate anecdote despre etniile din Africa sub-sahariană (despre care mărturisesc că n-am auzit niciodată pînă acum), ca etnia djerma unde există obiceiul ca părinții să nu-și strige niciodată pe nume pe primul născut, adresîndu-i-se doar cu interjecții cînd nu se prefac că nu-l cunosc, sau fulanii, unde bărbații sînt cei care se gătesc pentru a fi aleși de femei, sau komașii bășinoși, care trăiesc goi-pușcă, și se salută cu un pîrț sonor, sau tuaregii (targhi), care-și cinstesc femeile atît de mult încît le îndoapă ca pe gîște:
Directorul de cabinet al ministrului Mouddour Zakara, administrator francez competent și de mare cinste intelectuală, mi-a citat cazul soției unui șef targhi ajunsă atât de obeză, că singură nu-și mai putea desface picioarele! Când bărbatul voia să-i facă un copil, avea nevoie de asistența a doi sclavi negri, unul la fiecare picior...

Mai consemnez de-a valma cîteva alte informații, fie pur și simplu pitorești, fie interesante din punct de vedere istoric, fie ambele:

� mulți copii nigerieni au fost botezați cu prenumele Djuvara în cinstea fratelui său, care era medic chirurg la spitalul din Niamey, și apoi profesor la Școala de Medicină. Mai mult, cînd ginerele său a devenit ambasador al Statelor Unite în Rwanda, bucătarul lui și-a numit fiul Djuvara din admirație pentru nepoțica lui, Sandra Djuvara Melone.
Circulă deci acum prin Africa probabil o droaie de Djuvara. Mă jur însă aici pe toți sfinții că acei pui de harapi nu-s din sămânța noastră!

� în coloniile franceze se învăța din manuale neadaptate, astfel încît îi puteai auzi pe micii africani recitînd „în cor la lecția de istorie: nos ancêtres les Gaulois... „strămoșii noștri gallii..." � frază rămasă de pomină pentru a caracteriza colonialismul francez�;

� cea mai mare expropriere de la noi, caz unic în istorie, a fost făcută de regimul parlamentar burghez după primul război mondial, cînd 80% din marile proprietăți agricole au fost distribuite, pe parcele, la milioane de familii țărănești, comuniștii neconfiscînd decît restul de 20%;

� lipsa de interes a francezilor pentru Quebec poate fi ilustrată de „celebra frază a lui Voltaire „ce rost are să se bată francezii pentru câteva pogoane de zăpadă în Canada" � pour quelques arpents de neige au Canada�;

� bolnavul african intră în spital cu toată familia, care, dacă vine de departe, doarme și gătește acolo, de unde lipsa igienei;

� în anii '80 România era singura țară din Europa pe lista de ajutorare a ONU pentru țările subdezvoltate.

Și am să închei cu un citat a cărui actualitate arată încă o dată că marii oameni înțeleg viitorul mult mai bine decît cei care sînt contemporani cu el:

Deștepții noștri mai insinuează și astăzi că „americanii ne-au lăsat pe seama rușilor". Stranie logică: americanii caută să sustragă de la influența rusească Ucraina, Georgia, Azerbaidjanul, ba chiar Mongolia Exterioară, dar România ar fi lăsată pe seama rușilor. Să fim serioși! Cei care ar vrea să fim iar pe mâna rușilor sunt la noi, nu în America!

]]> 4.46 2002 Amintiri din pribegie
author: Neagu Djuvara
name: Stela
average rating: 4.46
book published: 2002
rating: 4
read at: 2024/11/28
date added: 2024/12/19
shelves: memoirs-and-diaries
review:
Vreo cinci luni mi-au trebuit ca să termin Amintirile lui Djuvara, dar nu pentru că nu mi-au plăcut, dimpotrivă, ci pentru că am întrerupt lectura de mai multe ori, din diverse motive. La început, citeam în ferestrele dintre orele de la școală, pe urmă m-am oprit o vreme pentru că am plecat în vacanță și tot așa.

Dar cartea e delicioasă, vă asigur, stilul inconfundabil al autorului amestecînd portrete românești și africane, întîmplări personale și evenimente istorice, reușind să găsească pitorescul și în cea mai banală întîmplare, povestind povești pline de vervă și umor.

Am găsit, de pildă, portrete nemilos de memorabile ca acela al romancierului Constantin Gheorghiu (cel cu Ora 25), care a încercat să profite de pe urma Monicăi Lovinescu, sau al fostului legionar Iosif Constantin Drăgan care, îmbogățit în mod suspect, își crease
o fațadă onorabilă de mecena, finanțând în Austria un mic institut științific al originalului istoric-filozof Alexandru von Randa, și el fost legionar; sau editând cărți românești în Italia, sau acordând câteva burse de studii unor noi refugiați; tactică obișnuită a trădătorilor sau escrocilor intelectuali ca să-și acopere ticăloșiile cu câteva fapte bune, care să le atragă recunoștința câtorva și stima neștiutoare a altora.

Am dat peste nenumărate anecdote despre etniile din Africa sub-sahariană (despre care mărturisesc că n-am auzit niciodată pînă acum), ca etnia djerma unde există obiceiul ca părinții să nu-și strige niciodată pe nume pe primul născut, adresîndu-i-se doar cu interjecții cînd nu se prefac că nu-l cunosc, sau fulanii, unde bărbații sînt cei care se gătesc pentru a fi aleși de femei, sau komașii bășinoși, care trăiesc goi-pușcă, și se salută cu un pîrț sonor, sau tuaregii (targhi), care-și cinstesc femeile atît de mult încît le îndoapă ca pe gîște:
Directorul de cabinet al ministrului Mouddour Zakara, administrator francez competent și de mare cinste intelectuală, mi-a citat cazul soției unui șef targhi ajunsă atât de obeză, că singură nu-și mai putea desface picioarele! Când bărbatul voia să-i facă un copil, avea nevoie de asistența a doi sclavi negri, unul la fiecare picior...

Mai consemnez de-a valma cîteva alte informații, fie pur și simplu pitorești, fie interesante din punct de vedere istoric, fie ambele:

� mulți copii nigerieni au fost botezați cu prenumele Djuvara în cinstea fratelui său, care era medic chirurg la spitalul din Niamey, și apoi profesor la Școala de Medicină. Mai mult, cînd ginerele său a devenit ambasador al Statelor Unite în Rwanda, bucătarul lui și-a numit fiul Djuvara din admirație pentru nepoțica lui, Sandra Djuvara Melone.
Circulă deci acum prin Africa probabil o droaie de Djuvara. Mă jur însă aici pe toți sfinții că acei pui de harapi nu-s din sămânța noastră!

� în coloniile franceze se învăța din manuale neadaptate, astfel încît îi puteai auzi pe micii africani recitînd „în cor la lecția de istorie: nos ancêtres les Gaulois... „strămoșii noștri gallii..." � frază rămasă de pomină pentru a caracteriza colonialismul francez�;

� cea mai mare expropriere de la noi, caz unic în istorie, a fost făcută de regimul parlamentar burghez după primul război mondial, cînd 80% din marile proprietăți agricole au fost distribuite, pe parcele, la milioane de familii țărănești, comuniștii neconfiscînd decît restul de 20%;

� lipsa de interes a francezilor pentru Quebec poate fi ilustrată de „celebra frază a lui Voltaire „ce rost are să se bată francezii pentru câteva pogoane de zăpadă în Canada" � pour quelques arpents de neige au Canada�;

� bolnavul african intră în spital cu toată familia, care, dacă vine de departe, doarme și gătește acolo, de unde lipsa igienei;

� în anii '80 România era singura țară din Europa pe lista de ajutorare a ONU pentru țările subdezvoltate.

Și am să închei cu un citat a cărui actualitate arată încă o dată că marii oameni înțeleg viitorul mult mai bine decît cei care sînt contemporani cu el:

Deștepții noștri mai insinuează și astăzi că „americanii ne-au lăsat pe seama rușilor". Stranie logică: americanii caută să sustragă de la influența rusească Ucraina, Georgia, Azerbaidjanul, ba chiar Mongolia Exterioară, dar România ar fi lăsată pe seama rușilor. Să fim serioși! Cei care ar vrea să fim iar pe mâna rușilor sunt la noi, nu în America!


]]> Amantul Colivăresei 12182315
Povestea lui Dimitrie-Mite Cafanu poate fi citita si ca propunerea unei cai de salvare; un mod de a trai deasupra vremurilor, iar nu sub ele, intorcind spatele asa-ziselor necesare compromisuri ale supravietuirii. Asumarea conditiei de marginal si exclus ca pe un dat si un dar, mai ales atunci cind aceasta intra in conflict cu mostenirea de familie (Mite e fiul unui nomenclaturist comunist), este totusi ceva impotriva firii pentru romanul de orice conditie, asa incit finalul romanului este deschis premonitoriu spre Victoria Socialismului, nu doar numele unui bulevard-zona rezidentiala si centru civic, ci si al unei vai a plingerii, in care marea majoritate a celor trecuti pe acolo au ales sa si ramina dimpreuna cu familiile si urmasii lor, dintr-un anume complex al continuitatii si al onorabilitatii, ivit din frica, ignoranta si lacomie.]]> 424 Radu Aldulescu Stela 0
Cum fac de obicei cu romanele de pe raftul meu „unfinished� n-am să-l evaluez, totuși, mi s-ar părea nedrept s-o fac fără să-l fi terminat.]]> 3.80 1994 Amantul Colivăresei
author: Radu Aldulescu
name: Stela
average rating: 3.80
book published: 1994
rating: 0
read at: 2024/11/15
date added: 2024/11/15
shelves: gulag-and-comunism, unfinished
review:
După primele 50 de pagini mă gîndeam c-o să scriu - iată o carte minunată, în ciuda titlului pompos comercial, acum după alte 150 am decis să nu mai pierd timpul cu ultima sută de pagini, căci narațiunea mi se pare din ce în ce mai plicticoasă și dezlînată. Păcat, avea potențial.

Cum fac de obicei cu romanele de pe raftul meu „unfinished� n-am să-l evaluez, totuși, mi s-ar părea nedrept s-o fac fără să-l fi terminat.
]]> Apocalipsis 43688649 Apocalipsis e o Evanghelie eretică alcătuită din vagi surse orale � o uriașă parabolă despre rău, despre sacrificiul inevitabil și despre jocurile stranii ale omnipotenței divine. Catastrofele fac parte din ființa lumii și se succedă în varii forme, îngăduite de sus, de Marele Ochi, care își folosește astfel tainica-i pedagogie. Cu ea se vor confrunta și locuitorii pașnici ai Prisăcaniului, plătind, ca de fiecare dată, prețul cuvenit.]]> 232 Adrian G. Romila 9734677233 Stela 4
Am găsit un pic de Dostoievski, un pic de Vodolazkin, un pic de Bulgakov, dar și Blaga și alții care au scris pe tema coexistenței binelui și a răului, bineînțeles mai mult la nivel metatextual decît ca influență, într-o narațiune care vădește o mînă sigură atît în ceea ce privește structura cît și stilul. E sigur că am să-i citesc și al doilea roman cît de curînd! ]]> 3.59 2019 Apocalipsis
author: Adrian G. Romila
name: Stela
average rating: 3.59
book published: 2019
rating: 4
read at: 2024/11/15
date added: 2024/11/15
shelves: metahistorical-fiction, transrealism
review:
Eram curioasă să-l citesc pe Adrian, care mi-a fost coleg de catedră în Piatra Neamț, așa că i-am cumpărat două cărți vara trecută cînd am fost în România și nu am regretat nici un pic.

Am găsit un pic de Dostoievski, un pic de Vodolazkin, un pic de Bulgakov, dar și Blaga și alții care au scris pe tema coexistenței binelui și a răului, bineînțeles mai mult la nivel metatextual decît ca influență, într-o narațiune care vădește o mînă sigură atît în ceea ce privește structura cît și stilul. E sigur că am să-i citesc și al doilea roman cît de curînd!
]]> Femeia care aştepta 221327487 214 Andreï Makine Stela 3 romance 3.00 2004 Femeia care aştepta
author: Andreï Makine
name: Stela
average rating: 3.00
book published: 2004
rating: 3
read at: 2024/11/06
date added: 2024/11/07
shelves: romance
review:
Mi-a plăcut mult mai puțin decît Cartea scurtelor iubiri eterne, deși atmosfera sătucului uitat de lume în Rusia comunistă este magistral surprinsă.
]]> Le roman de la momie 220811489 286 Théophile Gautier Stela 3 Le roman de la momie dans l’excellente lecture de Nadine Eckert-Boulet (vous le trouverez sur ).

Peut-être j’aurais moins aimé le lire, car la structure est assez déséquilibrée (trop lente au début, trop hâtée à la fin), la thèse romantique trop insistante (je pensais à un moment donné qu’on pourrait bien illustrer la plupart des traits de ce courant littéraire avec ce livre où on en peut trouver au moins un tiers) et les descriptions trop abondantes et abusant de superlatifs, mais l’écoute a été un vrai festin pour mes oreilles.]]> 3.00 1858 Le roman de la momie
author: Théophile Gautier
name: Stela
average rating: 3.00
book published: 1858
rating: 3
read at: 2024/11/01
date added: 2024/11/01
shelves:
review:
Si vous vous ennuyez des inflexions envoûtantes de la langue française, écoutez Le roman de la momie dans l’excellente lecture de Nadine Eckert-Boulet (vous le trouverez sur ).

Peut-être j’aurais moins aimé le lire, car la structure est assez déséquilibrée (trop lente au début, trop hâtée à la fin), la thèse romantique trop insistante (je pensais à un moment donné qu’on pourrait bien illustrer la plupart des traits de ce courant littéraire avec ce livre où on en peut trouver au moins un tiers) et les descriptions trop abondantes et abusant de superlatifs, mais l’écoute a été un vrai festin pour mes oreilles.
]]> Mistere din București 32601987 320 Ioan M. Bujoreanu Stela 2 mystery-and-thriller
Totul era în tăcere; zgomotul trăsurilor și al oamenilor matinali nu începuse a asurzi pe leneșii carii deschideau ochii în miezul zilei.

Din păcate, cartea e destul de prolixă, construcția e naivă iar simularea realismului de cele mai multe nereușită, cu tot umorul mai mult sau mai puțin voluntar, ca în acest portret al damei de societate (comparația cu tamburul major mi-a plăcut, și se pare că și autorului, că a cam abuzat de ea):
Alături cu doamna Bâlcioaia se afla o damă cu o talie de tambur-major, care se împodobise cu toate bijuteriile ce avea acasă. Figura ei era portretul fidel al unei pasări care se tânguie noaptea, și era așa de strânsă în corset încât abia putea respira.

Iată un alt remarcabil portret, de astă dată fulgurant, dar plin de înțelepciune, al filosofului:
Balul mascat este cea mai plăcută petrecere de iarnă în București pentru oamenii fără griji și fără nici un fel de ocupație. Asemenea ființe sunt într-un număr atât de mare, încât au puterea de a atrage după dânsele și oameni serioși carii nu vor să fie cu desăvârșire filosofi căci neapărat s-ar espune a petrece într-o monotonie completă.

În fine, un fermecător truism, care l-ar umili pe Cațavencu:
...la noi clupul este o petrecere foarte imorală din cauza moralităței care lipsește oamenilor ce-l frecuentă.

În ceea ce privește pretenția că ar fi primul nostru thriller, dacă se înțelege prin asta decimarea a cît mai multor personaje, atunci romanul e un adevărat thriller ]]> 3.29 1862 Mistere din București
author: Ioan M. Bujoreanu
name: Stela
average rating: 3.29
book published: 1862
rating: 2
read at: 2024/10/30
date added: 2024/10/30
shelves: mystery-and-thriller
review:
Recunosc că mai mult am fușărit-o, deși mă încîntase începutul, cu limbajul acela autentic și dătător de nostalgie al altor vremuri:
Totul era în tăcere; zgomotul trăsurilor și al oamenilor matinali nu începuse a asurzi pe leneșii carii deschideau ochii în miezul zilei.

Din păcate, cartea e destul de prolixă, construcția e naivă iar simularea realismului de cele mai multe nereușită, cu tot umorul mai mult sau mai puțin voluntar, ca în acest portret al damei de societate (comparația cu tamburul major mi-a plăcut, și se pare că și autorului, că a cam abuzat de ea):
Alături cu doamna Bâlcioaia se afla o damă cu o talie de tambur-major, care se împodobise cu toate bijuteriile ce avea acasă. Figura ei era portretul fidel al unei pasări care se tânguie noaptea, și era așa de strânsă în corset încât abia putea respira.

Iată un alt remarcabil portret, de astă dată fulgurant, dar plin de înțelepciune, al filosofului:
Balul mascat este cea mai plăcută petrecere de iarnă în București pentru oamenii fără griji și fără nici un fel de ocupație. Asemenea ființe sunt într-un număr atât de mare, încât au puterea de a atrage după dânsele și oameni serioși carii nu vor să fie cu desăvârșire filosofi căci neapărat s-ar espune a petrece într-o monotonie completă.

În fine, un fermecător truism, care l-ar umili pe Cațavencu:
...la noi clupul este o petrecere foarte imorală din cauza moralităței care lipsește oamenilor ce-l frecuentă.

În ceea ce privește pretenția că ar fi primul nostru thriller, dacă se înțelege prin asta decimarea a cît mai multor personaje, atunci romanul e un adevărat thriller
]]> <![CDATA[Le comte de Monte-Cristo, Tome I (Le comte de Monte-Cristo, #1)]]> 17287500 1785 Alexandre Dumas Stela 2
Par contre, la pire scène concerne la récompense de Morrel, où le suspense artificiellement entretenu frise le mauvais-goût par le choix pour le spectacle à tout prix, car la salvation de dernière minute qui se veut un coup de théâtre est en effet d'une cruauté ni même raffinée.
]]> 4.20 1844 Le comte de Monte-Cristo, Tome I (Le comte de Monte-Cristo, #1)
author: Alexandre Dumas
name: Stela
average rating: 4.20
book published: 1844
rating: 2
read at: 2013/02/13
date added: 2024/10/28
shelves: re-read, children-ya-na-lit, cape-and-sword, romanticism
review:
La meilleure scène de ce volume: la description de l'île Monte-Cristo et la découverte du trésor - excellente gradation du suspense et surprenante intuition des sentiments contradictoires qui animent Dantès.

Par contre, la pire scène concerne la récompense de Morrel, où le suspense artificiellement entretenu frise le mauvais-goût par le choix pour le spectacle à tout prix, car la salvation de dernière minute qui se veut un coup de théâtre est en effet d'une cruauté ni même raffinée.

]]> Le Bourgeois Gentilhomme 257213 Le Bourgeois gentilhomme est une comédie-ballet, en cinq actes en prose.

Le Bourgeois gentilhomme nous raconte l'histoire comique d'un riche bourgeois qui essaye d'imiter la façon de vivre et le comportement des nobles.]]> 240 ѴDZè 2038716617 Stela 4 neoclassicism, dramatic-genre 3.72 1670 Le Bourgeois Gentilhomme
author: ѴDZè
name: Stela
average rating: 3.72
book published: 1670
rating: 4
read at:
date added: 2024/10/28
shelves: neoclassicism, dramatic-genre
review:

]]> Aurul pisicii 214505957
O poveste plină de surprize, în care un bărbat și un motan, destul de asemănători, stau în preajma aceleiași femei. Veți găsi, în această carte, umorul și jocul, pe de o parte, iar pe de altă parte, melancolia și o nedezmințită înțelegere a omenescului cu toate suferințele lui, adică a celor care cad în viață ca într-o imensă capcană.]]> 256 Ioana Pârvulescu 9735084368 Stela 4 Aurul pisicii, că am dat peste un exemplu de transrealism în literatura noastră, dar mi-am dat repede seama că fermecătorul roman al Ioanei Pârvulescu are mult mai multe în comun cu proza fantastică eliadescă (și e drept că, după ce l-am încheiat, am recitit începutul și încă o dată sfîrșitul, în căutarea unor indicii revelatoare, exact cum făceam pe vremuri cu nuvelele lui Eliade).

Bineînțeles, timpul (ca să exploatăm leitmotivul favorit al ambilor autori), adică distanța de aproape un secol face diferența, cartea intertextualizînd, ca să spun așa, nu numai cu, de exemplu, La țigănci, dar și cu Alice în Țara minunilor, sau cu Time's Arrow a lui Martin Amis sau, de ce nu, cu Romeo și Julieta, pe măsură ce tema iubirii face și ea un drum invers, de la plenitudine la frustrare, de la posibil la imposibil.

Îmi place mult stilul tihnit al Ioanei Pârvulescu, narațiunea ei care curge susurând liniștitor și seducător, ademenindu-te în capcana poveștii de unde nu te mai poți scoate pînă n-ai ajuns la capăt. ]]> 3.65 Aurul pisicii
author: Ioana Pârvulescu
name: Stela
average rating: 3.65
book published:
rating: 4
read at: 2024/10/27
date added: 2024/10/27
shelves: fantasy, romance, romanian-lit
review:
Am crezut pentru o vreme, în timp ce citeam Aurul pisicii, că am dat peste un exemplu de transrealism în literatura noastră, dar mi-am dat repede seama că fermecătorul roman al Ioanei Pârvulescu are mult mai multe în comun cu proza fantastică eliadescă (și e drept că, după ce l-am încheiat, am recitit începutul și încă o dată sfîrșitul, în căutarea unor indicii revelatoare, exact cum făceam pe vremuri cu nuvelele lui Eliade).

Bineînțeles, timpul (ca să exploatăm leitmotivul favorit al ambilor autori), adică distanța de aproape un secol face diferența, cartea intertextualizînd, ca să spun așa, nu numai cu, de exemplu, La țigănci, dar și cu Alice în Țara minunilor, sau cu Time's Arrow a lui Martin Amis sau, de ce nu, cu Romeo și Julieta, pe măsură ce tema iubirii face și ea un drum invers, de la plenitudine la frustrare, de la posibil la imposibil.

Îmi place mult stilul tihnit al Ioanei Pârvulescu, narațiunea ei care curge susurând liniștitor și seducător, ademenindu-te în capcana poveștii de unde nu te mai poți scoate pînă n-ai ajuns la capăt.
]]> ʴDZٲşܱ 4576801 224 Mario Vargas Llosa 9732803134 Stela 5 postmodernism 3.85 1987 ʴDZٲşܱ
author: Mario Vargas Llosa
name: Stela
average rating: 3.85
book published: 1987
rating: 5
read at:
date added: 2024/10/27
shelves: postmodernism
review:

]]> Lessons 60092581
Now, when his wife vanishes, leaving him alone with his tiny son, Roland is forced to confront the reality of his restless existence. As the radiation from Chernobyl spreads across Europe, he begins a search for answers that looks deep into his family history and will last for the rest of his life.

Haunted by lost opportunities, Roland seeks solace through every possible means—music, literature, friends, sex, politics, and, finally, love cut tragically short, then love ultimately redeemed. His journey raises important questions for us all. Can we take full charge of the course of our lives without causing damage to others? How do global events beyond our control shape our lives and our memories? And what can we really learn from the traumas of the past?

Epic, mesmerizing, and deeply humane, Lessons is a chronicle for our times—a powerful meditation on history and humanity through the prism of one man's lifetime.]]> 448 Ian McEwan 0593535200 Stela 4 hysterical-realism
It was usually after a serious drink that he fixed on and loathed the final sentence she had failed to complete. Please try to forgive me, she should have said, as I have forgiven myself. The self-pity of the absconder against the bitter clarity of the left-behind, the abscondee.
*
Paragon of humanist virtue! What a deception. Permitted only in fiction.
*
There were nations run by well-dressed criminal gangs intent on self-enrichment, kept in place by security services, by the rewriting of history and passionate nationalism. Russia was just one. The USA, in a delirium of anger, delusional conspiracies and white supremacy, could yet become another. China had refuted the claim that trade with outsiders opened minds and societies.

]]> 3.89 2022 Lessons
author: Ian McEwan
name: Stela
average rating: 3.89
book published: 2022
rating: 4
read at: 2024/10/20
date added: 2024/10/24
shelves: hysterical-realism
review:
Maybe not the best novel from my favourite author but there are still some memorable quotations I would like to remember:

It was usually after a serious drink that he fixed on and loathed the final sentence she had failed to complete. Please try to forgive me, she should have said, as I have forgiven myself. The self-pity of the absconder against the bitter clarity of the left-behind, the abscondee.
*
Paragon of humanist virtue! What a deception. Permitted only in fiction.
*
There were nations run by well-dressed criminal gangs intent on self-enrichment, kept in place by security services, by the rewriting of history and passionate nationalism. Russia was just one. The USA, in a delirium of anger, delusional conspiracies and white supremacy, could yet become another. China had refuted the claim that trade with outsiders opened minds and societies.


]]> Isprăvile lui Păcală 18754188 Isprăvile lui Păcală (1894)

O plăcere-avea: de lacomi; de neghiobi; să-și râză-n lege!
Și; ca el; la gard prostia cine mai știa s-o lege?

"Năzdrăvan!" ziceau o seamă. Alții: "Ba e un țicnit!"
Iar la urmă; toți: "Păcală" oamenii l-au poreclit.

Precum și Gruie-al lui Novac (1913)

Care, cu-al său paloș lat,
Curăța, din hat în hat,
Plaiurile strămoșești
De lăcuste păgânești.]]> 349 Petre Dulfu 9738358124 Stela 4 4.12 1894 Isprăvile lui Păcală
author: Petre Dulfu
name: Stela
average rating: 4.12
book published: 1894
rating: 4
read at:
date added: 2024/10/24
shelves:
review:

]]> Calea Văcăreşti 220202899 Regény. Román író műve. 336 Isac Peltz Stela 3 realism-naturalism 3.00 1989 Calea Văcăreşti
author: Isac Peltz
name: Stela
average rating: 3.00
book published: 1989
rating: 3
read at: 2024/10/23
date added: 2024/10/23
shelves: realism-naturalism
review:
Foarte dickensian, un fel de Groapă cu evrei, dar mai puțin pitorească, ba pe alocuri destul de cenușie
]]> Teatru 4963171 Apus de soare), Ștefăniță (Viforul) și Petru Rareș (ܳ𲹴ăܱ). Continuând o tradiție de mai bine de o jumătate de secol al dramei istorice românești, în centrul pieselor se afla motivul puterii, relația între puterea domnitorului și interesele țării. Conflictele dramatice se raportează la un simbolic etic, ilustrat de personalitatea lui Ștefan cel Mare, ceea ce susține ideea complementarității celor trei piese.� (Gabriela Drăgoi)]]> 309 Barbu Ștefănescu Delavrancea Stela 3 3.58 1954 Teatru
author: Barbu Ștefănescu Delavrancea
name: Stela
average rating: 3.58
book published: 1954
rating: 3
read at: 1982/01/01
date added: 2024/10/22
shelves: romanian-lit, dramatic-genre, samanatorism
review:

]]> Domnul Vucea 1956146 Romanian 188 Barbu Ștefănescu Delavrancea 9732500530 Stela 2 romanian-lit, samanatorism 3.17 1883 Domnul Vucea
author: Barbu Ștefănescu Delavrancea
name: Stela
average rating: 3.17
book published: 1883
rating: 2
read at: 1982/01/01
date added: 2024/10/22
shelves: romanian-lit, samanatorism
review:

]]> Apus de soare. Hagi-Tudose 6045110 Apus de soare face parte din trilogia Moldovei, alaturi de alte doua lucrari dramatice: Viforul (1910) - evocand domnia viforoasa a lui Stefanita Voda si Luceafarul (1910) - avandu-1 ca personaj central pe Petru Rares.
Cele doua conflicte ale dramei se impletesc de-a lungul a patru acte care rezuma ultimul an de viata al marelui Stefan (din toamna lui 1503 si pana la 2 iulie 1504 - ziua mortii vo ievodului).]]> 227 Barbu Ștefănescu Delavrancea Stela 2 3.34 1909 Apus de soare. Hagi-Tudose
author: Barbu Ștefănescu Delavrancea
name: Stela
average rating: 3.34
book published: 1909
rating: 2
read at: 1982/01/01
date added: 2024/10/22
shelves: romanian-lit, dramatic-genre, samanatorism
review:

]]> <![CDATA[Sultănica: Nuvele, Povestiri, Basme]]> 1956148 Romanian 284 Barbu Ștefănescu Delavrancea 5372012919 Stela 3 romanian-lit, samanatorism 3.62 1885 Sultănica: Nuvele, Povestiri, Basme
author: Barbu Ștefănescu Delavrancea
name: Stela
average rating: 3.62
book published: 1885
rating: 3
read at: 1982/01/01
date added: 2024/10/22
shelves: romanian-lit, samanatorism
review:

]]> Jocul de smarald 6021136
„Am scris un roman istorico-detectivistic cu o intriga, cred, in mod special captivanta, avand in vedere ca se bazeaza pe un sir de crime constituite intr-o secventa astrologica, toate legate de tabloul lui Sandro Botticelli, Primavara...� - Ioan Petru Culianu]]> 356 Ioan Petru Culianu 9734611364 Stela 4 Folosind motivul fermecator de desuet al manuscrisului gasit, romanul ne transpune in Florenta secolului al XV-lea, vazuta prin ochii unui englez Thomas, care se trezeste în mijlocul unui complot care face mai multe victime (una dintre acestea finnd cit pe ce sa fie el), victime alese in functie de semnul planetar pe care-l reprezinta in zodiac. Ultima victima vizata este celebrul tablou Primavara al lui Botticelli, pe care eroul il salveaza din miinile contelui Pico della Mirandola, care credea ca mesajul acestui tablou ar duce la distrugerea omenirii.
Romanul e plin de dialoguri intertextuale, de la Dante la Sadoveanu si Eco, ca sa nu mai spun ca, la fel ca la citirea operei beletristice a lui Eliade, e greu de ignorat formatia autorului în interpretarea scenelor-cheie si nu numai. ]]> 4.09 2008 Jocul de smarald
author: Ioan Petru Culianu
name: Stela
average rating: 4.09
book published: 2008
rating: 4
read at: 2012/04/22
date added: 2024/10/22
shelves: postmodernism, romanian-lit, metahistorical-fiction
review:
Prima mea intilnire cu Culianu (in afara de dictionarul religiilor), dar cu siguranta nu ultima. Ca orice mare scriere, poate fi citita la mai multe niveluri, cu acelasi interes, in functie de cultura si interesele cititorului: ca un roman politist, istoric, filosofic, filologic etc.
Folosind motivul fermecator de desuet al manuscrisului gasit, romanul ne transpune in Florenta secolului al XV-lea, vazuta prin ochii unui englez Thomas, care se trezeste în mijlocul unui complot care face mai multe victime (una dintre acestea finnd cit pe ce sa fie el), victime alese in functie de semnul planetar pe care-l reprezinta in zodiac. Ultima victima vizata este celebrul tablou Primavara al lui Botticelli, pe care eroul il salveaza din miinile contelui Pico della Mirandola, care credea ca mesajul acestui tablou ar duce la distrugerea omenirii.
Romanul e plin de dialoguri intertextuale, de la Dante la Sadoveanu si Eco, ca sa nu mai spun ca, la fel ca la citirea operei beletristice a lui Eliade, e greu de ignorat formatia autorului în interpretarea scenelor-cheie si nu numai.
]]> Grădina de sticlă 40130367 Gabriela Adameșteanu

Tatiana Țîbuleac e o povestașă paradoxală. Ea știe, ca foarte puține scriitoare române contemporane, că „o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate�. Mai știe că atunci când exiști „între coastele moi și fermecate ale poveștii�, adică între povestitor și eroul povestirii, ajungi să te împaci „cu răul și cu durerea, cu bolile și cu trădările�. Dacă în Vara în care mama a avut ochii verzi Tatiana Țîbuleac exorciza o lume a cruzimii dintr-o perspectivă fragil-masculină, în noul său roman ea povestește o lume aflată pe granița mișcătoare dintre coagulare și dezagregare, dintre Rusia și Europa, dintre luptă și fatalitate. Grădina de sticlă este, în mai multe feluri, romanul unei întregi generații feminine și al unei povestitoare pe cât de autentice, pe atât de surprinzătoare.
Simona Sora]]> 176 Tatiana Țîbuleac 9975862853 Stela 4 new-sincerity , Diana Mereșevsky (tot basarabeancă), afirmă că, spre deosebire de Vara în care mama avut ochii verzi, unde personajele trăiesc într-un timp, ca să zic așa, anistoric, „în Grădina de sticlă se trăiește în istorie. Explozia de la Cernobîl, Perestroika, Independența, Leonida Lari, grafia latină, devalorizarea, ura etnică, războiul din Transnistria.�

E planul compozițional care m-a interesat și pe mine cel mai mult în acest al doilea roman al Tatianei Țîbuleac, al cărui fir epic m-a fermecat mai puțin decît cel din Vara..., deși am redescoperit cîteva din calitățile care au făcut din acesta din urmă o operă excepțională: fraza tăioasă ca un ciob de sticlă, aducînd la același nivel, nemilos și indiferent, drame mărunte, tragedii existențiale, melodrame ridicole, construcția unui Narator necreditabil aproape la fel de credibil ca cel nabokovian, amestecul de liric și epic etc. Mi s-a părut totuși că simbolistica sticlei a fost folosită pînă la epuizare, de la aluziile politice (glasnost), și medicale (boala Lobstein), pînă la cele sociale (meseria de sticlăreasă), psihologice (traiul sub clopotul de sticlă, cum îl imagina Sylvia Plath), sau economice (banii făcuți din sticle, „sparți� de inflație), ca să nu mai vorbesc de simetria compozițională: fetița adoptată de sticlăreasa Tamara naște o fetiță „de sticlă� pe care o numește Tamara.

Fundalul istoric, în schimb, conturează portretul impresionant al unui popor orfan, la răscruce de țări, de civilizații, de limbi, ezitînd între o mamă „adoptivă� și una „biologică�. Dacă v-ați întrebat vreodată care erau gîndurile și sentimentele moldovenilor cu privire la limba română și România nu numai în anii de „renaștere națională� de după căderea URSS-ului ci și în epoca comunistă (cu faimoasa dragoste de Lenin, sau cu nesiguranța febrilă din anii perestroikăi), autoarea vă oferă cîteva răspunsuri, deși nu neapărat cele pe care ați fi vrut să le auziți, căci deși eroina ține morțiș să învețe în limba „maldavenească�, de cele mai multe ori găsește confort, frumusețe și chiar siguranță în limba rusă:
Tot ce aveam în cap mai frumos era în limba rusă. Pe aceea o auzeam la televizor și la radio. Pe străzi și în curte. Nu îmi amintesc niciun cântec în limba moldovenească pe care să-l fi ales în defavoarea unuia rusesc. Niciun film de desene animate, nicio poveste.
*
Nu îndrăzneam să mă consider rusoaică, iar moldoveancă nu voiam să fiu. Ce om întreg la minte putea să compare rusa cu moldoveneasca?
*
Am purtat acele fructe în mine ani la rând, ca pe niște borcane pe un raft. Un rând rusește, un rând moldovenește. Și abia când am ajuns în România, am aflat că toate trăiau doar la mine în cap. Că niciunul din fructele mele dragi nu avea loc în limba română. „Ce-i aia pearjă, ce-i aia abricoasă?�, mă întrebau colegele, murind de râs, iar mie mi se strângea inima. „E pară prăsada sau ce-o fi?� Bine că măcar cireșele se numeau cireșe.

Cum explică Diana Mereșevsky în recenzia citată:
„Limba rusă ca garanție a unui loc printre oameni, ca element de apartenență și statut, tragedia unui popor la scară mică. Condiția de orfan nu (le) permite prea multe alegeri. Singularizarea în cazul ei se poate face doar prin limbă, astfel limbajul devine un exercițiu de declinare a identității.�


Am terminat romanul mai demult, dar scriu cîteva note pe margine abia acum, pe 22 octombrie, la o zi după referendumul de aderare la Uniunea Europeană, care a trecut cu chiu cu vai. Am citit multe comentarii indignate și adesea insultătoare cu privire la felul în care au votat moldovenii. E ușor și comod să judeci, dar dacă vreți să și înțelegeți, cartea Tatianei Țîbuleac vă oferă o cale.
]]> 4.39 2018 Grădina de sticlă
author: Tatiana Țîbuleac
name: Stela
average rating: 4.39
book published: 2018
rating: 4
read at: 2024/10/12
date added: 2024/10/22
shelves: new-sincerity
review:
În recenzia sa de pe bookhub.ro intitulată , Diana Mereșevsky (tot basarabeancă), afirmă că, spre deosebire de Vara în care mama avut ochii verzi, unde personajele trăiesc într-un timp, ca să zic așa, anistoric, „în Grădina de sticlă se trăiește în istorie. Explozia de la Cernobîl, Perestroika, Independența, Leonida Lari, grafia latină, devalorizarea, ura etnică, războiul din Transnistria.�

E planul compozițional care m-a interesat și pe mine cel mai mult în acest al doilea roman al Tatianei Țîbuleac, al cărui fir epic m-a fermecat mai puțin decît cel din Vara..., deși am redescoperit cîteva din calitățile care au făcut din acesta din urmă o operă excepțională: fraza tăioasă ca un ciob de sticlă, aducînd la același nivel, nemilos și indiferent, drame mărunte, tragedii existențiale, melodrame ridicole, construcția unui Narator necreditabil aproape la fel de credibil ca cel nabokovian, amestecul de liric și epic etc. Mi s-a părut totuși că simbolistica sticlei a fost folosită pînă la epuizare, de la aluziile politice (glasnost), și medicale (boala Lobstein), pînă la cele sociale (meseria de sticlăreasă), psihologice (traiul sub clopotul de sticlă, cum îl imagina Sylvia Plath), sau economice (banii făcuți din sticle, „sparți� de inflație), ca să nu mai vorbesc de simetria compozițională: fetița adoptată de sticlăreasa Tamara naște o fetiță „de sticlă� pe care o numește Tamara.

Fundalul istoric, în schimb, conturează portretul impresionant al unui popor orfan, la răscruce de țări, de civilizații, de limbi, ezitînd între o mamă „adoptivă� și una „biologică�. Dacă v-ați întrebat vreodată care erau gîndurile și sentimentele moldovenilor cu privire la limba română și România nu numai în anii de „renaștere națională� de după căderea URSS-ului ci și în epoca comunistă (cu faimoasa dragoste de Lenin, sau cu nesiguranța febrilă din anii perestroikăi), autoarea vă oferă cîteva răspunsuri, deși nu neapărat cele pe care ați fi vrut să le auziți, căci deși eroina ține morțiș să învețe în limba „maldavenească�, de cele mai multe ori găsește confort, frumusețe și chiar siguranță în limba rusă:
Tot ce aveam în cap mai frumos era în limba rusă. Pe aceea o auzeam la televizor și la radio. Pe străzi și în curte. Nu îmi amintesc niciun cântec în limba moldovenească pe care să-l fi ales în defavoarea unuia rusesc. Niciun film de desene animate, nicio poveste.
*
Nu îndrăzneam să mă consider rusoaică, iar moldoveancă nu voiam să fiu. Ce om întreg la minte putea să compare rusa cu moldoveneasca?
*
Am purtat acele fructe în mine ani la rând, ca pe niște borcane pe un raft. Un rând rusește, un rând moldovenește. Și abia când am ajuns în România, am aflat că toate trăiau doar la mine în cap. Că niciunul din fructele mele dragi nu avea loc în limba română. „Ce-i aia pearjă, ce-i aia abricoasă?�, mă întrebau colegele, murind de râs, iar mie mi se strângea inima. „E pară prăsada sau ce-o fi?� Bine că măcar cireșele se numeau cireșe.

Cum explică Diana Mereșevsky în recenzia citată:
„Limba rusă ca garanție a unui loc printre oameni, ca element de apartenență și statut, tragedia unui popor la scară mică. Condiția de orfan nu (le) permite prea multe alegeri. Singularizarea în cazul ei se poate face doar prin limbă, astfel limbajul devine un exercițiu de declinare a identității.�


Am terminat romanul mai demult, dar scriu cîteva note pe margine abia acum, pe 22 octombrie, la o zi după referendumul de aderare la Uniunea Europeană, care a trecut cu chiu cu vai. Am citit multe comentarii indignate și adesea insultătoare cu privire la felul în care au votat moldovenii. E ușor și comod să judeci, dar dacă vreți să și înțelegeți, cartea Tatianei Țîbuleac vă oferă o cale.

]]> Apărarea are cuvîntul 12166726 Panait Istrati )]]> 205 Petre Bellu Stela 1
După vreo 30 de pagini, trebuie să recunosc, cu părere de rău pentru Istrati, că-i ilizibilă pentru mine, are un ton emfatic, teatral, de o naivitate ridicolă, parcă-i scrisă de un adolescent cu pretenții literare dar fără prea mare talent. ]]> 4.15 1934 Apărarea are cuvîntul
author: Petre Bellu
name: Stela
average rating: 4.15
book published: 1934
rating: 1
read at: 2024/10/22
date added: 2024/10/22
shelves: modernism, romanian-lit, unfinished
review:
Aveam cartea asta prin biblioteca mea virtuală și m-am gîndit să-i dau o șansă, mai ales că are o prefață scrisă de Panait Istrati în care este comparată cu Le grand Meaulnes (nci mai mult nici mai puțin!)

După vreo 30 de pagini, trebuie să recunosc, cu părere de rău pentru Istrati, că-i ilizibilă pentru mine, are un ton emfatic, teatral, de o naivitate ridicolă, parcă-i scrisă de un adolescent cu pretenții literare dar fără prea mare talent.
]]> <![CDATA[Cinci feţe ale modernităţii. Modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism]]> 10146083 „Cinci fete ale modernitatii e mai mult decit o istorie conceptuala, e o sinteza de cultura din care nici o problema majora a Modernitatii nu lipseste. Reperele conceptuale pe care le alege Calinescu ii ingaduie sa construiasca din sectiuni o imagine globala coerenta. Epocii noastre nu-i ramine decit sa se recunoasca in ea.� (Mircea Martin)

Cuprins: Ideea de modernitate � Pitici moderni pe umerii uriasilor antici � Ideea de avangarda � Metafora „avangardei� in Renastere: o figura retorica � Avangarda, dezumanizare, sfirsitul ideologiei � Ideea de decadenta � Kitsch-ul � Despre postmodernism]]> 472 Matei Călinescu 9736819655 Stela 0 4.20 1987 Cinci feţe ale modernităţii. Modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism
author: Matei Călinescu
name: Stela
average rating: 4.20
book published: 1987
rating: 0
read at:
date added: 2024/10/20
shelves: currently-reading, critic-and-linguistic-studies, culture-and-civilization
review:

]]> Strada 13618601
Istorisita la persoana intai chiar de protagonistul sau, Traian, un baiat de 11 ani, povestea are in centru disparitia unchiului acestuia, mister in jurul caruia unul dintre prietenii baiatului construieste un scenariu in care unchiul a fost omorat de sotia lui, cu ajutorul mamei lui Traian. El isi convinge prietenii ca are dreptate si dezvolta scenariul pana la un nivel fabulos, brodind o istorie complicata in care intriga politista se impleteste cu plasmuiri alimentate de spaima, superstitii si credinta in strigoi, ce reflecta felul in care sensibilitatea celor mici percepe lumea de neinteles a adultilor, cu dramele si complicatiile sale. Toate acestea se proiecteaza pe fundalul intamplarilor marunte si induiosatoare ce recompun nostalgic copilaria in Romania anilor �80: mersul la scoala si poznele mai mult sau mai putin inocente din jurul blocului, conflictele dintre grupurile rivale din cartier, trezirile matinale, urmate de statul la cozile de la „alimentara�, schimbul de timbre, completarea oracolului, filmele „cu batai� de pe casete video, dar si emotiile primei iubiri si descoperirea sexualitatii.]]> 248 Adrian Chivu 973462802X Stela 4 Privind înapoi cu mînie

Acum mai bine de treizeci de ani (la un sau doi după întîmplările narate în Strada, dacă stau bine şi mă gîndesc), pe cînd mă pregateam de admiterea la filologie, vînam prin cărţile pe care le citeam frazele lungi şi stufoase, cu promisiuni de challenge gramatical. Preferatul meu era Marin Preda, dar nici Breban sau Ţoiu nu mi se păreau de ici de colo cu întortocherile lor stilistice. He-he, ce mină de aur ar fi fost pentru mine atunci romanul lui Adrian Chivu, cu cele 29 de fraze care-l compun şi cu cîtă pasiune aş fi construit schema a măcar uneia dintre ele!

Desigur, structura unor asemenea fraze are nu numai consecinţe gramaticale, ci şi stilistice, fiind o binecunoscută tehnică de mimare, prin ignorarea semnelor de punctuaţie fie a oralităţii, fie a fluxului neîntrerupt al constiintei, fie a stilului indirect liber şi au folosit-o din plin Faulkner, Joyce, Saramago, Adameşteanu, Nedelciu, ca să enumăr doar cîţiva mari prozatori din literatura română şi din cea universală. Ce îi este specific lui Adrian Chivu este o impresie de nivelare emoţională a evenimentelor prin uniformizarea tonului � toate întîmplările sînt povestite în aceeaşi manieră monotonă, repetitivă, încît par toate la fel de sau la fel de puţin importante. Naratorul Traian Rusu, un copil de 11-12 ani, îşi aminteste evenimentele fără să le ierarhizeze, detaşat, ca şi cînd ar privi printr-un ochean întors care micşorează imaginile atît de mult încît surprinde doar liniile generale, fără a putea capta detaliile şi atunci improvizează stîngaci emoţii, cu ajutorul unor efecte vizuale naive, în stilul benzilor desenate:

...şi m-am dus la mine în cameră să descarc şi eu pistolul călăreţului şi am rămas tablou când am văzut ce se întâmplă şi m-am gândit dacă nu mi-am stricat sufletul şi a ieşit din mine alb şi cleios şi am rămas întins în pat şi am zis că acum o să trăiesc ca un strigoi pentru că vedeam sufletul cum stă pe cearşaf şi inima mi se făcuse cât o furnică...


Procedeul acesta, care surprinde de o manieră extrem de convingătoare psihologia copilului, este în acelaşi timp înduioşător şi terifiant, căci amestecă, la fel ca în romanul lui Romain Gary, Ai toată viaţa înainte, în mod tragi-comic planul copilăriei şi al maturităţii. Numai că, spre deosebire de Momo, Traian are o accepţie mult mai limitată a diferenţei între bine şi rău, acceptînd de-a valma tot ce-i oferă lumea exterioară, de la unchii care se fac strigoi după ce au fost ucişi de mătuşă cu complicitatea mamei, la scularea la 6 dimineaţa ca să stea la coadă la magazin la ce-o fi, iar această acceptare conturează peisajul dezolant al unei copilării manipulate de o societate totalitară.

Marius Miheţ, în din România literară spunea că romanul evocă un „comunism light�, în care ororile trecutului sînt estompate de „foiletoane carnavaleşti ori autoficţiuni candide�. Eu aş spune că dimpotrivă, în Strada tocmai această candoare este înfricoşătoare pentru că sugerează că inerţia în faţa problemelor morale � minciuna din interviul de la şcoală (considerată cu umor involuntar ca un exerciţiu pentru viitor), insultele profesorilor, legea lui care pe care de la cozile interminabile, acceptarea aproape nepăsătoare a morţii fratelui vitreg şi alte scene desprinse parcă din Caragiale � este indusă încă din copilărie, noua generație fiind programată să accepte fără să crîcnească tot ce i se bagă pe gît:

...şi la întrebarea un motto de viaţă am spus îmi este prieten Platon dar mai prieten îmi este adevărul Aristotel şi Mihuţ m-a întrebat ce zici? şi i-am spus dar n-am spus ce scrie aici şi mi-a spus exersăm şi noi nu ştie nimeni ce-ai spus şi l-am întrebat şi cine e Aristotel? şi mi-a spus un prieten de-al lui Platon a trăit pe timpuri pe când erau dinozaurii este mottoul domnului director şi am spus aha aha şi mi-a spus e doar un exerciţiu gazetăresc că ne pregătim pentru când vom fi mari...


Mi-aduc aminte de un text mustind de sirop care circulă periodic pe internet şi care face apologia generaţiei cu cheia la gît, afirmînd ritos că, deşi avea mult mai puține surse de distracţie, aceasta îşi trăia mai din plin copilăria. Ideea strecurată printre rînduri este că privaţiunile trecute au fost în fond un cîştig � în sănătate, în dezvoltarea intelectuală şi cea emoţională, ba chiar şi din punct de vedere social. Romanul lui Adrian Chivu ar putea fi citit şi ca un răspuns sec la aceste evocări lacrimogene, căci Traian absoarbe ca un burete tot ce îi oferă mediul înconjurător, lărgind intolerabil aria semantică a firescului :

Şi maică-mea a tras de mine şi mi-a spus Traian hai puiule trezeşte-te dar mie mi se părea că sunt sac de cartofi nu pui şi până la urmă am deschis ochii şi am întrebat-o ce e? şi mi-a spus du-te repede la magazin şi m-am spălat şi m-am îmbrăcat şi am fugit la magazin unde era şi Polacec şi mulţi oameni şi moşi şi babe şi am stat puţin şi s-au deschis uşile şi ne-am strecurat în faţă să prindem şi noi şi când am ajuns la raft erau cratiţe şi n-am ştiut ce să fac că maică-mea îmi spusese numai mâncare dar odată când n-am luat pahare a spus ne-ar fi fost bune şi nouă nişte pahare şi m-am uitat la cratiţe şi am auzit-o pe maică-mea spunând ne-ar fi fost bună şi nouă o cratiţă şi am luat o cratiţă...


Nu, romanul lui Adrian Chivu nu face parte din evocările light ale comunismului, dimpotrivă, este o satiră acerbă a unei societăţi care-şi pregătea metodic marionetele de mîine, dezbrăcîndu-le pe rînd de adevăr, dreptate, compasiune şi de alte veşminte (pe care unii le-au considerat atît de inutile că nu le-au mai pus niciodată la loc). Poate de aceea, amintirile pe care mi le-a trezit sînt mai degrabă incomode decît nostalgice, în contextul în care ne confruntă cu portretul robot al unei generaţii cenuşii din care am făcut şi eu parte şi pentru care frigul, întreruperea curentului, cozile, şi propaganda şcolară deveniseră episoade normale ale vieţii de zi cu zi, laolaltă cu mirajul revistelor neckerman, al adidaşilor de firmă şi al altor obiecte rare, procurate de părinţii celor norocoşi care plecau peste graniţă (în ciuda pericolului expunerii la „viruşii cancerigeni� cu care strainătatea abia aştepta să-i bombardeze).

Atît de bine este recreată imaginea grotescă a acestei societăţi încît finalul romanului mi s-a părut cumva supralicitat, în ciuda faptului că moartea îl bîntuie de la un capăt la altul, începînd cu înmormîntarea Valentinei, tînăra de 20 de ani moartă de cancer, continuînd cu presupusa moarte şi transformarea în strigoi a unchiului naratorului, narator el însuşi orfan de tată aşa cum fratele său vitreg, cu a cărui moarte se încheie cartea, este orfan de mamă. Dar poate că descrierea acestei tragedii este tuşa finală a portretului unei generaţii care locuia infernul aproape confortabil :

...şi maică-mea mi-a spus du-te şi ia-l tu şi am luat uleiul şi m-am întors în dormitor şi m-am uitat la cadou şi am întrebat-o şi Marcus unde e? şi mi-a spus stai lângă mine şi m-am aşezat lângă ea şi mi-a spus am să-ţi spun ceva şi am aşteptat să-mi spună dar nu mi-a spus nimic şi am început să mă foiesc şi m-a întrebat tu ai să-mi spui ceva? şi i-am spus da şi m-am foit că nu ştiam cum să-i spun şi Mircea a făcut ca lupul şi m-am foit şi mai tare că parcă aveam ace sub fund şi până la urmă i-am spus ştii că azi trebuia să mă duc la croitor să-mi fac pantalonii şi vesta pentru petrecere şi am întrebat-o mă mai duc?


O ultimă remarcă � dau adesea, răsfoind Web-ul, peste cronici literare publicate în reviste de prestigiu care sînt pline de inadvertenţe. De exemplu, în Revista 22, Tania Radu () o confundă pe Carla cu Mugurica şi plasează vag acţiunea romanului în ultimele decenii comuniste cînd e clar că aceasta se petrece în primăvara-vara anului 1987 (pentru că se precizeaza undeva că Steaua tocmai a cîştigat Cupa Europei). Aceste nepotriviri demonstrează nu numai o lectură superficială, ci şi o lipsă de consideraţie faţă de autor (am dreptul să uit detalii cînd citesc pentru mine, dar e o obligaţie de onoare să le verific atunci cînd scriu despre ce am citit). Aş spune că, de multe ori, recenziile bloggerilor sînt nu numai mai proaspete şi mai pline de idei, dar şi mult mai grijulii fată de amănuntele pe care le citează. Dar poate că asta se explică prin faptul că ei au mai mult respect pentru cititorii lor.

PS Mulţumesc, Lavinia, şi pentru recomandare şi pentru cadou!]]> 3.45 2012 Strada
author: Adrian Chivu
name: Stela
average rating: 3.45
book published: 2012
rating: 4
read at: 2015/06/16
date added: 2024/10/20
shelves: postmodernism, romanian-lit, gulag-and-comunism, hysterical-realism
review:
Privind înapoi cu mînie


Acum mai bine de treizeci de ani (la un sau doi după întîmplările narate în Strada, dacă stau bine şi mă gîndesc), pe cînd mă pregateam de admiterea la filologie, vînam prin cărţile pe care le citeam frazele lungi şi stufoase, cu promisiuni de challenge gramatical. Preferatul meu era Marin Preda, dar nici Breban sau Ţoiu nu mi se păreau de ici de colo cu întortocherile lor stilistice. He-he, ce mină de aur ar fi fost pentru mine atunci romanul lui Adrian Chivu, cu cele 29 de fraze care-l compun şi cu cîtă pasiune aş fi construit schema a măcar uneia dintre ele!

Desigur, structura unor asemenea fraze are nu numai consecinţe gramaticale, ci şi stilistice, fiind o binecunoscută tehnică de mimare, prin ignorarea semnelor de punctuaţie fie a oralităţii, fie a fluxului neîntrerupt al constiintei, fie a stilului indirect liber şi au folosit-o din plin Faulkner, Joyce, Saramago, Adameşteanu, Nedelciu, ca să enumăr doar cîţiva mari prozatori din literatura română şi din cea universală. Ce îi este specific lui Adrian Chivu este o impresie de nivelare emoţională a evenimentelor prin uniformizarea tonului � toate întîmplările sînt povestite în aceeaşi manieră monotonă, repetitivă, încît par toate la fel de sau la fel de puţin importante. Naratorul Traian Rusu, un copil de 11-12 ani, îşi aminteste evenimentele fără să le ierarhizeze, detaşat, ca şi cînd ar privi printr-un ochean întors care micşorează imaginile atît de mult încît surprinde doar liniile generale, fără a putea capta detaliile şi atunci improvizează stîngaci emoţii, cu ajutorul unor efecte vizuale naive, în stilul benzilor desenate:

...şi m-am dus la mine în cameră să descarc şi eu pistolul călăreţului şi am rămas tablou când am văzut ce se întâmplă şi m-am gândit dacă nu mi-am stricat sufletul şi a ieşit din mine alb şi cleios şi am rămas întins în pat şi am zis că acum o să trăiesc ca un strigoi pentru că vedeam sufletul cum stă pe cearşaf şi inima mi se făcuse cât o furnică...


Procedeul acesta, care surprinde de o manieră extrem de convingătoare psihologia copilului, este în acelaşi timp înduioşător şi terifiant, căci amestecă, la fel ca în romanul lui Romain Gary, Ai toată viaţa înainte, în mod tragi-comic planul copilăriei şi al maturităţii. Numai că, spre deosebire de Momo, Traian are o accepţie mult mai limitată a diferenţei între bine şi rău, acceptînd de-a valma tot ce-i oferă lumea exterioară, de la unchii care se fac strigoi după ce au fost ucişi de mătuşă cu complicitatea mamei, la scularea la 6 dimineaţa ca să stea la coadă la magazin la ce-o fi, iar această acceptare conturează peisajul dezolant al unei copilării manipulate de o societate totalitară.

Marius Miheţ, în din România literară spunea că romanul evocă un „comunism light�, în care ororile trecutului sînt estompate de „foiletoane carnavaleşti ori autoficţiuni candide�. Eu aş spune că dimpotrivă, în Strada tocmai această candoare este înfricoşătoare pentru că sugerează că inerţia în faţa problemelor morale � minciuna din interviul de la şcoală (considerată cu umor involuntar ca un exerciţiu pentru viitor), insultele profesorilor, legea lui care pe care de la cozile interminabile, acceptarea aproape nepăsătoare a morţii fratelui vitreg şi alte scene desprinse parcă din Caragiale � este indusă încă din copilărie, noua generație fiind programată să accepte fără să crîcnească tot ce i se bagă pe gît:

...şi la întrebarea un motto de viaţă am spus îmi este prieten Platon dar mai prieten îmi este adevărul Aristotel şi Mihuţ m-a întrebat ce zici? şi i-am spus dar n-am spus ce scrie aici şi mi-a spus exersăm şi noi nu ştie nimeni ce-ai spus şi l-am întrebat şi cine e Aristotel? şi mi-a spus un prieten de-al lui Platon a trăit pe timpuri pe când erau dinozaurii este mottoul domnului director şi am spus aha aha şi mi-a spus e doar un exerciţiu gazetăresc că ne pregătim pentru când vom fi mari...


Mi-aduc aminte de un text mustind de sirop care circulă periodic pe internet şi care face apologia generaţiei cu cheia la gît, afirmînd ritos că, deşi avea mult mai puține surse de distracţie, aceasta îşi trăia mai din plin copilăria. Ideea strecurată printre rînduri este că privaţiunile trecute au fost în fond un cîştig � în sănătate, în dezvoltarea intelectuală şi cea emoţională, ba chiar şi din punct de vedere social. Romanul lui Adrian Chivu ar putea fi citit şi ca un răspuns sec la aceste evocări lacrimogene, căci Traian absoarbe ca un burete tot ce îi oferă mediul înconjurător, lărgind intolerabil aria semantică a firescului :

Şi maică-mea a tras de mine şi mi-a spus Traian hai puiule trezeşte-te dar mie mi se părea că sunt sac de cartofi nu pui şi până la urmă am deschis ochii şi am întrebat-o ce e? şi mi-a spus du-te repede la magazin şi m-am spălat şi m-am îmbrăcat şi am fugit la magazin unde era şi Polacec şi mulţi oameni şi moşi şi babe şi am stat puţin şi s-au deschis uşile şi ne-am strecurat în faţă să prindem şi noi şi când am ajuns la raft erau cratiţe şi n-am ştiut ce să fac că maică-mea îmi spusese numai mâncare dar odată când n-am luat pahare a spus ne-ar fi fost bune şi nouă nişte pahare şi m-am uitat la cratiţe şi am auzit-o pe maică-mea spunând ne-ar fi fost bună şi nouă o cratiţă şi am luat o cratiţă...


Nu, romanul lui Adrian Chivu nu face parte din evocările light ale comunismului, dimpotrivă, este o satiră acerbă a unei societăţi care-şi pregătea metodic marionetele de mîine, dezbrăcîndu-le pe rînd de adevăr, dreptate, compasiune şi de alte veşminte (pe care unii le-au considerat atît de inutile că nu le-au mai pus niciodată la loc). Poate de aceea, amintirile pe care mi le-a trezit sînt mai degrabă incomode decît nostalgice, în contextul în care ne confruntă cu portretul robot al unei generaţii cenuşii din care am făcut şi eu parte şi pentru care frigul, întreruperea curentului, cozile, şi propaganda şcolară deveniseră episoade normale ale vieţii de zi cu zi, laolaltă cu mirajul revistelor neckerman, al adidaşilor de firmă şi al altor obiecte rare, procurate de părinţii celor norocoşi care plecau peste graniţă (în ciuda pericolului expunerii la „viruşii cancerigeni� cu care strainătatea abia aştepta să-i bombardeze).

Atît de bine este recreată imaginea grotescă a acestei societăţi încît finalul romanului mi s-a părut cumva supralicitat, în ciuda faptului că moartea îl bîntuie de la un capăt la altul, începînd cu înmormîntarea Valentinei, tînăra de 20 de ani moartă de cancer, continuînd cu presupusa moarte şi transformarea în strigoi a unchiului naratorului, narator el însuşi orfan de tată aşa cum fratele său vitreg, cu a cărui moarte se încheie cartea, este orfan de mamă. Dar poate că descrierea acestei tragedii este tuşa finală a portretului unei generaţii care locuia infernul aproape confortabil :

...şi maică-mea mi-a spus du-te şi ia-l tu şi am luat uleiul şi m-am întors în dormitor şi m-am uitat la cadou şi am întrebat-o şi Marcus unde e? şi mi-a spus stai lângă mine şi m-am aşezat lângă ea şi mi-a spus am să-ţi spun ceva şi am aşteptat să-mi spună dar nu mi-a spus nimic şi am început să mă foiesc şi m-a întrebat tu ai să-mi spui ceva? şi i-am spus da şi m-am foit că nu ştiam cum să-i spun şi Mircea a făcut ca lupul şi m-am foit şi mai tare că parcă aveam ace sub fund şi până la urmă i-am spus ştii că azi trebuia să mă duc la croitor să-mi fac pantalonii şi vesta pentru petrecere şi am întrebat-o mă mai duc?


O ultimă remarcă � dau adesea, răsfoind Web-ul, peste cronici literare publicate în reviste de prestigiu care sînt pline de inadvertenţe. De exemplu, în Revista 22, Tania Radu () o confundă pe Carla cu Mugurica şi plasează vag acţiunea romanului în ultimele decenii comuniste cînd e clar că aceasta se petrece în primăvara-vara anului 1987 (pentru că se precizeaza undeva că Steaua tocmai a cîştigat Cupa Europei). Aceste nepotriviri demonstrează nu numai o lectură superficială, ci şi o lipsă de consideraţie faţă de autor (am dreptul să uit detalii cînd citesc pentru mine, dar e o obligaţie de onoare să le verific atunci cînd scriu despre ce am citit). Aş spune că, de multe ori, recenziile bloggerilor sînt nu numai mai proaspete şi mai pline de idei, dar şi mult mai grijulii fată de amănuntele pe care le citează. Dar poate că asta se explică prin faptul că ei au mai mult respect pentru cititorii lor.

PS Mulţumesc, Lavinia, şi pentru recomandare şi pentru cadou!
]]> Solenoid 27826456
Based on Cărtărescu's own role as a high school teacher, Solenoid begins with the mundane details of a diarist's life and quickly spirals into a philosophical account of life, history, philosophy, and mathematics. One character asks another: when you rush into the burning building, will you save the newborn or the artwork? On a broad scale, the novel’s investigations of other universes, dimensions, and timelines reconcile the realms of life and art.

The novel is grounded in the reality of late 1970s/early 1980s Communist Romania, including long lines for groceries, the absurdities of the education system, and the misery of family life. The text includes sequences in a tuberculosis sanatorium, an encounter with an anti-death protest movement, a society of dream investigators, and an extended visit to the minuscule world of dust mites living on a microscope slide.

Combining fiction with autobiography and history� the scientists Nicolae Tesla and George Boole, for example, appear alongside the Voynich manuscript―Solenoid ruminates on the exchanges possible between the alternate dimensions of life and art, as various, monstrous dimensions erupt within the Communist present.]]> 840 Mircea Cărtărescu 9735050595 Stela 3 Solenoidul lui Mircea Cărtărescu, chiar dacă tare-mi mai făceau cu ochiul atît excelentul (cum am constatat după aia) articol publicat în Adevarul.ro de Doinel Tronaru pe 1 iunie 2016, cît și necruțătorul publicat de Nicolae Manolescu în România literară din aceeași lună, pentru că știam că este vorba despre o carte controversată și eram curioasă să văd dacă părerile mele, neinfluențate aprioric, vor coincide cu ale lor.

Din păcate, coincid în mare parte, în ciuda faptului că am început lectura fără idei preconcepute, ba chiar sperînd că-mi va plăcea mai mult decît Orbitor, carte pe care o considerasem, la vremea ei, pretențioasă și artificială, salvată doar de extraordinara imagine a Bucureștiului, care se regăsește în parte și în romanul de față.

Nicolae Manolescu distinge două planuri compoziționale ale romanului: realist și oniric. Eu aș adăuga un al treilea, cel SF. Ca și ilustrul critic („Dacă mă puneţi să aleg între aceste planuri (suprapuse, încrucişate, îmbârligate, confundabile), nu ezit a-l prefera pe cel dintâi�), consider de departe primul plan ca fiind cel mai izbutit, al doilea în mare parte interesant dar oarecum căutat, în timp ce al treilea este, cum bine observa Doinel Tronaru, destul de juvenil și superficial („Speculații precum teseractul lui Hinton sau universurile multidimensionale este preferabil să rămână în zona SF-ului, de unde provin, nu cred că reprezintă soluţii la problemele metafizice, decât la un nivel foarte facil�).

Dar să le luăm pe rînd. Din componenta, ca să zic așa, realistă, sînt remarcabile mai ales două imagini: școala și orașul.

Universul școlar din epoca ceaușistă este reconstituit magistral, cu toate absurditățile lui de care puțini își mai aduc aminte: colectele de maculatură și de sticle goale (într-o imagine apocaliptică în care acestea amenință să îngroape întreaga școală), matricola atît de obligatorie încît a ajuns să fie tatuată de maistrul de atelier pe umărul copiilor cu acul de pirogravat încins la roșu, educația prin bătaie în ale cărei beneficii crede majoritatea profesorilor, discuțiile absurde și meschine din cancelarie și din timpul consiliilor profesorale, creînd portrete și situații la limită între satira necruțătoare caragialeană și absurdul la fel de necruțător urmuzian, ca aceea în care doamna Rădulescu își pierde ghiulul cu dublă funcție � de bijuterie și de instrument de tortură a elevilor, și-l bănuiește pe maistrul Eftene că l-a furat numai pentru că era țigan, iar acesta își smulge cu cleștele dintele de aur din gură în fața cancelariei și i-l oferă pe post de inel. Școala însăși, ca de altfel și casa „ca un vapor� a naratorului, e un misterios labirint în care acesta se pierde neîncetat și face mereu descoperiri surprinzătoare:

Casa mea are zeci, sute sau mii de camere. Niciodată, cînd intru pe o ușă, nu știu unde ajung. Toate sunt tăcute, cu macrameuri uriașe pe mese, cu bomboniere de cristal roșu pe cîte un gheridon, cu vitrine în care navighează machete de veliere.


Dacă interioarele (și includ aici atît policlinica cît și fabrica părăsită) amintesc de acela care-l buimăcise pe eroul din La țigănci, orașul însuși amintește uneori de o altă nuvela eliadescă, Pe strada Mîntuleasa, cu străzile lui întortocheate, fie seducătoare, fie dezolante și vag amenințătoare, pline de promisiuni care nu se împlinesc nicicînd. Bucureștiul, „cel mai trist oraș din lume�, ca și Parisul lui Henry Miller, ca și New-York-ul lui John Dos Passos, e un tărâm al contrastelor, mizer și fascinant, construit cu jalnică emfază peste Cuțarida lui Eugen Barbu, de pe care-și va lua zborul, literalmente, la final, într-o glorioasă metaforă a demistificării:

Căci Bucureștiul, lumea mea, atîrna acum în văzduh deasupra gropii de infern pe care-o ascunsese întotdeauna, ca o coajă pe-o rană purulentă și pe care-acum, printr-o dezrădăcinare supremă, o scosese în sfîrșit la iveală.


O imagine de Fata Morgana menită, ca atîtea altele în roman, să facă tranziția între real și oniric, tranziție care, din păcate, nu-i izbutește întotdeauna. Componenta onirică încearcă să organizeze discursul narativ conform clasificării lui Calcidius, care distingea trei feluri de vise: visum, oneiros (produse de sufletul superior); admonitio sau chrematismos (trimise de îngeri sau de demoni) și orama (revelația), singura care duce la cunoaștere:

Orama e vocea șoptită, fără coarde vocale și traiect fonator, care te cheamă-n miez de noapte pe nume. E ceea ce-ți șoptești ție însuți, tu, care știi cu mult mai mult, care știi de fapt totul, către tine, cel ce nu știe că știe.


Cu toate că cele trei tipuri sînt ușor identificabile în text, planurile rămîn adesea deranjant de distincte, realitatea nu lunecă firesc în vis (ca la Eliade, de pildă), există mereu o barieră, o alăturare forțată, cele două lumi rămîn de cele mai multe ori două lumi, clar delimitate, două povești, două desene puse unul lîngă celălalt fără justificarea potrivirii, a continuității. Dar există și pasaje de mare virtuozitate în care simbioza îi reușește perfect (iar sînt de acord cu N. Manolescu � ce roman genial ar fi fost acesta dacă n-ar fi fost atît de lung), ca imaginea Bucureștiului plutind în văzduh pe care am citat-o deja, sau ca aceea a femeilor grase, aparent doar o imagine bizară pentru tipologia femeii obișnuite (vânzătoarele de pîine, remaieuza de ciorapi, taxatoarele, surorile și asistentele medicale, femeile de serviciu, etc.), în fond ființe artificiale, produse în serie în subsolurile biroului din Circa de Miliție Floreasca, în scopuri obscure:

Identice, cu trăsăturile feței abia schițate, de parcă doar grăsimea barocă de sub pielea lor ar fi fost expresivă, cu sexul închis între picioarele elefantine, se bălăceau în căzi și cisterne în care se-încrețea o apă verde, alunecau prin tuburi alambicate, îşi scuturau pletele roșii, galbene și portocalii sub sorii grei, simetrici, incomprehensibili ai unor zodiacuri ciudate.


Componenta SF, cea mai slabă verigă a romanului, negociază imagini neconvingătoare, lipsite de forță evocatoare și uneori de-a dreptul ridicole, desprinse parcă din ufologia de senzație, condimentate uneori absurd cu fragmente din povești orientale (ca episodul sticlei albastre care pare a trimite la lampa lui Aladin, de exemplu). Imaginea mîntuitorului sarcopților nu mi-a spus absolut nimic, poate pentru că, revin iar la observațiile lui Doinel Tronaru, n-are sens „să-l reduci pe Dumnezeu la o problemă de topologie, iar pe Iisus să-l vezi ca pe un avatar / eon cvadridimensional, chiar dacă matematica este una dintre căile legitime de căutare ale Divinităţii, alături de toate celelalte.�

Poate că există totuși, cel puțin în artă, o a patra dimensiune, aceea pe care se străduiește critica dintotdeauna s-o scoată la iveală � ceea ce eu aș numi, în lipsa unui termen mai bun, componenta metaromanescă. Celelalte trei componente n-ar constui, din aceasta perspectivă, decît prelungirea în exterior a peisajului interior al unui scriitor ratat, eroul narator, trăind de-a pururi înlăuntrul cărții sale pe care o țese în juru-i ca un vierme de mătase. Numai din interior poate el privi, cum spunea Nichita, „din toate părțile deodată�, numai din interior își poate croi mantia (de pixeli, dacă vreți) din hălci de realitate, deșeuri de vise și fantasmagorii științifice și pseudo-științifice, începînd drumuri pe care nu le sfîrșește niciodată pentru a protesta împotriva acelei arte care se încăpățînează să deseneze uși iluzorii spre o cunoaștere pierdută în a patra dimensiune, insondabilă și inefabilă:

Pentru că nu sunt scriitor, am privilegiul insondabil să scriu dinăuntrul manuscrisului meu, înconjurat din toate părțile de el, surd și orb la orice m-ar distrage de a munca mea de ocnaș. Nu am cititori, nu am nevoie să-mi pun semnătura pe-o carte. Aici, în pîntecul manuscrisului, rătăcind printre intestinele lui întortocheate, ascultîndu-i straniile bolboroseli, îmi simt libertatea, îmi simt și însoțitorul ei obligatoriu: nebunia.


N-am să deplîng, ca Nicolae Manolescu, o carte care ar fi putut fi genială dar nu este, mai ales că mi se pare lejer răutăcioasă observația din finalul recenziei sale, că �Solenoid este un roman amorf, fără o construcţie limpede, în orice caz, vizibilă cu ochiul liber, curgând oarecum la întâmplare, pe măsură ce e scris, încrustând în epica lui poveşti diverse și minunate, biografii legendare, parabole strălucitoare, dar lăsându-ne finalmente sur notre soif.� Și aceasta din mai multe motive, chiar dacă unele mai degrabă sentimentale decît literare. Întîi și-ntîi pentru că am cărat cu drag ditamai cărămida din România peste ocean, fiind un cadou de la surioara mea iubită; apoi, pentru că mi s-a părut mai citibilă decît Orbitor, deși nu la nivelul unora dintre nuvelele sale și în nici un caz la nivelul poeziei, căci ca poet rămîne Mircea Cartarescu marele meu favorit; pe urmă, pentru că tare m-a înduioșat episodul cu ăܲԳܱ, care mi-a amintit că și pe mine m-a impresionat această carte pînă la lacrimi, cam pe la aceeași vîrstă cu a eroului-narator; și, last but not least, pentru cît de uncannily s-au suprapus scenele din cancelaria școlii 86 peste amintirile mele de pe cînd eram un biet profesor stagiar, nu în margine de București, ci de lume.]]> 4.21 2015 Solenoid
author: Mircea Cărtărescu
name: Stela
average rating: 4.21
book published: 2015
rating: 3
read at: 2016/11/12
date added: 2024/10/20
shelves: metafiction, postmodernism, transmodernism
review:
M-am abținut, cu greu, tre� să mărturisesc, să citesc în avans vreo recenzie la Solenoidul lui Mircea Cărtărescu, chiar dacă tare-mi mai făceau cu ochiul atît excelentul (cum am constatat după aia) articol publicat în Adevarul.ro de Doinel Tronaru pe 1 iunie 2016, cît și necruțătorul publicat de Nicolae Manolescu în România literară din aceeași lună, pentru că știam că este vorba despre o carte controversată și eram curioasă să văd dacă părerile mele, neinfluențate aprioric, vor coincide cu ale lor.

Din păcate, coincid în mare parte, în ciuda faptului că am început lectura fără idei preconcepute, ba chiar sperînd că-mi va plăcea mai mult decît Orbitor, carte pe care o considerasem, la vremea ei, pretențioasă și artificială, salvată doar de extraordinara imagine a Bucureștiului, care se regăsește în parte și în romanul de față.

Nicolae Manolescu distinge două planuri compoziționale ale romanului: realist și oniric. Eu aș adăuga un al treilea, cel SF. Ca și ilustrul critic („Dacă mă puneţi să aleg între aceste planuri (suprapuse, încrucişate, îmbârligate, confundabile), nu ezit a-l prefera pe cel dintâi�), consider de departe primul plan ca fiind cel mai izbutit, al doilea în mare parte interesant dar oarecum căutat, în timp ce al treilea este, cum bine observa Doinel Tronaru, destul de juvenil și superficial („Speculații precum teseractul lui Hinton sau universurile multidimensionale este preferabil să rămână în zona SF-ului, de unde provin, nu cred că reprezintă soluţii la problemele metafizice, decât la un nivel foarte facil�).

Dar să le luăm pe rînd. Din componenta, ca să zic așa, realistă, sînt remarcabile mai ales două imagini: școala și orașul.

Universul școlar din epoca ceaușistă este reconstituit magistral, cu toate absurditățile lui de care puțini își mai aduc aminte: colectele de maculatură și de sticle goale (într-o imagine apocaliptică în care acestea amenință să îngroape întreaga școală), matricola atît de obligatorie încît a ajuns să fie tatuată de maistrul de atelier pe umărul copiilor cu acul de pirogravat încins la roșu, educația prin bătaie în ale cărei beneficii crede majoritatea profesorilor, discuțiile absurde și meschine din cancelarie și din timpul consiliilor profesorale, creînd portrete și situații la limită între satira necruțătoare caragialeană și absurdul la fel de necruțător urmuzian, ca aceea în care doamna Rădulescu își pierde ghiulul cu dublă funcție � de bijuterie și de instrument de tortură a elevilor, și-l bănuiește pe maistrul Eftene că l-a furat numai pentru că era țigan, iar acesta își smulge cu cleștele dintele de aur din gură în fața cancelariei și i-l oferă pe post de inel. Școala însăși, ca de altfel și casa „ca un vapor� a naratorului, e un misterios labirint în care acesta se pierde neîncetat și face mereu descoperiri surprinzătoare:

Casa mea are zeci, sute sau mii de camere. Niciodată, cînd intru pe o ușă, nu știu unde ajung. Toate sunt tăcute, cu macrameuri uriașe pe mese, cu bomboniere de cristal roșu pe cîte un gheridon, cu vitrine în care navighează machete de veliere.


Dacă interioarele (și includ aici atît policlinica cît și fabrica părăsită) amintesc de acela care-l buimăcise pe eroul din La țigănci, orașul însuși amintește uneori de o altă nuvela eliadescă, Pe strada Mîntuleasa, cu străzile lui întortocheate, fie seducătoare, fie dezolante și vag amenințătoare, pline de promisiuni care nu se împlinesc nicicînd. Bucureștiul, „cel mai trist oraș din lume�, ca și Parisul lui Henry Miller, ca și New-York-ul lui John Dos Passos, e un tărâm al contrastelor, mizer și fascinant, construit cu jalnică emfază peste Cuțarida lui Eugen Barbu, de pe care-și va lua zborul, literalmente, la final, într-o glorioasă metaforă a demistificării:

Căci Bucureștiul, lumea mea, atîrna acum în văzduh deasupra gropii de infern pe care-o ascunsese întotdeauna, ca o coajă pe-o rană purulentă și pe care-acum, printr-o dezrădăcinare supremă, o scosese în sfîrșit la iveală.


O imagine de Fata Morgana menită, ca atîtea altele în roman, să facă tranziția între real și oniric, tranziție care, din păcate, nu-i izbutește întotdeauna. Componenta onirică încearcă să organizeze discursul narativ conform clasificării lui Calcidius, care distingea trei feluri de vise: visum, oneiros (produse de sufletul superior); admonitio sau chrematismos (trimise de îngeri sau de demoni) și orama (revelația), singura care duce la cunoaștere:

Orama e vocea șoptită, fără coarde vocale și traiect fonator, care te cheamă-n miez de noapte pe nume. E ceea ce-ți șoptești ție însuți, tu, care știi cu mult mai mult, care știi de fapt totul, către tine, cel ce nu știe că știe.


Cu toate că cele trei tipuri sînt ușor identificabile în text, planurile rămîn adesea deranjant de distincte, realitatea nu lunecă firesc în vis (ca la Eliade, de pildă), există mereu o barieră, o alăturare forțată, cele două lumi rămîn de cele mai multe ori două lumi, clar delimitate, două povești, două desene puse unul lîngă celălalt fără justificarea potrivirii, a continuității. Dar există și pasaje de mare virtuozitate în care simbioza îi reușește perfect (iar sînt de acord cu N. Manolescu � ce roman genial ar fi fost acesta dacă n-ar fi fost atît de lung), ca imaginea Bucureștiului plutind în văzduh pe care am citat-o deja, sau ca aceea a femeilor grase, aparent doar o imagine bizară pentru tipologia femeii obișnuite (vânzătoarele de pîine, remaieuza de ciorapi, taxatoarele, surorile și asistentele medicale, femeile de serviciu, etc.), în fond ființe artificiale, produse în serie în subsolurile biroului din Circa de Miliție Floreasca, în scopuri obscure:

Identice, cu trăsăturile feței abia schițate, de parcă doar grăsimea barocă de sub pielea lor ar fi fost expresivă, cu sexul închis între picioarele elefantine, se bălăceau în căzi și cisterne în care se-încrețea o apă verde, alunecau prin tuburi alambicate, îşi scuturau pletele roșii, galbene și portocalii sub sorii grei, simetrici, incomprehensibili ai unor zodiacuri ciudate.


Componenta SF, cea mai slabă verigă a romanului, negociază imagini neconvingătoare, lipsite de forță evocatoare și uneori de-a dreptul ridicole, desprinse parcă din ufologia de senzație, condimentate uneori absurd cu fragmente din povești orientale (ca episodul sticlei albastre care pare a trimite la lampa lui Aladin, de exemplu). Imaginea mîntuitorului sarcopților nu mi-a spus absolut nimic, poate pentru că, revin iar la observațiile lui Doinel Tronaru, n-are sens „să-l reduci pe Dumnezeu la o problemă de topologie, iar pe Iisus să-l vezi ca pe un avatar / eon cvadridimensional, chiar dacă matematica este una dintre căile legitime de căutare ale Divinităţii, alături de toate celelalte.�

Poate că există totuși, cel puțin în artă, o a patra dimensiune, aceea pe care se străduiește critica dintotdeauna s-o scoată la iveală � ceea ce eu aș numi, în lipsa unui termen mai bun, componenta metaromanescă. Celelalte trei componente n-ar constui, din aceasta perspectivă, decît prelungirea în exterior a peisajului interior al unui scriitor ratat, eroul narator, trăind de-a pururi înlăuntrul cărții sale pe care o țese în juru-i ca un vierme de mătase. Numai din interior poate el privi, cum spunea Nichita, „din toate părțile deodată�, numai din interior își poate croi mantia (de pixeli, dacă vreți) din hălci de realitate, deșeuri de vise și fantasmagorii științifice și pseudo-științifice, începînd drumuri pe care nu le sfîrșește niciodată pentru a protesta împotriva acelei arte care se încăpățînează să deseneze uși iluzorii spre o cunoaștere pierdută în a patra dimensiune, insondabilă și inefabilă:

Pentru că nu sunt scriitor, am privilegiul insondabil să scriu dinăuntrul manuscrisului meu, înconjurat din toate părțile de el, surd și orb la orice m-ar distrage de a munca mea de ocnaș. Nu am cititori, nu am nevoie să-mi pun semnătura pe-o carte. Aici, în pîntecul manuscrisului, rătăcind printre intestinele lui întortocheate, ascultîndu-i straniile bolboroseli, îmi simt libertatea, îmi simt și însoțitorul ei obligatoriu: nebunia.


N-am să deplîng, ca Nicolae Manolescu, o carte care ar fi putut fi genială dar nu este, mai ales că mi se pare lejer răutăcioasă observația din finalul recenziei sale, că �Solenoid este un roman amorf, fără o construcţie limpede, în orice caz, vizibilă cu ochiul liber, curgând oarecum la întâmplare, pe măsură ce e scris, încrustând în epica lui poveşti diverse și minunate, biografii legendare, parabole strălucitoare, dar lăsându-ne finalmente sur notre soif.� Și aceasta din mai multe motive, chiar dacă unele mai degrabă sentimentale decît literare. Întîi și-ntîi pentru că am cărat cu drag ditamai cărămida din România peste ocean, fiind un cadou de la surioara mea iubită; apoi, pentru că mi s-a părut mai citibilă decît Orbitor, deși nu la nivelul unora dintre nuvelele sale și în nici un caz la nivelul poeziei, căci ca poet rămîne Mircea Cartarescu marele meu favorit; pe urmă, pentru că tare m-a înduioșat episodul cu ăܲԳܱ, care mi-a amintit că și pe mine m-a impresionat această carte pînă la lacrimi, cam pe la aceeași vîrstă cu a eroului-narator; și, last but not least, pentru cît de uncannily s-au suprapus scenele din cancelaria școlii 86 peste amintirile mele de pe cînd eram un biet profesor stagiar, nu în margine de București, ci de lume.
]]> Orbitor: Aripa stângă 7710030 350 Mircea Cărtărescu 9735005387 Stela 3 3.91 1996 Orbitor: Aripa stângă
author: Mircea Cărtărescu
name: Stela
average rating: 3.91
book published: 1996
rating: 3
read at:
date added: 2024/10/20
shelves: postmodernism, romanian-lit, magic-realism
review:

]]> Îngerul de gips 6898988 Francisca la Confesiuni violente. Despre unele (In absenta stapinilor, Ingerul de gips, Bunavestire) am si scris. La Ingerul... � cu mare entuziasm. Cred si acum ca este cea mai buna � si mai durabila � carte a scriitorului. Breban e prozatorul cu cea mai patenta constitutie duala din literele romanesti de dupa razboi.�
(George Pruteanu)]]> 560 Nicolae Breban Stela 4 postmodernism, romanian-lit 3.46 1973 Îngerul de gips
author: Nicolae Breban
name: Stela
average rating: 3.46
book published: 1973
rating: 4
read at: 2010/08/05
date added: 2024/10/19
shelves: postmodernism, romanian-lit
review:

]]> Animale bolnave 7709544 „Ce mi-a placut si imi place, in continuare, la Nicolae Breban � el insusi un mare romancier � este ambitia lui de a fi scriitor. Ambitia si orgoliul de a fi scriitor. Nu le ascunde niciodata, dimpotriva, le exacerbeaza, le repeta, pina ce preopinentul este doborit. Ii place sa fie scriitor si este un scriitor profesionist.� (Eugen Simion)]]> 427 Nicolae Breban 973681498X Stela 4 postmodernism, romanian-lit 3.60 1968 Animale bolnave
author: Nicolae Breban
name: Stela
average rating: 3.60
book published: 1968
rating: 4
read at: 1988/03/01
date added: 2024/10/19
shelves: postmodernism, romanian-lit
review:

]]> <![CDATA[Vara în care mama a avut ochii verzi]]> 33383233 Nu vă speriați de boală, nu este tema principală a cărții. Cei câțiva oameni care au citit-o, mi-au spus că au găsit în ea și iubire, și speranță și niște răspunsuri la niște întrebări. Este ca o gutuie cartea mea � amară, știu, dar fără de care iarna va fi mai puțin colorată. Luați-o acasă și păstrați-o pe pervazuri.]]> 122 Tatiana Țîbuleac Stela 5 romanian-lit, new-sincerity
În acea vară ne-am autodistrus mai mult decât în toți anii, totuși niciodată nu am fost mai plini de viață. Mama arăta ca o plantă de cameră care fusese scoasă la balcon. Eu arătam ca un criminal lobotomizat. Eram, în cele din urmă, o familie.

Aș fi vrut s-o împing de pe scaun cu piciorul, așa cum m-a împins ea în toate acele șapte luni. Aș fi vrut să-i bag dragostea înapoi în ochi cu pumnii și să-i spun să și-o țină mai departe, poate pentru lumea cealaltă, în care, dacă are noroc, va reuși să amăgească pe cineva că poate iubi. Aș fi vrut să scot din ea în acea secundă cu un clește înroșit toate poveștile nepovestite, toate cântecele de leagăn necântate, toate zburliturile de păr care mi se cuveneau, dar pe care le-a ascuns ca o zgârcioabă.

Îmi amintesc de mama în fiecare zi, așa cum i-am promis pe malul Oceanului. Încerc să nu mint.
Ochii mamei erau o greșeală
Ochii mamei erau resturile unei mame frumoase
Ochii mamei plângeau înăuntru
Ochii mamei erau dorința unei oarbe împlinită de soare
Ochii mamei erau lanuri de tulpini frânte
Ochii mamei erau poveștile mele nespuse
Ochii mamei erau geamurile unui submarin de smarald
Ochii mamei erau scoici crescute în copac
Ochii mamei erau cicatrice pe fața verii
Ochii mamei erau muguri în așteptare

]]> 4.44 2017 Vara în care mama a avut ochii verzi
author: Tatiana Țîbuleac
name: Stela
average rating: 4.44
book published: 2017
rating: 5
read at: 2024/09/30
date added: 2024/10/16
shelves: romanian-lit, new-sincerity
review:
Marea literatură te lasă fără cuvinte. Doar cu citate:

În acea vară ne-am autodistrus mai mult decât în toți anii, totuși niciodată nu am fost mai plini de viață. Mama arăta ca o plantă de cameră care fusese scoasă la balcon. Eu arătam ca un criminal lobotomizat. Eram, în cele din urmă, o familie.

Aș fi vrut s-o împing de pe scaun cu piciorul, așa cum m-a împins ea în toate acele șapte luni. Aș fi vrut să-i bag dragostea înapoi în ochi cu pumnii și să-i spun să și-o țină mai departe, poate pentru lumea cealaltă, în care, dacă are noroc, va reuși să amăgească pe cineva că poate iubi. Aș fi vrut să scot din ea în acea secundă cu un clește înroșit toate poveștile nepovestite, toate cântecele de leagăn necântate, toate zburliturile de păr care mi se cuveneau, dar pe care le-a ascuns ca o zgârcioabă.

Îmi amintesc de mama în fiecare zi, așa cum i-am promis pe malul Oceanului. Încerc să nu mint.
Ochii mamei erau o greșeală
Ochii mamei erau resturile unei mame frumoase
Ochii mamei plângeau înăuntru
Ochii mamei erau dorința unei oarbe împlinită de soare
Ochii mamei erau lanuri de tulpini frânte
Ochii mamei erau poveștile mele nespuse
Ochii mamei erau geamurile unui submarin de smarald
Ochii mamei erau scoici crescute în copac
Ochii mamei erau cicatrice pe fața verii
Ochii mamei erau muguri în așteptare


]]> Luntrea lui Caron 8225977 Romanian 526 Lucian Blaga 9732801875 Stela 3 4.28 1990 Luntrea lui Caron
author: Lucian Blaga
name: Stela
average rating: 4.28
book published: 1990
rating: 3
read at: 1991/01/01
date added: 2024/10/15
shelves: romanian-lit, traditionalism, autobiographical-or-semi
review:

]]> La cumpăna apelor 9033087 118 Lucian Blaga Stela 3 4.16 1933 La cumpăna apelor
author: Lucian Blaga
name: Stela
average rating: 4.16
book published: 1933
rating: 3
read at: 1987/01/01
date added: 2024/10/15
shelves: lyric-genre, romanian-lit, traditionalism
review:

]]> În marea trecere 9024687 280 Lucian Blaga 9731480218 Stela 3 4.40 1924 În marea trecere
author: Lucian Blaga
name: Stela
average rating: 4.40
book published: 1924
rating: 3
read at: 1985/05/01
date added: 2024/10/15
shelves: traditionalism, lyric-genre, romanian-lit
review:

]]> Poemele luminii 5333076 Poemele luminii sunt publicate în 1919, atunci când poetul împlinea 24 de ani � de o debordantă sete de viaţă, pasionată şi expansivă, însă deja matură.

Putem spune că, deşi temele majore ale maturităţii poetice blagiene: timpul şi fiinţa, tentaţia tăcerii, semantica absenţei, poetica semnului sau ontologia suferinţei sunt atinse aici, trăirea sub semnul luminii este dominanta acestui volum de debut. Şi ea va continua să rămână pentru întreg universul său poetic, mereu clădit pe puterile luminii.

Horia Bădescu]]> 127 Lucian Blaga 9735650088 Stela 4 4.46 1919 Poemele luminii
author: Lucian Blaga
name: Stela
average rating: 4.46
book published: 1919
rating: 4
read at: 1983/01/01
date added: 2024/10/15
shelves: lyric-genre, romanian-lit, traditionalism
review:

]]> Satire și Fabule 6353317 150 Grigore Alexandrescu Stela 3 neoclassicism, romanian-lit 3.67 1957 Satire și Fabule
author: Grigore Alexandrescu
name: Stela
average rating: 3.67
book published: 1957
rating: 3
read at: 1985/01/01
date added: 2024/10/14
shelves: neoclassicism, romanian-lit
review:

]]> Clopotul 217076942 408 Iris Murdoch Stela 4 realism-naturalism 4.00 1958 Clopotul
author: Iris Murdoch
name: Stela
average rating: 4.00
book published: 1958
rating: 4
read at: 2024/10/04
date added: 2024/10/04
shelves: realism-naturalism
review:

]]> A Maggot 18942386 468 John Fowles 0316254983 Stela 5
However, whether the above-mentioned works concentrate upon the historical figure itself, John Fowles imagines only its background, his novel illustrating, apparently, what made Anne Lee become the founder of the Shakers.

I said apparently because this could be an interpretation of sorts, but of course things are never as simple as they appear in a postmodernist book. History is only a source like any other, but the credibility factor doesn’t function in the same way. The truth of art has nothing to do with the historical truth, even when it copies its methods of investigation.

And the methods ARE similar to those used by a historian or a detective in quest for the truth. The disappearance of an important personage is investigated thoroughly, which gives the narrator the perfect pretext to exercise different styles: juridical, administrative, journalistic, epistolary, dramaturgic, scientific, he tries them all with the same dexterity and all are maggots, possibilities. Just as the many layers of the narrative: historical (the cuts from Historical Chronicle 1736, the information about economy, population, garments in 18th century England, etc.); science-fictional (the maggot-like machine and the time travel), religious (the Quakers, the Protestants, etc.), detective (Ayscough’s investigation) all novels in nuce, hence � maggots.

Last but not least, both in Prologue and Epilogue, the narrator reveals his sources (the obsession with an image, a picture of a woman and Anne Lee’s origins) insisting upon the same idea that the book is only a maggot. Because a work of art never leaves the artist’s hands fully developed, consequently needing the public to maturate? Or because everything has to grow, beings and ideas?

On the other hand, the main character of the book also mentions the maggot twice: first, as a symbol of decay, punishment and death, second as an instrument of salvation. And the last words of the novel refer to it, too:

I mourn not the outward form, but the lost spirit, courage and imagination of Mother Ann Lee's word, her Logos; its almost divine maggot.


A divine maggot � that is, the Logos born under the writer’s quill but growing in significance under the readers� eyes.]]> 3.81 1985 A Maggot
author: John Fowles
name: Stela
average rating: 3.81
book published: 1985
rating: 5
read at: 2013/01/23
date added: 2024/09/28
shelves: favorites, postmodernism, hysterical-realism, metahistorical-fiction
review:
The make-believe history is a well-known trick of the postmodernist literature. Here we have a celebrated criminal in Margaret Atwood’s “Alias Grace�, a famous gangster in Mircea Mihaes� “Woman in Red�, a brought to life portrait in Tracy Chevalier’s “Girl with a Pearl Earring�, and in all these novels and others reality and fiction are blended beyond recognition, to create literature’s second reality. A sort of non-fiction novels, to borrow Truman Capote’s very deceptive term.

However, whether the above-mentioned works concentrate upon the historical figure itself, John Fowles imagines only its background, his novel illustrating, apparently, what made Anne Lee become the founder of the Shakers.

I said apparently because this could be an interpretation of sorts, but of course things are never as simple as they appear in a postmodernist book. History is only a source like any other, but the credibility factor doesn’t function in the same way. The truth of art has nothing to do with the historical truth, even when it copies its methods of investigation.

And the methods ARE similar to those used by a historian or a detective in quest for the truth. The disappearance of an important personage is investigated thoroughly, which gives the narrator the perfect pretext to exercise different styles: juridical, administrative, journalistic, epistolary, dramaturgic, scientific, he tries them all with the same dexterity and all are maggots, possibilities. Just as the many layers of the narrative: historical (the cuts from Historical Chronicle 1736, the information about economy, population, garments in 18th century England, etc.); science-fictional (the maggot-like machine and the time travel), religious (the Quakers, the Protestants, etc.), detective (Ayscough’s investigation) all novels in nuce, hence � maggots.

Last but not least, both in Prologue and Epilogue, the narrator reveals his sources (the obsession with an image, a picture of a woman and Anne Lee’s origins) insisting upon the same idea that the book is only a maggot. Because a work of art never leaves the artist’s hands fully developed, consequently needing the public to maturate? Or because everything has to grow, beings and ideas?

On the other hand, the main character of the book also mentions the maggot twice: first, as a symbol of decay, punishment and death, second as an instrument of salvation. And the last words of the novel refer to it, too:

I mourn not the outward form, but the lost spirit, courage and imagination of Mother Ann Lee's word, her Logos; its almost divine maggot.


A divine maggot � that is, the Logos born under the writer’s quill but growing in significance under the readers� eyes.
]]> <![CDATA[Fast Food Nation: The Dark Side of the All-American Meal]]> 9033088 Schlosser's investigation reaches its frightening peak in the meatpacking plants as he reveals the almost complete lack of federal oversight of a seemingly lawless industry. His searing portrayal of the industry is disturbingly similar to Upton Sinclair's The Jungle, written in 1906: nightmare working conditions, union busting, and unsanitary practices that introduce E. coli and other pathogens into restaurants, public schools, and homes. Almost as disturbing is his description of how the industry "both feeds and feeds off the young," insinuating itself into all aspects of children's lives, even the pages of their school books, while leaving them prone to obesity and disease. Fortunately, Schlosser offers some eminently practical remedies. "Eating in the United States should no longer be a form of high-risk behavior," he writes. Where to begin? Ask yourself, is the true cost of having it "your way" really worth it?]]> 373 Eric Schlosser 0547518242 Stela 4 culture-and-civilization "Non à MacMerde"

I’ve always indignantly asked whoever cared to listen how come America, the all powerful America, that banished smoking and prohibited alcohol in the name of public health, does not seem to see the close relationship between obesity (the second cause of mortality in the USA) and fast food and lets fast food industry flourish.

I’d already guessed the reason, but after reading Schlosser’s book I know for sure. And so will you, if you’re interested in the subject, for there is a lot of accurate information of how the fast food chains and the meat industry gained their power and controlled the market until they became a symbol of modern American civilization, to be envied and followed by other nations:

Simply eating at a McDonald's in Beijing seems to elevate a person's social status. The idea that you are what you eat has been enthusiastically promoted for years by Den Fujita, the eccentric billionaire who brought McDonald's to Japan three decades ago. "If we eat McDonald's hamburgers and potatoes for a thousand years," Fujita once promised his countrymen, "we will become taller, our skin will become white, and our hair will be blonde."

Like the huge epidemics in the past, fast food chains are continually spreading, killing people all around the world, for obesity is an illness as fatal as any other incurable disease:

In China, the proportion of overweight teenagers has roughly tripled in the past decade. In Japan, eating hamburgers and French fries has not made people any blonder, though it has made them fatter. Overweight people were once a rarity in Japan.

Moreover, often fast food is contaminated with E-coli or Salmonella, since the process of meat preparation resembles nowadays to a factory assembly line where speed is more important than hygiene. I never liked hamburgers, but after reading what I after learnt to be probably the most quoted line in the book�

There is shit in the meat

…nobody will ever convince me to taste one again.

There are many disturbing facts in “Fast Food Nation�, like improper conditions of working in slaughterhouses and meatpacking companies, the savage exploitation of illegal immigrants and / or almost illiterate workers, the pressure of politicians who create or block laws to defend their own interest in the industry, the alarming lack of protection of children’s health by not only permitting but even encouraging the entry of fast food in schools� cafeterias whilst heavily advertising it in front of them, the rubbish cattle and poultry eat (like dead pigs and dead horses), the rubbish in the ground meat (which brings “far more fecal bacteria in the average American kitchen sink than on the average American toilet seat�), etc.

All that should warn us of the danger not only of the consequences of bad eating but also of carelessly ignoring the fast food influence on our society, from health to economics, politics and even aesthetics. Are we truly intended to be remembered, for generations to come, as that dark age of fat people who never cared what they put in their mouth? Wake up, people, says Eric Schlosser all along his disquieting study, speak up, don’t let yourself slaughtered on the table of big profit and low esteem of the huge companies. You have the power to stop it, do it before it is too late:

Pull open the glass door, feel the rush of cool air, walk inside, get in line, and look around you, look at the kids working in the kitchen, at the customers in their seats, at the ads for the latest toys, study the backlit color photographs above the counter, think about where the food came from, about how and where it was made, about what is set in motion by every single fast food purchase, the ripple effect near and far, think about it. Then place your order. Or turn and walk out the door. It's not too late. Even in this fast food nation, you can still have it your way.
]]> 3.99 2001 Fast Food Nation: The Dark Side of the All-American Meal
author: Eric Schlosser
name: Stela
average rating: 3.99
book published: 2001
rating: 4
read at: 2014/07/17
date added: 2024/09/27
shelves: culture-and-civilization
review:

"Non à MacMerde"

I’ve always indignantly asked whoever cared to listen how come America, the all powerful America, that banished smoking and prohibited alcohol in the name of public health, does not seem to see the close relationship between obesity (the second cause of mortality in the USA) and fast food and lets fast food industry flourish.

I’d already guessed the reason, but after reading Schlosser’s book I know for sure. And so will you, if you’re interested in the subject, for there is a lot of accurate information of how the fast food chains and the meat industry gained their power and controlled the market until they became a symbol of modern American civilization, to be envied and followed by other nations:

Simply eating at a McDonald's in Beijing seems to elevate a person's social status. The idea that you are what you eat has been enthusiastically promoted for years by Den Fujita, the eccentric billionaire who brought McDonald's to Japan three decades ago. "If we eat McDonald's hamburgers and potatoes for a thousand years," Fujita once promised his countrymen, "we will become taller, our skin will become white, and our hair will be blonde."

Like the huge epidemics in the past, fast food chains are continually spreading, killing people all around the world, for obesity is an illness as fatal as any other incurable disease:

In China, the proportion of overweight teenagers has roughly tripled in the past decade. In Japan, eating hamburgers and French fries has not made people any blonder, though it has made them fatter. Overweight people were once a rarity in Japan.

Moreover, often fast food is contaminated with E-coli or Salmonella, since the process of meat preparation resembles nowadays to a factory assembly line where speed is more important than hygiene. I never liked hamburgers, but after reading what I after learnt to be probably the most quoted line in the book�

There is shit in the meat

…nobody will ever convince me to taste one again.

There are many disturbing facts in “Fast Food Nation�, like improper conditions of working in slaughterhouses and meatpacking companies, the savage exploitation of illegal immigrants and / or almost illiterate workers, the pressure of politicians who create or block laws to defend their own interest in the industry, the alarming lack of protection of children’s health by not only permitting but even encouraging the entry of fast food in schools� cafeterias whilst heavily advertising it in front of them, the rubbish cattle and poultry eat (like dead pigs and dead horses), the rubbish in the ground meat (which brings “far more fecal bacteria in the average American kitchen sink than on the average American toilet seat�), etc.

All that should warn us of the danger not only of the consequences of bad eating but also of carelessly ignoring the fast food influence on our society, from health to economics, politics and even aesthetics. Are we truly intended to be remembered, for generations to come, as that dark age of fat people who never cared what they put in their mouth? Wake up, people, says Eric Schlosser all along his disquieting study, speak up, don’t let yourself slaughtered on the table of big profit and low esteem of the huge companies. You have the power to stop it, do it before it is too late:

Pull open the glass door, feel the rush of cool air, walk inside, get in line, and look around you, look at the kids working in the kitchen, at the customers in their seats, at the ads for the latest toys, study the backlit color photographs above the counter, think about where the food came from, about how and where it was made, about what is set in motion by every single fast food purchase, the ripple effect near and far, think about it. Then place your order. Or turn and walk out the door. It's not too late. Even in this fast food nation, you can still have it your way.

]]> I Viceré 19181560 Edizione integrale

Con I Viceré De Roberto raggiunge la pienezza e la forza espressiva del capolavoro. In questo romanzo storico, paragonabile per impianto e grandezza a I Buddenbrook di Thomas Mann, l’autore crea un equilibrio perfetto fra la rappresentazione del «decadimento fisico e morale d’una stirpe esausta» e le vicende dell’unificazione italiana. Il libro racconta la saga di una grande famiglia aristocratica siciliana di ascendenza spagnola, gli Uzeda. A partire dalla fatidica morte della capostipite, le vicende familiari si dipanano sullo sfondo di una Sicilia feudale e borbonica; e d’altra parte, la storia della Sicilia e dell’Italia entra, a poco a poco ma inarrestabile, nel recinto familiare. I Viceré si conferma come il massimo romanzo di De Roberto e uno dei vertici dell’intera narrativa italiana.]]> 567 Federico De Roberto 8854131482 Stela 4 Il male siamo noi

Ho sfogliato un po� l’internet per trovare qualche punto di vista sul romanzo di Federico de Roberto. L’opinione generale è che I viceré, nella discendenza dei Promessi sposi e del Gattopardo, può essere considerato un vero specchio della nazione italiana.

Infatti, l’opera combina molto abilmente i due livelli: quello storico e quello famigliare e devo riconoscere che ho imparato qualcosa su Garibaldi, di cui sapevo soltanto che era stato un grande rivoluzionario (spero che i miei amici italiani non mi rinegheranno!).

In ogni caso, anche se molto interessante, il livello storico è stato di un’importanza secondaria per me, poiché io ho letto il romanzo pensando spesso a Huis clos e alla famosa affermazione di Sartre, “L’enfer c’est les autres.� E non solo a Sartre, o a Dante (ovviamente), ma anche a Dostoevskij e alla sua preoccupazione per il male. Tuttavia, nelle opere dell’ultimo la malvagità ha una strana grandezza, suggerisce una possibilità di redenzione, oppure ha l’aura degli angeli caduti. De Roberto, benché condivida lo stesso fascino, nega ai suoi eroi ogni prestanza, presentandoci un mondo meschino, sempre alla caccia del derisorio, un mondo invidioso, corrotto e ammalato.

Tardo naturalista, forse tra gli ultimi importanti di questa corrente, l’autore ha organizzato la sua narrazione intorno al principio dell’ereditarietà, seguendo con crudeltà quasi scientifica la degenerazione di una famiglia illustra, i membri di cui sono variazioni del vizio senza nessun tratto riscattabile.

� fisicamente, gli Uzeda si dividevano in due grandi categorie di belli e di brutti, …al morale essi erano o sfrenatamente amanti dei piaceri e dissipatori come il principe Giacomo XIII e il contino Raimondo; o interessati, avari, spilorci, capaci di vender l'anima per un baiocco, come il principe Giacomo XIV e donna Ferdinanda.


Inoltre, i personaggi sono raggruppati in coppie complementare, secondo il loro tratto dominante: Giacomo e Fernanda, per esempio, sono variazioni dell’avaro, uno nella discendenza di Grandet, l’altra dell’Harpagon. Raimondo e Lucrezia distruggono la loro vita e quella degli altri spinti da un esacerbato spirito di contraddizione, facendo allargare così il campo semantico della testardaggine. Ferdinando e Chiara sono guidati nelle loro azioni assurde e grottesche dall’ossessione, mentre don Blasco e il duca incarnano la corruzione che erode sia la chiesa e la politica. I deboli della famiglia sono naturalmente Eugenio e Lorenzo. Questi ritratti allo specchio sono completati con le immagini della terza generazione, in cui Teresa torna il bene in ossessione bigotta e Consalvo il patriottismo in demagogia politica.

Come dicevo, un mondo per nulla bello, in cui predomina una certa voluttà del male, perché spesso gli eroi sono maligni per perversità, non necessariamente perché hanno da guadagnare. Oppure forse perché sono piuttosto amorali che immorali quello che potrebbe spiegare perché neanche le vittime sono vittime nel vero senso della parola.

L’autore non pare mica interessato nell’incidenza del bene � il bene è accidentale, o dipinto maldestramente, o rovesciato (Teresa è un buon esempio, ma non il solo). Oltre la decadenza di una famiglia, de Roberto ha creato un ritratto gigantesco e spaventoso del male, il vero personaggio dei Viceré. Ed è proprio questo che conferisce al romanzo la sua originalità, anzi, la sua modernità.

È probabilmente per questo che Benedetto Croce non abbia trovato niente da "illuminare l’intelletto" né da "far battere il cuore" in questo libro però così grande e sconcertante. Come a qualsiasi lettore edonista, amante delle simmetrie e dell’equilibrio, il mondo di De Roberto gli ha inoculato una certa paura disgustata.

Effetivamente, non è una sensazione troppo rassicurante, chiudere il libro e chiedersi se le parole di Ferdinanda «Tempi obbrobriosi!... Razza degenere!» non servano a definire tutta nostra umanità...]]> 4.40 1894 I Viceré
author: Federico De Roberto
name: Stela
average rating: 4.40
book published: 1894
rating: 4
read at: 2014/07/24
date added: 2024/09/27
shelves: realism-naturalism, historical-fiction
review:
Il male siamo noi


Ho sfogliato un po� l’internet per trovare qualche punto di vista sul romanzo di Federico de Roberto. L’opinione generale è che I viceré, nella discendenza dei Promessi sposi e del Gattopardo, può essere considerato un vero specchio della nazione italiana.

Infatti, l’opera combina molto abilmente i due livelli: quello storico e quello famigliare e devo riconoscere che ho imparato qualcosa su Garibaldi, di cui sapevo soltanto che era stato un grande rivoluzionario (spero che i miei amici italiani non mi rinegheranno!).

In ogni caso, anche se molto interessante, il livello storico è stato di un’importanza secondaria per me, poiché io ho letto il romanzo pensando spesso a Huis clos e alla famosa affermazione di Sartre, “L’enfer c’est les autres.� E non solo a Sartre, o a Dante (ovviamente), ma anche a Dostoevskij e alla sua preoccupazione per il male. Tuttavia, nelle opere dell’ultimo la malvagità ha una strana grandezza, suggerisce una possibilità di redenzione, oppure ha l’aura degli angeli caduti. De Roberto, benché condivida lo stesso fascino, nega ai suoi eroi ogni prestanza, presentandoci un mondo meschino, sempre alla caccia del derisorio, un mondo invidioso, corrotto e ammalato.

Tardo naturalista, forse tra gli ultimi importanti di questa corrente, l’autore ha organizzato la sua narrazione intorno al principio dell’ereditarietà, seguendo con crudeltà quasi scientifica la degenerazione di una famiglia illustra, i membri di cui sono variazioni del vizio senza nessun tratto riscattabile.

� fisicamente, gli Uzeda si dividevano in due grandi categorie di belli e di brutti, …al morale essi erano o sfrenatamente amanti dei piaceri e dissipatori come il principe Giacomo XIII e il contino Raimondo; o interessati, avari, spilorci, capaci di vender l'anima per un baiocco, come il principe Giacomo XIV e donna Ferdinanda.


Inoltre, i personaggi sono raggruppati in coppie complementare, secondo il loro tratto dominante: Giacomo e Fernanda, per esempio, sono variazioni dell’avaro, uno nella discendenza di Grandet, l’altra dell’Harpagon. Raimondo e Lucrezia distruggono la loro vita e quella degli altri spinti da un esacerbato spirito di contraddizione, facendo allargare così il campo semantico della testardaggine. Ferdinando e Chiara sono guidati nelle loro azioni assurde e grottesche dall’ossessione, mentre don Blasco e il duca incarnano la corruzione che erode sia la chiesa e la politica. I deboli della famiglia sono naturalmente Eugenio e Lorenzo. Questi ritratti allo specchio sono completati con le immagini della terza generazione, in cui Teresa torna il bene in ossessione bigotta e Consalvo il patriottismo in demagogia politica.

Come dicevo, un mondo per nulla bello, in cui predomina una certa voluttà del male, perché spesso gli eroi sono maligni per perversità, non necessariamente perché hanno da guadagnare. Oppure forse perché sono piuttosto amorali che immorali quello che potrebbe spiegare perché neanche le vittime sono vittime nel vero senso della parola.

L’autore non pare mica interessato nell’incidenza del bene � il bene è accidentale, o dipinto maldestramente, o rovesciato (Teresa è un buon esempio, ma non il solo). Oltre la decadenza di una famiglia, de Roberto ha creato un ritratto gigantesco e spaventoso del male, il vero personaggio dei Viceré. Ed è proprio questo che conferisce al romanzo la sua originalità, anzi, la sua modernità.

È probabilmente per questo che Benedetto Croce non abbia trovato niente da "illuminare l’intelletto" né da "far battere il cuore" in questo libro però così grande e sconcertante. Come a qualsiasi lettore edonista, amante delle simmetrie e dell’equilibrio, il mondo di De Roberto gli ha inoculato una certa paura disgustata.

Effetivamente, non è una sensazione troppo rassicurante, chiudere il libro e chiedersi se le parole di Ferdinanda «Tempi obbrobriosi!... Razza degenere!» non servano a definire tutta nostra umanità...
]]> Q 94034 675 Luther Blissett 0156031965 Stela 3 metahistorical-fiction Dopo lotte secolari che durarono non trent’anni (come scherzava un grande drammaturgo rumeno) ma all’incirca tre mesi, cioè dopo averlo preso, lasciato e ripreso parecchie volte, finalmente, l’ho finito! Come impressione generale, questo romanzo è� quasi. Quasi storico (come fedele ricostruzione di un’epoca, voglio dire), quasi epopeico (come grandezza delle immagini, dei personaggi e del soffio narrativo), quasi postmoderno (come struttura, linguaggio, tematica), in poche parole � quasi grande. E sarebbe talmente potuto esserlo, perché tutto era lì! Ora mi spiego.

Come romanzo storico non è sempre convincente: nonostante la descrizione dei luoghi, abiti, abitudini, credenze, il linguaggio resta troppo moderno e l’allegoria (benché voluta) troppo evidente, non soltanto derubando il lettore del piacere di una lettura ingenua, da intrepretare come vuole, ma anche con un tono troppo militante,che rischia di inviare il romanzo nella categoria tanto bestemmiata dell'arte tendenziosa.

D'altra parte, benché, per quanto mi riguarda, non abbia niente contro la discontinuità temporale quando rifletta il disordine del pensiero, the stream of consciousness, la memoria involontaria e così via, qui, il viavai tra anni e periodi storici mi ha dato l’impressione di una disordine, per cosi dire, troppo organizzata, come l’accozzaglia di fogli sul tavolo di uno storico che aspetta pazientemente di mettere i suoi documenti in ordine cronologica.

Questo potrebbe spiegare perché, nonostante la sua lunghezza, Q non riesce a diventare epopeico, cioè invece di grandioso sembra piuttosto smisurato, perfino qua e là noioso da morire (devo ammettere vergognosamente che ho saltato qualche pagina o almeno l’ho letta obliquamente�).

Eppure ci sono anche pagine molto alerte, molto vive e scorrevoli, che riscattano il romanzo. La figura di Q, per esempio, elusiva e inquietante, eminenza grigia della trama, è realizzata con grande abilità e finezza, almeno fino al punto in cui gli scrittori hanno ritenuto necessario inserire il suo diario, inutile nell’economia del testo e per nulla convincente � dato che quasi tutto quello che è scritto dentro si poteva dedurre. Invece di rendere la sua personalità più complessa, le toglie il mistero, trasformando il maestro burattinaio in uomo banale. Altrimenti, Q è davvero affascinante, un sottile Mr Hyde del protagonista:

…siamo le due facce della stessa moneta, (�) abbiamo combattuto alla stessa guerra e nessuno dei due non esce vincitore.

L’incontro finale tra i due mi è sembrato abilmente diritto, un interessante miscuglio tra romanzo di cappa e spada (mi ha fatto pensare all'armistizio finale tra d’Artganan e Rochefort) e romanzo psicologico (gli sforzi introspettivi dell'eroe per capire il suo proprio atteggiamento verso il suo nemico di una vita) in una vera sintesi postmoderna:

Lascio correre lo sguardo sulle tombe. Su ognuna poteri leggere il nome di un compagno, ripercorrere le tappe che mi hanno portato qui. Ma non riesco a provare odio. Non ho più la forza per disprezzare. Guardo Gresbeck e vedo soltanto un vecchio.

Questa scena dell’incontro è uno dei motivi per cui ho cambiato idea e ho deciso di assegnarli tre stelline invece di due. Un altro motivo è stato la lettura facilissima (e per questo voglio dire che il mio italiano non ha avuto molte sfide da superare �), perché ho vissuto momenti in cui dubitavo sinceramente che abbia finito di leggerlo se non fosse stato scritto in italiano. Infine, ho trovato alcune frasi astute:

“L’ironia della sorte è che aspettavamo gli sbirri e invece sono arrivati i preti.�
“Lutero ha strappato ai preti il vestito nero, soltanto per ricucirlo nel cuore di tutti gli uomini.�
“Non. Proprio non pensavo di poter fare soldi con il contrabbando dei libri.�
“Gente che si nutra assai male (�) ma sa scegliere con cura le letture.�

In tutto, romanzo molto ambizioso, spesso arrogante (a volte perfino pomposo, stilisticamente parlando: “Sono stato tra questi. Dalla parte di chi ha sfidato l’ordine del mondo.�), che ha forse raggiunto l’orizzonte di attese di alcuni lettori ma non so se ha veramente raggiunto quello dei suoi propri autori, cioè, di fare un po' di differenza nel mondo:

Essere puri non significa separarsi dal mondo, condannarlo, per obbedire ciecamente alla legge di Dio: se vuoi cambiare il mondo degli uomini devi viverlo.

Merged review:

Dopo lotte secolari che durarono non trent’anni (come scherzava un grande drammaturgo rumeno) ma all’incirca tre mesi, cioè dopo averlo preso, lasciato e ripreso parecchie volte, finalmente, l’ho finito! Come impressione generale, questo romanzo è� quasi. Quasi storico (come fedele ricostruzione di un’epoca, voglio dire), quasi epopeico (come grandezza delle immagini, dei personaggi e del soffio narrativo), quasi postmoderno (come struttura, linguaggio, tematica), in poche parole � quasi grande. E sarebbe talmente potuto esserlo, perché tutto era lì! Ora mi spiego.

Come romanzo storico non è sempre convincente: nonostante la descrizione dei luoghi, abiti, abitudini, credenze, il linguaggio resta troppo moderno e l’allegoria (benché voluta) troppo evidente, non soltanto derubando il lettore del piacere di una lettura ingenua, da intrepretare come vuole, ma anche con un tono troppo militante,che rischia di inviare il romanzo nella categoria tanto bestemmiata dell'arte tendenziosa.

D'altra parte, benché, per quanto mi riguarda, non abbia niente contro la discontinuità temporale quando rifletta il disordine del pensiero, the stream of consciousness, la memoria involontaria e così via, qui, il viavai tra anni e periodi storici mi ha dato l’impressione di una disordine, per cosi dire, troppo organizzata, come l’accozzaglia di fogli sul tavolo di uno storico che aspetta pazientemente di mettere i suoi documenti in ordine cronologica.

Questo potrebbe spiegare perché, nonostante la sua lunghezza, Q non riesce a diventare epopeico, cioè invece di grandioso sembra piuttosto smisurato, perfino qua e là noioso da morire (devo ammettere vergognosamente che ho saltato qualche pagina o almeno l’ho letta obliquamente�).

Eppure ci sono anche pagine molto alerte, molto vive e scorrevoli, che riscattano il romanzo. La figura di Q, per esempio, elusiva e inquietante, eminenza grigia della trama, è realizzata con grande abilità e finezza, almeno fino al punto in cui gli scrittori hanno ritenuto necessario inserire il suo diario, inutile nell’economia del testo e per nulla convincente � dato che quasi tutto quello che è scritto dentro si poteva dedurre. Invece di rendere la sua personalità più complessa, le toglie il mistero, trasformando il maestro burattinaio in uomo banale. Altrimenti, Q è davvero affascinante, un sottile Mr Hyde del protagonista:

…siamo le due facce della stessa moneta, (�) abbiamo combattuto alla stessa guerra e nessuno dei due non esce vincitore.

L’incontro finale tra i due mi è sembrato abilmente diritto, un interessante miscuglio tra romanzo di cappa e spada (mi ha fatto pensare all'armistizio finale tra d’Artganan e Rochefort) e romanzo psicologico (gli sforzi introspettivi dell'eroe per capire il suo proprio atteggiamento verso il suo nemico di una vita) in una vera sintesi postmoderna:

Lascio correre lo sguardo sulle tombe. Su ognuna poteri leggere il nome di un compagno, ripercorrere le tappe che mi hanno portato qui. Ma non riesco a provare odio. Non ho più la forza per disprezzare. Guardo Gresbeck e vedo soltanto un vecchio.

Questa scena dell’incontro è uno dei motivi per cui ho cambiato idea e ho deciso di assegnarli tre stelline invece di due. Un altro motivo è stato la lettura facilissima (e per questo voglio dire che il mio italiano non ha avuto molte sfide da superare �), perché ho vissuto momenti in cui dubitavo sinceramente che abbia finito di leggerlo se non fosse stato scritto in italiano. Infine, ho trovato alcune frasi astute:

“L’ironia della sorte è che aspettavamo gli sbirri e invece sono arrivati i preti.�
“Lutero ha strappato ai preti il vestito nero, soltanto per ricucirlo nel cuore di tutti gli uomini.�
“Non. Proprio non pensavo di poter fare soldi con il contrabbando dei libri.�
“Gente che si nutra assai male (�) ma sa scegliere con cura le letture.�

In tutto, romanzo molto ambizioso, spesso arrogante (a volte perfino pomposo, stilisticamente parlando: “Sono stato tra questi. Dalla parte di chi ha sfidato l’ordine del mondo.�), che ha forse raggiunto l’orizzonte di attese di alcuni lettori ma non so se ha veramente raggiunto quello dei suoi propri autori, cioè, di fare un po' di differenza nel mondo:

Essere puri non significa separarsi dal mondo, condannarlo, per obbedire ciecamente alla legge di Dio: se vuoi cambiare il mondo degli uomini devi viverlo.]]> 4.22 1999 Q
author: Luther Blissett
name: Stela
average rating: 4.22
book published: 1999
rating: 3
read at: 2013/11/06
date added: 2024/09/26
shelves: metahistorical-fiction
review:

Dopo lotte secolari che durarono non trent’anni (come scherzava un grande drammaturgo rumeno) ma all’incirca tre mesi, cioè dopo averlo preso, lasciato e ripreso parecchie volte, finalmente, l’ho finito! Come impressione generale, questo romanzo è� quasi. Quasi storico (come fedele ricostruzione di un’epoca, voglio dire), quasi epopeico (come grandezza delle immagini, dei personaggi e del soffio narrativo), quasi postmoderno (come struttura, linguaggio, tematica), in poche parole � quasi grande. E sarebbe talmente potuto esserlo, perché tutto era lì! Ora mi spiego.

Come romanzo storico non è sempre convincente: nonostante la descrizione dei luoghi, abiti, abitudini, credenze, il linguaggio resta troppo moderno e l’allegoria (benché voluta) troppo evidente, non soltanto derubando il lettore del piacere di una lettura ingenua, da intrepretare come vuole, ma anche con un tono troppo militante,che rischia di inviare il romanzo nella categoria tanto bestemmiata dell'arte tendenziosa.

D'altra parte, benché, per quanto mi riguarda, non abbia niente contro la discontinuità temporale quando rifletta il disordine del pensiero, the stream of consciousness, la memoria involontaria e così via, qui, il viavai tra anni e periodi storici mi ha dato l’impressione di una disordine, per cosi dire, troppo organizzata, come l’accozzaglia di fogli sul tavolo di uno storico che aspetta pazientemente di mettere i suoi documenti in ordine cronologica.

Questo potrebbe spiegare perché, nonostante la sua lunghezza, Q non riesce a diventare epopeico, cioè invece di grandioso sembra piuttosto smisurato, perfino qua e là noioso da morire (devo ammettere vergognosamente che ho saltato qualche pagina o almeno l’ho letta obliquamente�).

Eppure ci sono anche pagine molto alerte, molto vive e scorrevoli, che riscattano il romanzo. La figura di Q, per esempio, elusiva e inquietante, eminenza grigia della trama, è realizzata con grande abilità e finezza, almeno fino al punto in cui gli scrittori hanno ritenuto necessario inserire il suo diario, inutile nell’economia del testo e per nulla convincente � dato che quasi tutto quello che è scritto dentro si poteva dedurre. Invece di rendere la sua personalità più complessa, le toglie il mistero, trasformando il maestro burattinaio in uomo banale. Altrimenti, Q è davvero affascinante, un sottile Mr Hyde del protagonista:

…siamo le due facce della stessa moneta, (�) abbiamo combattuto alla stessa guerra e nessuno dei due non esce vincitore.

L’incontro finale tra i due mi è sembrato abilmente diritto, un interessante miscuglio tra romanzo di cappa e spada (mi ha fatto pensare all'armistizio finale tra d’Artganan e Rochefort) e romanzo psicologico (gli sforzi introspettivi dell'eroe per capire il suo proprio atteggiamento verso il suo nemico di una vita) in una vera sintesi postmoderna:

Lascio correre lo sguardo sulle tombe. Su ognuna poteri leggere il nome di un compagno, ripercorrere le tappe che mi hanno portato qui. Ma non riesco a provare odio. Non ho più la forza per disprezzare. Guardo Gresbeck e vedo soltanto un vecchio.

Questa scena dell’incontro è uno dei motivi per cui ho cambiato idea e ho deciso di assegnarli tre stelline invece di due. Un altro motivo è stato la lettura facilissima (e per questo voglio dire che il mio italiano non ha avuto molte sfide da superare �), perché ho vissuto momenti in cui dubitavo sinceramente che abbia finito di leggerlo se non fosse stato scritto in italiano. Infine, ho trovato alcune frasi astute:

“L’ironia della sorte è che aspettavamo gli sbirri e invece sono arrivati i preti.�
“Lutero ha strappato ai preti il vestito nero, soltanto per ricucirlo nel cuore di tutti gli uomini.�
“Non. Proprio non pensavo di poter fare soldi con il contrabbando dei libri.�
“Gente che si nutra assai male (�) ma sa scegliere con cura le letture.�

In tutto, romanzo molto ambizioso, spesso arrogante (a volte perfino pomposo, stilisticamente parlando: “Sono stato tra questi. Dalla parte di chi ha sfidato l’ordine del mondo.�), che ha forse raggiunto l’orizzonte di attese di alcuni lettori ma non so se ha veramente raggiunto quello dei suoi propri autori, cioè, di fare un po' di differenza nel mondo:

Essere puri non significa separarsi dal mondo, condannarlo, per obbedire ciecamente alla legge di Dio: se vuoi cambiare il mondo degli uomini devi viverlo.

Merged review:

Dopo lotte secolari che durarono non trent’anni (come scherzava un grande drammaturgo rumeno) ma all’incirca tre mesi, cioè dopo averlo preso, lasciato e ripreso parecchie volte, finalmente, l’ho finito! Come impressione generale, questo romanzo è� quasi. Quasi storico (come fedele ricostruzione di un’epoca, voglio dire), quasi epopeico (come grandezza delle immagini, dei personaggi e del soffio narrativo), quasi postmoderno (come struttura, linguaggio, tematica), in poche parole � quasi grande. E sarebbe talmente potuto esserlo, perché tutto era lì! Ora mi spiego.

Come romanzo storico non è sempre convincente: nonostante la descrizione dei luoghi, abiti, abitudini, credenze, il linguaggio resta troppo moderno e l’allegoria (benché voluta) troppo evidente, non soltanto derubando il lettore del piacere di una lettura ingenua, da intrepretare come vuole, ma anche con un tono troppo militante,che rischia di inviare il romanzo nella categoria tanto bestemmiata dell'arte tendenziosa.

D'altra parte, benché, per quanto mi riguarda, non abbia niente contro la discontinuità temporale quando rifletta il disordine del pensiero, the stream of consciousness, la memoria involontaria e così via, qui, il viavai tra anni e periodi storici mi ha dato l’impressione di una disordine, per cosi dire, troppo organizzata, come l’accozzaglia di fogli sul tavolo di uno storico che aspetta pazientemente di mettere i suoi documenti in ordine cronologica.

Questo potrebbe spiegare perché, nonostante la sua lunghezza, Q non riesce a diventare epopeico, cioè invece di grandioso sembra piuttosto smisurato, perfino qua e là noioso da morire (devo ammettere vergognosamente che ho saltato qualche pagina o almeno l’ho letta obliquamente�).

Eppure ci sono anche pagine molto alerte, molto vive e scorrevoli, che riscattano il romanzo. La figura di Q, per esempio, elusiva e inquietante, eminenza grigia della trama, è realizzata con grande abilità e finezza, almeno fino al punto in cui gli scrittori hanno ritenuto necessario inserire il suo diario, inutile nell’economia del testo e per nulla convincente � dato che quasi tutto quello che è scritto dentro si poteva dedurre. Invece di rendere la sua personalità più complessa, le toglie il mistero, trasformando il maestro burattinaio in uomo banale. Altrimenti, Q è davvero affascinante, un sottile Mr Hyde del protagonista:

…siamo le due facce della stessa moneta, (�) abbiamo combattuto alla stessa guerra e nessuno dei due non esce vincitore.

L’incontro finale tra i due mi è sembrato abilmente diritto, un interessante miscuglio tra romanzo di cappa e spada (mi ha fatto pensare all'armistizio finale tra d’Artganan e Rochefort) e romanzo psicologico (gli sforzi introspettivi dell'eroe per capire il suo proprio atteggiamento verso il suo nemico di una vita) in una vera sintesi postmoderna:

Lascio correre lo sguardo sulle tombe. Su ognuna poteri leggere il nome di un compagno, ripercorrere le tappe che mi hanno portato qui. Ma non riesco a provare odio. Non ho più la forza per disprezzare. Guardo Gresbeck e vedo soltanto un vecchio.

Questa scena dell’incontro è uno dei motivi per cui ho cambiato idea e ho deciso di assegnarli tre stelline invece di due. Un altro motivo è stato la lettura facilissima (e per questo voglio dire che il mio italiano non ha avuto molte sfide da superare �), perché ho vissuto momenti in cui dubitavo sinceramente che abbia finito di leggerlo se non fosse stato scritto in italiano. Infine, ho trovato alcune frasi astute:

“L’ironia della sorte è che aspettavamo gli sbirri e invece sono arrivati i preti.�
“Lutero ha strappato ai preti il vestito nero, soltanto per ricucirlo nel cuore di tutti gli uomini.�
“Non. Proprio non pensavo di poter fare soldi con il contrabbando dei libri.�
“Gente che si nutra assai male (�) ma sa scegliere con cura le letture.�

In tutto, romanzo molto ambizioso, spesso arrogante (a volte perfino pomposo, stilisticamente parlando: “Sono stato tra questi. Dalla parte di chi ha sfidato l’ordine del mondo.�), che ha forse raggiunto l’orizzonte di attese di alcuni lettori ma non so se ha veramente raggiunto quello dei suoi propri autori, cioè, di fare un po' di differenza nel mondo:

Essere puri non significa separarsi dal mondo, condannarlo, per obbedire ciecamente alla legge di Dio: se vuoi cambiare il mondo degli uomini devi viverlo.
]]> <![CDATA[The Glass Menagerie (New Directions Books)]]> 18910572 No play in the modern theatre has so captured the imagination and heart of the American public as Tennessee Williams's The Glass Menagerie.

Menagerie was Williams's first popular success and launched the brilliant, if somewhat controversial, career of our pre-eminent lyric playwright. Since its premiere in Chicago in 1944, with the legendary Laurette Taylor in the role of Amanda, the play has been the bravura piece for great actresses from Jessica Tandy to Joanne Woodward, and is studied and performed in classrooms and theatres around the world. The Glass Menagerie (in the reading text the author preferred) is now available only in its New Directions Paperbook edition. A new introduction by prominent Williams scholar Robert Bray, editor of The Tennessee Williams Annual Review, reappraises the play more than half a century after it won the New York Drama Critics Circle Award: "More than fifty years after telling his story of a family whose lives form a triangle of quiet desperation, Williams's mellifluous voice still resonates deeply and universally." This edition of The Glass Menagerie also includes Williams's essay on the impact of sudden fame on a struggling writer, "The Catastrophe of Success," as well as a short section of Williams's own "Production Notes." The cover features the classic line drawing by Alvin Lustig, originally done for the 1949 New Directions edition.]]> 132 Tennessee Williams 0811220753 Stela 3 A play in seven scenes with four characters, “The Glass Menagerie� is apparently a family drama, to finally reveal the bleakness of life, for there is no exit, no escape from the platitude, the vulgarity and the nonsense of the existence. Or this is what Tom Wingfield thinks when he tries to evade his family only to discover he carries it with him nonetheless. Thus he begins his story to explain or to redeem himself, or simply to reveal the essence beyond the appearance:
“I am the opposite of a stage magician. He gives you illusion that has the appearance of truth. I give you truth in the pleasant disguise of illusion.� The illusion is the theatre, for art always reveals in a way or another the uncomfortable truth of life. But there is also an illusion inside the illusion: the “scores of transparent glass animals�, displayed on the stage for the spectator to see even before Tom speaks, and an illusion beyond the illusion: to think you have a choice.
It is usually said that the Wingfields� drama is caused by their refusal to accept reality. Maybe. Or maybe, just maybe, they personify different choices to confront life, every one of them bound to fail, not because it is wrong but because there is no way to win. For the Wingfields have the wings clipped from the beginning: Amanda by the desertion of her husband, Laura by her infirmity and Tom by the duty to provide for his family which trapped him in a menial job. The monotony, the dullness and the hopelessness being almost unbearable, they look for a way out: Amanda in seeking to secure her children’s future, Laura in taking care of her glass menagerie and Tom in writing poetry and in quitting the house on the fire-escape. But when you are only a glass figurine, every blow chips you a little till nothing is left. That is, nothing but some memories, and memories are unreliable and fadeable, even when paradoxically persistent:
“Oh, Laura, Laura, I tried to leave you behind me, but I am more faithful than I intended to be!
I reach for a cigarette, I cross the street, I run into the movies or a bar, I buy a drink, I speak to the nearest stranger - anything that can blow your candles out!�
No need to let them burn, anyway “for the world is lit by lightning�. Well, it was. The World War II was inexorably coming, bringing along the desolation foreboded by an entire generation.
]]> 4.13 1945 The Glass Menagerie (New Directions Books)
author: Tennessee Williams
name: Stela
average rating: 4.13
book published: 1945
rating: 3
read at: 2013/04/11
date added: 2024/09/24
shelves: lost-generation, dramatic-genre
review:
Glass is fragile. Glass is transparent. Glass is smooth. Glass is � ordinary. Glass is an appropriated metaphor for people, who sometimes shine, if the light happens to fall on them at the right moment, but who usually are only breakable and sooner or later shattered.
A play in seven scenes with four characters, “The Glass Menagerie� is apparently a family drama, to finally reveal the bleakness of life, for there is no exit, no escape from the platitude, the vulgarity and the nonsense of the existence. Or this is what Tom Wingfield thinks when he tries to evade his family only to discover he carries it with him nonetheless. Thus he begins his story to explain or to redeem himself, or simply to reveal the essence beyond the appearance:
“I am the opposite of a stage magician. He gives you illusion that has the appearance of truth. I give you truth in the pleasant disguise of illusion.� The illusion is the theatre, for art always reveals in a way or another the uncomfortable truth of life. But there is also an illusion inside the illusion: the “scores of transparent glass animals�, displayed on the stage for the spectator to see even before Tom speaks, and an illusion beyond the illusion: to think you have a choice.
It is usually said that the Wingfields� drama is caused by their refusal to accept reality. Maybe. Or maybe, just maybe, they personify different choices to confront life, every one of them bound to fail, not because it is wrong but because there is no way to win. For the Wingfields have the wings clipped from the beginning: Amanda by the desertion of her husband, Laura by her infirmity and Tom by the duty to provide for his family which trapped him in a menial job. The monotony, the dullness and the hopelessness being almost unbearable, they look for a way out: Amanda in seeking to secure her children’s future, Laura in taking care of her glass menagerie and Tom in writing poetry and in quitting the house on the fire-escape. But when you are only a glass figurine, every blow chips you a little till nothing is left. That is, nothing but some memories, and memories are unreliable and fadeable, even when paradoxically persistent:
“Oh, Laura, Laura, I tried to leave you behind me, but I am more faithful than I intended to be!
I reach for a cigarette, I cross the street, I run into the movies or a bar, I buy a drink, I speak to the nearest stranger - anything that can blow your candles out!�
No need to let them burn, anyway “for the world is lit by lightning�. Well, it was. The World War II was inexorably coming, bringing along the desolation foreboded by an entire generation.

]]> Am fost medic la Auschwitz 16109871
“This is the best brief account of the Auschwitz experience available.� New York Review of Books.

“Many words have been written about the atrocitie

WHEN THE NAZIS INVADED Hungary in 1944, they shipped virtually the entire Jewish population to Auschwitz, the most infamous of all the concentration camps. There, separated from his family, Dr. Miklos Nyiszli was chosen to perform “scientific research� on his fellow prisoners—dead and alive. Miraculously, he survived—to write the most damning and shocking document yet to emerge from Eichmann’s inferno.

Buchenwald...
�
ٲ󲹳�
Mauthausen...
Auschwitz

An eyewitness account of the most terrible of Hitler’s death camps—by a victim who survived.

He was a Jew—and a doctor—spared death for a worse fate: to perform autopsies and dissections on Jewish corpses consigned to the crematoria.

Here he saw the orgiastic climax of the “final solution.� watched the extraction of gold from the mouths of the dead, the sadistic “experiments� on the living—and awaited the inevitable fate of other members of the Sonderkommando, the corps of Jewish prisoners assigned to carry the still-warm dead from the gas chambers to the Auschwitz ovens.

Six million? Ten million? The exact number of the slaughtered will never be known. But Auschwitz was real—and this brutal account of human depravity is beyond the reach of any fiction. What you read here you will never forget!]]> 232 Miklós Nyiszli Stela 3 holocaust 4.65 1946 Am fost medic la Auschwitz
author: Miklós Nyiszli
name: Stela
average rating: 4.65
book published: 1946
rating: 3
read at: 2021/07/05
date added: 2024/09/23
shelves: holocaust
review:
Faptele sînt cutremurătoare, din păcate autorul nu are prea mare talent narativ.
]]> <![CDATA[Wizard's First Rule (Sword of Truth, #1)]]> 55524590 The “wonderfully creative, seamless, and stirring� debut novel in the Sword of Truth epic fantasy series by the #1New York Timesbestselling author (Kirkus). Terry Goodkind’s debut novel,Wizard’s First Rule, was a phenomenon from the moment it was first published by Tor Books in 1994. In it, readers are drawn into the magical New World, where ordinary Westland forest guide Richard Cypher accepts his extraordinary destiny. As a Seeker of Truth,Richard is the only one who can stop the tyrannical wizard Darken Rahl from seizing the all-powerful Boxes of Orden. When the beautiful and mysterious Kahlan Amnell appears in Richard's forestseeking help, his humble world is turned on its head. After proving that he can wield the Sword of Truth, Richard knows that a confrontation with Darken Rahl looms. But Kahlan beseeches him to reach beyond his sword and invoke his inner nobility in order to face the dangerous challenges ahead.]]> 852 Terry Goodkind 0795330766 Stela 3 children-ya-na-lit, fantasy 4.45 1994 Wizard's First Rule (Sword of Truth, #1)
author: Terry Goodkind
name: Stela
average rating: 4.45
book published: 1994
rating: 3
read at: 2015/08/06
date added: 2024/09/21
shelves: children-ya-na-lit, fantasy
review:
Nice! I'm looking forward to the next one.
]]> Cold Comfort Farm 9742303 � Quite simply one of the funniest satirical novels of the last century.�
—Nancy Pearl, NPR’s Morning Edition

The deliriously entertaining Cold Comfort Farm is “very probably the funniest book ever written� (The Sunday Times, London)—a hilarious parody of D. H. Lawrence’s and Thomas Hardy’s earthy, melodramatic novels. When the recently orphaned socialite Flora Poste descends on her relatives at the aptly named Cold Comfort Farm in deepest Sussex, she finds a singularly miserable group in dire need of her particular talent� organization.]]> 256 Stella Gibbons 1101488638 Stela 4 comedy-novel
In the beginning I felt like entering an Oscar Wilde play, for the discussions between the 19-year old Flora Poste and her friend Mary Smiling gave the same impression of unreal and absurd in dealing with otherwise ordinary issues. Their vision of life had that dandiacal quality Oscar Wilde’s characters were famous for, with Flora’s refusal to work till she would be 53 (when she would write a novel “as good as Persuasion�) and with Mrs Smiling collection of brassieres and young men in love.

However, as from Flora in route for Cold Comfort Farm, the tone slightly changes until here she comes, the new civilizing hero, determined to change the barbaric way her relatives live their lives:

…it would be a successful geste in the face of the Stark-adders. It would be a triumph of the Higher Common Sense over Aunt Ada Doom. It would be a victory for Flora’s philosophy of life over the subconscious life-philosophy of the Starkadders. It would be like a splendid deer stepping haughtily across a ploughed field.


Look carefully at the comparison in the last sentence of the above quote and you will get the general idea of how Gibbons� irony works � for the images are created in a continuous upside down, cheerfully contradicting what has been previously said, with a benign carelessness for the� common sense, in which the deer should be a symbol of wilderness and freedom of nature.

I daresay this is the greatest achievement of this amazing novel � the language, with all the stylistic implications. Because, if it is true that the novel, in order to oppose two principles in the same parodic vision, civilisation versus nature, gathers a lot of common places and clichés, it is not only the beauty to discover irreverent imitation of Hardy, or Lawrence, or Emily Brontë that keeps you reading, but also the pleasure of finding how resourceful English language can be. And it is not only the fact that one of her expressions “something nasty in the woodshed� has entered the English idiom � after all, Daphne du Maurier’s father enriched English vocabulary with at least two words, trilby and Svengali, but almost nobody reads him anymore. It is rather the astonishing sense of language that led her to the creation of surprisingly fresh and novel figures, in an enthusiast calophilic abundance which goes from the bizarre association of epithets (a smile is not only wolfish, but also “ursine, vulpine�, the voice of the sea is solemn, but also “torturedsnake�), to the synesthetic comparison (“Seth gave a low, gloating laugh. An animal quality throbbed in the sound like the network of veins below a rat’s fur.�), the enlightening parenthesis (“Mark Dolour (who dearly loved a bit of sport) held open the door�), the plastic metaphor (“The bull was bellowing. The steady sound went up into the air in a dark red column. �) or the unexpected personification (“Fat and dark, the word lay between them in the indifferent air.�)

There is this incredible postmodernist quality of a book written in the �30, which flirts with other writers and models and writing skills in a dialogue that is at the same time intertextual, metatextual, hypotextual and any other form of transtextuality you can think of.

As Richard Marcus observed, “the real joy in the reading comes from how Gibbons manages to weave her hooks and barbs into the story. Whether it’s her description of a church service conducted by Amos, the conversations between Flora and her various cousins, or what’s revealed through the thought processes of her characters and their opinions of life, she manages to hit each and every one of her targets in the bulls eye. Gibbons not only gives a clinic on how to write satire, she shows how it is possible for a skilled author to have multiple targets in a single book without creating a tangled mess.”]]> 3.86 1932 Cold Comfort Farm
author: Stella Gibbons
name: Stela
average rating: 3.86
book published: 1932
rating: 4
read at: 2013/06/17
date added: 2024/09/20
shelves: comedy-novel
review:
Well, well, well if this is not a serendipity case! How come I discovered this treasure written by an author I knew nothing about when I can’t even remember why it was among my to-read books?! But I did and a lovely discovery it was, indeed!

In the beginning I felt like entering an Oscar Wilde play, for the discussions between the 19-year old Flora Poste and her friend Mary Smiling gave the same impression of unreal and absurd in dealing with otherwise ordinary issues. Their vision of life had that dandiacal quality Oscar Wilde’s characters were famous for, with Flora’s refusal to work till she would be 53 (when she would write a novel “as good as Persuasion�) and with Mrs Smiling collection of brassieres and young men in love.

However, as from Flora in route for Cold Comfort Farm, the tone slightly changes until here she comes, the new civilizing hero, determined to change the barbaric way her relatives live their lives:

…it would be a successful geste in the face of the Stark-adders. It would be a triumph of the Higher Common Sense over Aunt Ada Doom. It would be a victory for Flora’s philosophy of life over the subconscious life-philosophy of the Starkadders. It would be like a splendid deer stepping haughtily across a ploughed field.


Look carefully at the comparison in the last sentence of the above quote and you will get the general idea of how Gibbons� irony works � for the images are created in a continuous upside down, cheerfully contradicting what has been previously said, with a benign carelessness for the� common sense, in which the deer should be a symbol of wilderness and freedom of nature.

I daresay this is the greatest achievement of this amazing novel � the language, with all the stylistic implications. Because, if it is true that the novel, in order to oppose two principles in the same parodic vision, civilisation versus nature, gathers a lot of common places and clichés, it is not only the beauty to discover irreverent imitation of Hardy, or Lawrence, or Emily Brontë that keeps you reading, but also the pleasure of finding how resourceful English language can be. And it is not only the fact that one of her expressions “something nasty in the woodshed� has entered the English idiom � after all, Daphne du Maurier’s father enriched English vocabulary with at least two words, trilby and Svengali, but almost nobody reads him anymore. It is rather the astonishing sense of language that led her to the creation of surprisingly fresh and novel figures, in an enthusiast calophilic abundance which goes from the bizarre association of epithets (a smile is not only wolfish, but also “ursine, vulpine�, the voice of the sea is solemn, but also “torturedsnake�), to the synesthetic comparison (“Seth gave a low, gloating laugh. An animal quality throbbed in the sound like the network of veins below a rat’s fur.�), the enlightening parenthesis (“Mark Dolour (who dearly loved a bit of sport) held open the door�), the plastic metaphor (“The bull was bellowing. The steady sound went up into the air in a dark red column. �) or the unexpected personification (“Fat and dark, the word lay between them in the indifferent air.�)

There is this incredible postmodernist quality of a book written in the �30, which flirts with other writers and models and writing skills in a dialogue that is at the same time intertextual, metatextual, hypotextual and any other form of transtextuality you can think of.

As Richard Marcus observed, “the real joy in the reading comes from how Gibbons manages to weave her hooks and barbs into the story. Whether it’s her description of a church service conducted by Amos, the conversations between Flora and her various cousins, or what’s revealed through the thought processes of her characters and their opinions of life, she manages to hit each and every one of her targets in the bulls eye. Gibbons not only gives a clinic on how to write satire, she shows how it is possible for a skilled author to have multiple targets in a single book without creating a tangled mess.�
]]> Il sentiero dei nidi di ragno 26871279 174 Italo Calvino 8852027335 Stela 3 Ragni e lucciole

Com’era generosa e affascinante quell'epoca frenetica della “littérature engagée� che investiva l’autore non solo con l’autorità di diventare la portavoce della Storia ma anche con la capacità di influenzare le masse! Com’era seducente e quanti scrittori l’hanno corteggiata, tra cui Llosa, Calvino e tanti altri. Anche se dal loro giovane entusiasmo non sono nati capolavori, ci hanno regalato comunque con qualche opera rimarcabile, lontana dall’ideologismo assurdo che prolifererà sotto il nome di realismo socialista nei paesi communisti dopo la Seconda Guerra.

Certo, Il sentiero dei nidi di ragno non è espressionista nel senso sartriano della parola, ma neanche troppo neo-realista lo è, e assai lontano del senso peggiorativo del termine. Nella prefazione, l’autore lo chiama, più adeguatamente, neo-espressionista, ma gli aggiunge una dimensione magica quando sceglie la perspettiva di un bambino, Pin, quello che dà alla narrazione quel “tono fiabesco� rimarcato da Cesare Pavese, spiegando nello stesso tempo l’inclusione dell�Isola del tesoro, di Stevenson, tra i modelli letterari che hanno influenzato il romanzo, accanto a Per chi suona la campagna, di Hemingway, L’armata a cavallo, di Babel e La disfatta, di Fadeev, libri che ad un primo sguardo sembrano più appropriati, siccome evocano sia la Guerra di Spagna sia la Guerra civile di Russia.

Detto questo, ammetto che ho trovato difficile (e frustrante!) aggiungere altro all’autoanalisi estensiva e pertinente del romanzo che Calvino fa nella prefazione, soprattutto visto che, di solito, ho un enorme piacere di provare che l’interpretazione che dà del solito l’autore alla sua opera è incompleta e a volte anche di sbieco. Sfortunatamente (per il critico en herbe dentro me voglio dire ]]> 3.75 1947 Il sentiero dei nidi di ragno
author: Italo Calvino
name: Stela
average rating: 3.75
book published: 1947
rating: 3
read at: 2014/03/26
date added: 2024/09/20
shelves: historical-fiction, hysterical-realism
review:
Ragni e lucciole


Com’era generosa e affascinante quell'epoca frenetica della “littérature engagée� che investiva l’autore non solo con l’autorità di diventare la portavoce della Storia ma anche con la capacità di influenzare le masse! Com’era seducente e quanti scrittori l’hanno corteggiata, tra cui Llosa, Calvino e tanti altri. Anche se dal loro giovane entusiasmo non sono nati capolavori, ci hanno regalato comunque con qualche opera rimarcabile, lontana dall’ideologismo assurdo che prolifererà sotto il nome di realismo socialista nei paesi communisti dopo la Seconda Guerra.

Certo, Il sentiero dei nidi di ragno non è espressionista nel senso sartriano della parola, ma neanche troppo neo-realista lo è, e assai lontano del senso peggiorativo del termine. Nella prefazione, l’autore lo chiama, più adeguatamente, neo-espressionista, ma gli aggiunge una dimensione magica quando sceglie la perspettiva di un bambino, Pin, quello che dà alla narrazione quel “tono fiabesco� rimarcato da Cesare Pavese, spiegando nello stesso tempo l’inclusione dell�Isola del tesoro, di Stevenson, tra i modelli letterari che hanno influenzato il romanzo, accanto a Per chi suona la campagna, di Hemingway, L’armata a cavallo, di Babel e La disfatta, di Fadeev, libri che ad un primo sguardo sembrano più appropriati, siccome evocano sia la Guerra di Spagna sia la Guerra civile di Russia.

Detto questo, ammetto che ho trovato difficile (e frustrante!) aggiungere altro all’autoanalisi estensiva e pertinente del romanzo che Calvino fa nella prefazione, soprattutto visto che, di solito, ho un enorme piacere di provare che l’interpretazione che dà del solito l’autore alla sua opera è incompleta e a volte anche di sbieco. Sfortunatamente (per il critico en herbe dentro me voglio dire
]]> A fost doar ciumă 57598184
Un cercetător care lucrează la crearea unui vaccin împotriva ciumei se infectează accidental, fără să-și dea seama. În aceeași zi, este chemat la Moscova, pentru a-și prezenta rezultatele. Încep să apară simptomele, autoritățile se pun în mișcare pentru a depista toate persoanele cu care a fost în contact și a le izola, și de aici începe un tăvălug care amintește de introspecția, căldura și umorul din scrierile lui Bulgakov sau Gogol.]]> 120 Lyudmila Ulitskaya 6067797860 Stela 4 3.52 2020 A fost doar ciumă
author: Lyudmila Ulitskaya
name: Stela
average rating: 3.52
book published: 2020
rating: 4
read at: 2024/09/18
date added: 2024/09/19
shelves: gulag-and-comunism, hysterical-realism, postmodernism
review:

]]> Florile inghetate din martie 15936702 Castelului si a Procesului lui Kafka. Kadare este, fara nici o indoiala, un romancier de talie internationala, un adevarat poet al prozei." (Boston Globe)

"Florile inghetate din martie este, inainte de toate, un roman al simbolurilor, alegoriei si cugetarilor profunde, care atinge nu doar cotidianul epocii postcomuniste, ci probleme eterne, general umane. Constientizarea crimei si necesitatea catharsisului, a purificarii constiintei, pastrarea echilibrului moral si a tiparelor umane prin respectarea legii sint astazi mai actuale decit oricind, intr-o societate aflata la limita descompunerii, in care dezumanizarea capata formele cele mai variate." (Bashkim Kucuku)]]> 198 Ismail Kadare 9736813002 Stela 3 magic-realism, postmodernism 3.16 2000 Florile inghetate din martie
author: Ismail Kadare
name: Stela
average rating: 3.16
book published: 2000
rating: 3
read at: 2024/09/17
date added: 2024/09/19
shelves: magic-realism, postmodernism
review:

]]> Lucruri pretioase (needful) 20881371 760 Stephen King 9737140745 Stela 2 3.97 1991 Lucruri pretioase (needful)
author: Stephen King
name: Stela
average rating: 3.97
book published: 1991
rating: 2
read at: 2024/09/17
date added: 2024/09/17
shelves:
review:

]]> J'irai cracher sur vos tombes 29951636 200 Boris Vian 2253168947 Stela 3 mystery-and-thriller J’ai pas su trop que penser de ce livre, si différent de mon Boris Vian à moi (celui de L’écume des jours, évidemment). Je ne suis pas encore sûre si mon vote n’a pas été (positivement) influencé par l’histoire derrière le texte, et par l’étrange liaison entre cette œuvre et le destin de l’écrivain.

J’ai quand-même bien reconnu l’inépuisable appétit de Vian pour la farce, son plaisir pour la parodie et le défi des conventions sociales. Mais est-ce que ça suffit pour créer un bon roman? Dans un ton sérieux, parfois neutre, le livre se moque de grands thèmes et ça commence avec titre, dont la longueur et la voix tranchante parodie un peu Zola et son « J’accuse », continue avec le traitement ironique, voire burlesque, d’un sujet qui (pour rester dans la zone de la « pulp fiction » ) a rendu célèbre « L’esclave Isaura », pour finir avec un doute sur le genre même � Wikipédia l’appelle ingénument roman policier � ce qui est peut-être c’est vrai pour un total de 4-5 pages à la fin �.

En fait, la plus intéressante caractéristique de cette œuvre est que l’histoire de son histoire devient des fois plus intéressante que l’histoire qu’elle contient. Et ça dès la préface, où Boris Vian, en tant que traducteur, nous raconte qu’un écrivain américain, Vernon Sullivan, lui a confié le manuscrit d’un roman qu’il ne pouvait pas publier aux Etats-Unis, « terre d’élection des puritains, des alcooliques, et de l’enfoncez-vous-bien-dans-la-tête ». Il continue par identifier les influences (parmi lesquelles Miller et Cain) et finit par offrir une clé de lecture (qui d’ailleurs n’est pas à négliger) : la vengeance du Noir contre le Blanc, qui surgirait du même mélange de fascination et horreur que l’homme primitif éprouvait pour sa proie et ses dieux :

Quant à son fond même, il faut y voir une manifestation du goût de la vengeance, chez une race encore, quoi qu’on en dise, brimée et terrorisée, une sorte de tentative d’exorcisme, vis-à-vis de l’emprise des Blancs “vrais�, de la même façon que les hommes néolithiques peignaient des bisons frappés de flèches pour attirer leur proie dans les pièges�

Cependant nous, on sait que Sullivan a été inventé par Boris Vian, même si le tribunal qui l’a poursuivi (avec les mêmes accusations que pour Henry Miller) ne le savait pas, et l’auteur est réussi finalement s’en sortir. Mais le petit livre a ruiné irrémédiablement sa réputation pendant sa vie et, plus bizarre encore, semble indirectement avoir provoqué sa mort, car Vian a eu une crise cardiaque fatale lorsqu'il en regardait une (mauvaise) adaptation au cinéma.

Une dernière chose à ajouter à la complexe anecdote � il y a une réplique à J’irai cracher sur vos tombes � ou, mieux dire, un négatif, le roman Les morts ont tous la même peau, qui raconte l’histoire d’un Blanc pris pour un Noir.

Quant à la narration proprement dite, que voulez-vous que je vous dise ? L’auteur a voulu choquer et l’a fait, non nécessairement dans le style de Henry Miller mais assurément en précurseur de Bret Easton Ellis, quoique avec un message bien différent de celui transmis par American Psycho. Et si vous pensez que ce message a une quelconque liaison avec le problème racial, oubliez ça ! Les Noirs ne sont pas du tout supérieurs aux Blancs dans cette étrange histoire, mélange de brutalité, sexe et meurtre. Non, le message, encore plus cynique (bien que moins articulé du point de vue artistique) que celui de L’écume des jours est qu’il n’y a pas d’espoir pour une humanité qui trouve son plaisir seulement en baisant et tuant.

Alors, est-il surprenant que la dernière moque-image du roman soit une érection ?

Ceux du village le pendirent tout de même parce que c’était un nègre. Sous son pantalon, son bas-ventre faisait encore une bosse dérisoire.
]]> 3.68 1946 J'irai cracher sur vos tombes
author: Boris Vian
name: Stela
average rating: 3.68
book published: 1946
rating: 3
read at: 2014/03/21
date added: 2024/09/16
shelves: mystery-and-thriller
review:

J’ai pas su trop que penser de ce livre, si différent de mon Boris Vian à moi (celui de L’écume des jours, évidemment). Je ne suis pas encore sûre si mon vote n’a pas été (positivement) influencé par l’histoire derrière le texte, et par l’étrange liaison entre cette œuvre et le destin de l’écrivain.

J’ai quand-même bien reconnu l’inépuisable appétit de Vian pour la farce, son plaisir pour la parodie et le défi des conventions sociales. Mais est-ce que ça suffit pour créer un bon roman? Dans un ton sérieux, parfois neutre, le livre se moque de grands thèmes et ça commence avec titre, dont la longueur et la voix tranchante parodie un peu Zola et son « J’accuse », continue avec le traitement ironique, voire burlesque, d’un sujet qui (pour rester dans la zone de la « pulp fiction » ) a rendu célèbre « L’esclave Isaura », pour finir avec un doute sur le genre même � Wikipédia l’appelle ingénument roman policier � ce qui est peut-être c’est vrai pour un total de 4-5 pages à la fin �.

En fait, la plus intéressante caractéristique de cette œuvre est que l’histoire de son histoire devient des fois plus intéressante que l’histoire qu’elle contient. Et ça dès la préface, où Boris Vian, en tant que traducteur, nous raconte qu’un écrivain américain, Vernon Sullivan, lui a confié le manuscrit d’un roman qu’il ne pouvait pas publier aux Etats-Unis, « terre d’élection des puritains, des alcooliques, et de l’enfoncez-vous-bien-dans-la-tête ». Il continue par identifier les influences (parmi lesquelles Miller et Cain) et finit par offrir une clé de lecture (qui d’ailleurs n’est pas à négliger) : la vengeance du Noir contre le Blanc, qui surgirait du même mélange de fascination et horreur que l’homme primitif éprouvait pour sa proie et ses dieux :

Quant à son fond même, il faut y voir une manifestation du goût de la vengeance, chez une race encore, quoi qu’on en dise, brimée et terrorisée, une sorte de tentative d’exorcisme, vis-à-vis de l’emprise des Blancs “vrais�, de la même façon que les hommes néolithiques peignaient des bisons frappés de flèches pour attirer leur proie dans les pièges�

Cependant nous, on sait que Sullivan a été inventé par Boris Vian, même si le tribunal qui l’a poursuivi (avec les mêmes accusations que pour Henry Miller) ne le savait pas, et l’auteur est réussi finalement s’en sortir. Mais le petit livre a ruiné irrémédiablement sa réputation pendant sa vie et, plus bizarre encore, semble indirectement avoir provoqué sa mort, car Vian a eu une crise cardiaque fatale lorsqu'il en regardait une (mauvaise) adaptation au cinéma.

Une dernière chose à ajouter à la complexe anecdote � il y a une réplique à J’irai cracher sur vos tombes � ou, mieux dire, un négatif, le roman Les morts ont tous la même peau, qui raconte l’histoire d’un Blanc pris pour un Noir.

Quant à la narration proprement dite, que voulez-vous que je vous dise ? L’auteur a voulu choquer et l’a fait, non nécessairement dans le style de Henry Miller mais assurément en précurseur de Bret Easton Ellis, quoique avec un message bien différent de celui transmis par American Psycho. Et si vous pensez que ce message a une quelconque liaison avec le problème racial, oubliez ça ! Les Noirs ne sont pas du tout supérieurs aux Blancs dans cette étrange histoire, mélange de brutalité, sexe et meurtre. Non, le message, encore plus cynique (bien que moins articulé du point de vue artistique) que celui de L’écume des jours est qu’il n’y a pas d’espoir pour une humanité qui trouve son plaisir seulement en baisant et tuant.

Alors, est-il surprenant que la dernière moque-image du roman soit une érection ?

Ceux du village le pendirent tout de même parce que c’était un nègre. Sous son pantalon, son bas-ventre faisait encore une bosse dérisoire.

]]> <![CDATA[Hunger (Penguin Twentieth-Century Classics)]]> 8575474 242 Knut Hamsun 1101144025 Stela 4 modernism au contraire, but because of lack of open-mindedness that led to destructive political opinions.

Yet what a writer! What a revolutionary vision of literature! What an original blend of romanticism, realism and modernism! Written at the going down of the nineteenth century, Hunger encompasses not only Hamsun’s artistic beliefs, but also those of an entire literary movement that will change forever the narrative: inter alia, the belief that the subject of the literature should be mainly the human mind; that the focus should be shifted from action to psychology; that the urban civilisation has a destructive call and so on. As Rob Woodard observes:

“According to Hamsun, novel writing at that time was dominated by laboriously plotted tomes filled with parlour talk and stilted prose that contained little psychological or emotional insight. Hamsun raged against such conventions. Employing a style that was both hard-edged and surprisingly lyrical, he wrote lean stories, often in the first person, based less on actions than the convoluted, contradictory, and often brutal machinations of the human mind and heart.�

Thus is born the nameless hero of Hunger, a starving writer who wanders Christiania (aka Oslo) streets, “without a farthing� in his name, too proud to gain money by other means than writing and too ashamed to beg. His physical and psychic health gradually deteriorate for, even though he is so hungry that he tries to eat pebbles, the pocket of his coat and even his precious pencil, he often gives the money he occasionally collected from objects he pawned or from acquaintances who lent it to him to children and vagrants. Moreover, he is so full of remorse when he takes the change a shopboy handed him by mistake that he gives it away and turns himself in for stealing. He is often too ashamed to accept food and generally he conducts himself according to a self-created code of chivalry not different in its beautiful insanity from Don Quixote’s. A modern Don Quixote whose faithful Sancho Panza is Hunger.

Hunger had once more taken up its abode in my breast, and I had not tasted food since yesterday evening. This, 'tis true, was not a long period; I had often been able to hold out for a couple of days at a time, but latterly I had commenced to fall off seriously; I could not go hungry one quarter as well as I used to do.


There are not other characters in this mini-novel, except some shadowy ones and a feminine, idealized figure, Ylajali, with Dulcinea attributes. And the hero’s defeat, like Don Quixote’s, is the return to conventional sanity, that is, by forsaking his belief in a future of a writer and leaving the city which had lured him once upon a time with his false glow and which now is shining in the distance with the same promises and lies for another unfortunate traveller:

Out in the fjord I dragged myself up once, wet with fever and exhaustion, and gazed landwards, and bade farewell for the present to the town--to Christiania, where the windows gleamed so brightly in all the homes.
]]> 3.95 1890 Hunger (Penguin Twentieth-Century Classics)
author: Knut Hamsun
name: Stela
average rating: 3.95
book published: 1890
rating: 4
read at: 2014/03/31
date added: 2024/09/12
shelves: modernism
review:
It is amazing, really, how many a talented writer proves to be a louse human being in real life. How his intelligence does not prevent him from making huge errors of judgment, unforgivable ones, which belittle him as a person, even though his works are masterpieces. It is the case with Cioran and Eliade and their inexplicable sympathy for Romanian fascist faction, the legionaries. It is the case with Knut Hamsun and his open admiration for Hitler in the name of a utopic pan-Teutonic unity. They, and many others like them seem to justify Plato’s contemptuous wish that poets be banned from the city. Not because of lack of talent, au contraire, but because of lack of open-mindedness that led to destructive political opinions.

Yet what a writer! What a revolutionary vision of literature! What an original blend of romanticism, realism and modernism! Written at the going down of the nineteenth century, Hunger encompasses not only Hamsun’s artistic beliefs, but also those of an entire literary movement that will change forever the narrative: inter alia, the belief that the subject of the literature should be mainly the human mind; that the focus should be shifted from action to psychology; that the urban civilisation has a destructive call and so on. As Rob Woodard observes:

“According to Hamsun, novel writing at that time was dominated by laboriously plotted tomes filled with parlour talk and stilted prose that contained little psychological or emotional insight. Hamsun raged against such conventions. Employing a style that was both hard-edged and surprisingly lyrical, he wrote lean stories, often in the first person, based less on actions than the convoluted, contradictory, and often brutal machinations of the human mind and heart.�

Thus is born the nameless hero of Hunger, a starving writer who wanders Christiania (aka Oslo) streets, “without a farthing� in his name, too proud to gain money by other means than writing and too ashamed to beg. His physical and psychic health gradually deteriorate for, even though he is so hungry that he tries to eat pebbles, the pocket of his coat and even his precious pencil, he often gives the money he occasionally collected from objects he pawned or from acquaintances who lent it to him to children and vagrants. Moreover, he is so full of remorse when he takes the change a shopboy handed him by mistake that he gives it away and turns himself in for stealing. He is often too ashamed to accept food and generally he conducts himself according to a self-created code of chivalry not different in its beautiful insanity from Don Quixote’s. A modern Don Quixote whose faithful Sancho Panza is Hunger.

Hunger had once more taken up its abode in my breast, and I had not tasted food since yesterday evening. This, 'tis true, was not a long period; I had often been able to hold out for a couple of days at a time, but latterly I had commenced to fall off seriously; I could not go hungry one quarter as well as I used to do.


There are not other characters in this mini-novel, except some shadowy ones and a feminine, idealized figure, Ylajali, with Dulcinea attributes. And the hero’s defeat, like Don Quixote’s, is the return to conventional sanity, that is, by forsaking his belief in a future of a writer and leaving the city which had lured him once upon a time with his false glow and which now is shining in the distance with the same promises and lies for another unfortunate traveller:

Out in the fjord I dragged myself up once, wet with fever and exhaustion, and gazed landwards, and bade farewell for the present to the town--to Christiania, where the windows gleamed so brightly in all the homes.

]]> <![CDATA[Visiting Mrs. Nabokov: And Other Excursions (Vintage International)]]> 10870571 A tantalizing collection of classic essays from one of the most gifted writers of his generation. � "The brainy, sarcastic, tender intelligence at the center of these pieces can make you laugh out they can also move you to tears." —People Martin Amis brings the same megawatt wit, wickedly acute perception, and ebullient wordplay that characterize his novels. He encompasses the full range of contemporary politics and culture (high and low) while also traveling to China for soccer with Elton John and to London's darts-crazy pubs in search of the perfect throw. Throughout, he offers razor-sharp takes on such subjects American "If history is a nightmare from which we are trying to awake, then the Reagan era can be seen as an eight-year blackout. Numb, pale, unhealthily eight years of Do Not Disturb." "Nowhere in sport, perhaps in human activity, is the gap between the tryer and the expert so astronomical.... My chances of a chess brilliancy are the 'chances' of a lab chimp and a type writer producing King Lear.""His fascination with the observable world is utterly he will address a cathedral and a toilet seat with the same peeled-eyeball intensity." —John Updike]]> 290 Martin Amis 0307777790 Stela 3 culture-and-civilization
And these “excursions� outdoors imply not only visits to some famous widows, but also going to concerts, flying dangerously, accompanying sport teams, watching games and politics and of course, interviewing authors in order to write articles for British and American newspapers. And, given the specific characteristic of journalistic genre it is expected that some be extraordinary, some of limited interest and others simply outdated.

I glean randomly some clever impressions gathered during these trips. Most of them concern of course, writers, since these were the articles I was most interested in:

“Never content just to be, America is also obliged to mean; America signifies, hence its constant and riveting vulnerability to illusion.�

“…you cannot read writers like Saul Bellow; you can only reread them. I have read the new one � and you haven't. Not even Saul Bellow has read it. Oh, he has peered at the typescript, he has agonised over the proofs. He has written it. But he has not read it, as I have.�

“On the way I bought an evening paper. Its banner headline read: EXECUTE RUSHDIE ORDERS THE AYATOLLAH, Salman had disappeared into the world of block caps. He had vanished into the front page.�

“Preferring Paul (McCartney n.m.) to John (Lennon n.m.) was like preferring Cliff Richard to Elvis Presley, or Donovan to Dylan.�

“His Englishness (Philip Larkin’s n.m.) was so desolate and inhospitable that even the English were scandalised by it.�

“It is said that Evelyn Waugh died of snobbery. Philip Larkin died of shame: mortal, corporeal shame.�

“When Burgess met Borges, they chatted in Anglo-Saxon.�

“…even Humbert Humbert realised that young girls don't really know whether they are willing or not. The active paedophile is stealing childhoods. Polanski, you sense, has never even tried to understand this.�

But the icing on the cake is this:

“Writing journalism never feels like writing in the proper sense.�

Never a sentence rang truer, and that’s why I totally agree with a (good)reader’s advice: do not begin reading Martin Amis with this book, not because it is not worth reading, (in fact it is quite interesting) but because it betrays little of the writer. It only shows a gifted journalist.
]]> 4.00 1993 Visiting Mrs. Nabokov: And Other Excursions (Vintage International)
author: Martin Amis
name: Stela
average rating: 4.00
book published: 1993
rating: 3
read at: 2013/11/21
date added: 2024/09/12
shelves: culture-and-civilization
review:
What a brilliant title, so inspired and inciting, this book has got! The contents, however, were a little bit disappointing, a hurry-scurry of places, games, people whose only connection was, as the author himself says in the Introduction, “getting out of the house.�

And these “excursions� outdoors imply not only visits to some famous widows, but also going to concerts, flying dangerously, accompanying sport teams, watching games and politics and of course, interviewing authors in order to write articles for British and American newspapers. And, given the specific characteristic of journalistic genre it is expected that some be extraordinary, some of limited interest and others simply outdated.

I glean randomly some clever impressions gathered during these trips. Most of them concern of course, writers, since these were the articles I was most interested in:

“Never content just to be, America is also obliged to mean; America signifies, hence its constant and riveting vulnerability to illusion.�

“…you cannot read writers like Saul Bellow; you can only reread them. I have read the new one � and you haven't. Not even Saul Bellow has read it. Oh, he has peered at the typescript, he has agonised over the proofs. He has written it. But he has not read it, as I have.�

“On the way I bought an evening paper. Its banner headline read: EXECUTE RUSHDIE ORDERS THE AYATOLLAH, Salman had disappeared into the world of block caps. He had vanished into the front page.�

“Preferring Paul (McCartney n.m.) to John (Lennon n.m.) was like preferring Cliff Richard to Elvis Presley, or Donovan to Dylan.�

“His Englishness (Philip Larkin’s n.m.) was so desolate and inhospitable that even the English were scandalised by it.�

“It is said that Evelyn Waugh died of snobbery. Philip Larkin died of shame: mortal, corporeal shame.�

“When Burgess met Borges, they chatted in Anglo-Saxon.�

“…even Humbert Humbert realised that young girls don't really know whether they are willing or not. The active paedophile is stealing childhoods. Polanski, you sense, has never even tried to understand this.�

But the icing on the cake is this:

“Writing journalism never feels like writing in the proper sense.�

Never a sentence rang truer, and that’s why I totally agree with a (good)reader’s advice: do not begin reading Martin Amis with this book, not because it is not worth reading, (in fact it is quite interesting) but because it betrays little of the writer. It only shows a gifted journalist.

]]> La métaphore vive 23995175 640 Paul Ricœur 2021144925 Stela 4 critic-and-linguistic-studies 3.40 1975 La métaphore vive
author: Paul Ricœur
name: Stela
average rating: 3.40
book published: 1975
rating: 4
read at: 2021/11/16
date added: 2024/09/11
shelves: critic-and-linguistic-studies
review:

]]> Vingt ans après 956325
Ce roman, présenté dans une très belle édition brochée, est un incontournable de la littérature classique et va enchanter les lecteurs de tous âges.
Il est le deuxième volume de la Saga des Mousquetaires par Alexandre Dumas. Savourez les aventures complètes des mousquetaires avec les 4 autres volumes de la collection, publiés chez le même éditeur "Atlantic Editions":
Volume I: Les Trois Mousquetaires
Volume III: Le Vicomte De Bragelonne
Volume IV: Louise de la Vallière
Volume V: L'Homme au Masque de Fer]]> 904 Alexandre Dumas Stela 3 cape-and-sword, romanticism 4.20 1845 Vingt ans après
author: Alexandre Dumas
name: Stela
average rating: 4.20
book published: 1845
rating: 3
read at:
date added: 2024/09/03
shelves: cape-and-sword, romanticism
review:

]]> Colorado Kid 18738969 But that's just the beginning of the mystery. Because the more they learn about the man and the baffling circumstances of his death, the less they understand. Was it an impossible crime? Or something stranger still...?

No one but Stephen King could tell this story about the darkness at the heart of the unknown and our compulsion to investigate the unexplained. With echoes of Dashiell Hammett's The Maltese Falcon and the work of Graham Greene, one of the world's great storytellers presents a surprising tale that explores the nature of mystery itself...

]]> 144 Stephen King 9735698714 Stela 3 gothic-and-southern-gothic 3.17 2005 Colorado Kid
author: Stephen King
name: Stela
average rating: 3.17
book published: 2005
rating: 3
read at: 2024/09/01
date added: 2024/09/01
shelves: gothic-and-southern-gothic
review:

]]> Mansfield Park 701942 Alternative cover edition of ISBN 9781853260322.

Adopted into the household of her uncle, Sir Thomas Bertram, Fanny Price grows up a meek outsider among her cousins in the unaccustomed elegance of Mansfield Park. Soon after Sir Thomas absents himself on estate business in Antigua (the family's investment in slavery and sugar is considered in the Introduction in a new, post-colonial light), Mary Crawford and her brother Henry arrive at Mansfield, bringing with them London glamour, and the seductive taste for flirtation and theatre that precipitates a crisis. While Mansfield Park appears in some ways to continue where Pride and Prejudice left off, it is, as Kathryn Sutherland shows in her illuminating Introduction, a much darker work, which challenges 'the very values (of tradition, stability, retirement and faithfulness) it appears to endorse'. This new edition provides an accurate text based, for the first time since its original publication, on the first edition of 1814.]]> 472 Jane Austen Stela 3 regency, domestic-fiction 3.60 1814 Mansfield Park
author: Jane Austen
name: Stela
average rating: 3.60
book published: 1814
rating: 3
read at: 2016/05/30
date added: 2024/08/29
shelves: regency, domestic-fiction
review:
A Jane Austen without her usual sparkle. Or maybe is the morality theme that is a little dull? :D
]]> Blaze 18050401
Blaze este povestea lui Clayton Blaisdell Jr, un gigant slab de minte, de doi metri si cincisprezece centrimetri si o suta douazeci si doua de kilograme. Este o poveste despre crime si suferinte.
Scapat de teroarea de tatalui sau si a institutiei care il luase „in grija�, Blaze il cunoaste pe George, un versat delincvent. Impreuna vor pune la cale marea lovitura: rapirea pruncului mostenitor al unei averi fabuloase.
Dar Inainte sa treaca la fapte, George este omorat. Ramas singur, dar „vizitat� cand si cand de fostul sau partener, Blaze trebuie sa infaptuiasca Lovitura Secolului. Prins in ghearele unei teribile furtuni de zapada, cu un copil de cateva luni ca ostatic si cu intreaga politie pe urmele lui, planul minutios se transforma intr-o cursa disperata prin iadul alb al padurilor din Maine.]]> 208 Richard Bachman 606807384X Stela 3 gothic-and-southern-gothic 3.67 2007 Blaze
author: Richard Bachman
name: Stela
average rating: 3.67
book published: 2007
rating: 3
read at: 2024/08/29
date added: 2024/08/29
shelves: gothic-and-southern-gothic
review:

]]> Pescărușul (Vera Stanhope #8) 42902915
Brace promite să-i dea Verei informații despre moartea lui Robbie Marshall, un traficant notoriu, în schimbul eliberării înainte de termen. Când detectiva îi urmează indiciile și descoperă două cadavre în loc de unul, lucrurile se complică.

Investigația o poartă pe Vera înapoi în timp, foarte aproape de casă: Brace, Marshall și un străin misterios poreclit „Proful� erau prieteni apropiați ai tatălui ei. Vera trebuie să-și înfrunte prejudecățile și amintirile nedorite, iar trecutul se ciocnește periculos de mult cu prezentul.

Un roman intens, despre corupția din adâncul unei comunități mici și despre fragilitatea și fracturile relațiilor de familie.]]> 352 Ann Cleeves 6068959252 Stela 3 mystery-and-thriller 3.96 2017 Pescărușul (Vera Stanhope #8)
author: Ann Cleeves
name: Stela
average rating: 3.96
book published: 2017
rating: 3
read at: 2024/08/26
date added: 2024/08/28
shelves: mystery-and-thriller
review:

]]> <![CDATA[Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete]]> 13480923
Din cuprins:

MARGINALI, PUŞCĂRIAŞI, MAEŞTRI: Alexandru Dragomir, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Alexandru Paleologu, Andrei Scrima, Şora, Corneliu Coposu, Marin Tarangul, Ion Frunzetti, Alice Voinescu, Toto Enescu , Radu Bogdan

APROAPELE DE DEPARTE: Soljeniţîn, Václav Havel, Helmut Kohl, Bronisław Geremek

OAMENII DILEMEI: Cosaşu, Mircea Vasilescu, Tita Chiper, Zigu, Lena, Leo, Adrian Cioroianu

GAZETĂRIE DE TRANZIŢIE : Emil Hurezeanu, Ion Cristoiu, Cu laptopul pe maidan, O impostură, O meserie ingrată: analist politic, Omul nepotrivit, Moderator, Tehnici ale interviului

POLITICIENI ÎN TRANZIŢIE: Monica Macovei, Mihai-Răzvan Ungureanu, Un politician second-hand, Portrete fără chip, Adrian Păunescu, Sfătuitorii de campanie, „Intelectuali� şi „politicieni�, Manele şi politică

EXIL ROMÂNESC: Emil Cioran, Monica Lovinescu şi Paul Miron, Mircea Eliade, Neagu Djuvara, Herta Müller, Exil românesc

CÂŢIVA PRIETENI: Gabriel Liiceanu, Petru. Petru Creţia, Wolf Lepenies, Adam Michnik, Dan Setlacec, Dan Sluşanschi, Edmund Pollak, Victor Rebengiuc, Johnny Răducanu, Profesorul Cajal, Mihai Botez, Mircea Dinescu

Textele au mai apărut fie în prefeţele sau postfeţele celor portretizaţi, fie prin Dilema, Dilema Veche şi Adevărul, fie prin alte culegeri de texte. Trei portrete sunt inedite: Mihai Şora, Gabriel Liiceanu şi primul text despre Noica.]]> 211 Andrei Pleșu 9735031701 Stela 4
Fiecare tip este exemplificat prin personalități memorabile, prezentate adesea în contrast cu indivizi care și-au cîștigat pe nedrept o notorietate explicabilă prin apetența pentru personaje dubioase doar pentru că sînt colorate, a românului. Iată cîteva dintre ele, conturate mai ales prin citate, pentru că observația pe care o face Andrei Pleșu cu privire la Cioran și anume că te determină să-l citezi întruna, i se potriveste și lui, în contextul în care are talentul de a rosti mereu cuvîntul perfect evocator sau caracterizator sau portretizator, fără să fie prin aceasta nici admirativ fără măsură, nici sarcastic fără motiv, nici dezamăgit iremediabil, dar nici mereu extralucid � în sensul unei obiectivități absolute, căci la urma urmei, farmecul unor asemenea portrete constă tocmai în subiectivitatea lor.

ZIARISTUL. Modelul jurnalistului român ar trebui să fie dat de personalități ca Monica Lovinescu (care „a sacrificat o mare vocație de critic literar și, poate de scriitor, pentru lupta de gherilă a adevărului prigonit�), Emil Hurezeanu (care oferă ceea ce ar trebui să ofere orice gazetar adevărat : „elementele necesare unei opțiuni temeinice și, eventual, o opinie inteligentă�) și, desigur, oamenii „Dilemei� (Radu Cosașu, Mircea Vasilescu, Tita Chiper, Zigu Ornea, Magdalena Boiangiu, Leo Șerban � caracterizați prin atenție, spirit critic, dispoziție egală). Acestora li se opun însă personaje ca Ion Cristoiu („micul nostru profet cotidian, un fel de Brucan du pauvre, un fel de fast-food al gîndirii politice jurnaliere. […] Un amestec de Cocoșilă și Dumitru lui Nae, reveniți în poiana lui Iocan după cîțiva ani de învățătură la seral.�), sau Valentin Stan (care „face parte din categoria (destul de răspîndită) a acelora care nu se pot convinge de inteligența proprie decît tratîndu-i pe toți ceilalți drept imbecili�), pe care publicul îi gustă adesea mai mult, căci îi oferă spectacolul îndoielnic al știrilor de senzație și de scandal.

POLITICIANUL. Că e vorba de Monica Macovei (de o „tenacitate fără breșă�), de Adrian Cioroianu („prezent cu aplomb pe scena publică�), de Mihai Răzvan Ungureanu (ale cărui calități sînt, printre altele, dimensiunea culturală, politețea, simțul oportunității și al orientării politice) sau mai ales de Corneliu Coposu (care ne rămîne în memorie ca un ultim reprezentant al omului politic de altădată, sinonim, pentru mulți dintre noi, cu adevăratul patriot) politicianul român de calitate nu e niciodată pe gustul publicului larg, fascinat de băiatul „șmecher, descurcăreț, ‘cu papagal�, hîrșit în rele, dedat la ștăbie, plin de tupeu și de bani, meșter în ‘relații� și ‘aranjamente�, vedetă de chermeză și frate de șpriț cu cine trebuie, îndrăgostit de ‘patrie� pînă la lacrimi și gata s-o spolieze pînă la nesimțire.� De unde și ascensiunea politică a unui Sergiu Andon (o lighioană care-l apără fără talent pe patronul și clientul său Dan Voiculescu) sau a unui Crin Antonescu (politician second-hand, un „Rică Venturiano care se joacă de-a Vlad Țepeș�) sau a unui Vadim (care „a valorificat toate rezervele de vulgaritate ale românismului electoral, a devenit distribuitor național de abjecție.�)

INTELECTUALUL POLITICIAN. „La noi, ‘intelectualul� a ajuns să însemne ceva de genul următor : un simplu flașnetar de vorbe, un utopist nătîng, fără spirit practic, manipulabil (pe bază de naivitate sau interes) un ‘scîrța-scîrța pe hîrtie� înclinat să se dea mereu cu puterea.� Și această imagine este întreținută de oameni ca George Pruteanu (care „n-are dubii, n-are întrebări. El crede că a fi intelectual e a trăi în inflația răspunsurilor, a avea mereu la îndemînă referințe solemne și o inepuizabilă rezervă de dispreț�), ca Radu George Serafim (care reprezintă impostura în critica de artă, de o „ireparabilă incompetență�, mimînd „screamătul hermeneutic�) sau Adrian Păunescu („� un soi de Avram Iancu bine hrănit, aflat în siestă perpetuă.�)

Alături de aceste portrete antitetice, mai apar chipuri de președinți (dintre care, semnificativ, nici unul român) și mari personalități românești, care în buna noastră tradiție, sînt fie marginalizate, fie în exil: Noica (care „transformă orice limitație în limitație ce nu limitează�), Cioran (caracterizat prin „frivolitatea dezastrului�), Țuțea (care „întruchipa într-un dozaj unic credința în Dumnezeu, firescul ideilor, hazul enorm al formulării, pe scurt, tot ce era mai greu de clintit din sufletul național�) și mulți alții à decouvrir citind acest fermecător volum de evocări, care definește atît de bine românismul, admirator al șmecherilor și dușman al intelectualilor, singura categorie socială unde pot fi găsiți „băieții cei răi�:
Acolo e buba! În preajma lui Socrate, care l-a corupt pe Platon, care l-a corupt pe Aristotel, care l-a corupt pe Alexandru cel Mare, care ne-a corupt pe toți.
]]> 3.87 2011 Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete
author: Andrei Pleșu
name: Stela
average rating: 3.87
book published: 2011
rating: 4
read at: 2012/05/16
date added: 2024/08/25
shelves: philosophy-and-essay, romanian-lit
review:
Adunînd texte apărute prin diverse publicații (Dilema, Dilema Veche, Adevărul) sau în prefețele ori postfețele celor portretizați (după precizările autorului) volumul, prin schițarea de portrete ale unor oameni cît se poate de reali dar și prin prezentarea unor „fiziologii� (ce termen pașoptist am găsit!), conturează cîteva tipologii cu un specific românesc indubitabil: politicianul, intelectualul, disidentul, jurnalistul, analistul politic, moderatorul etc.

Fiecare tip este exemplificat prin personalități memorabile, prezentate adesea în contrast cu indivizi care și-au cîștigat pe nedrept o notorietate explicabilă prin apetența pentru personaje dubioase doar pentru că sînt colorate, a românului. Iată cîteva dintre ele, conturate mai ales prin citate, pentru că observația pe care o face Andrei Pleșu cu privire la Cioran și anume că te determină să-l citezi întruna, i se potriveste și lui, în contextul în care are talentul de a rosti mereu cuvîntul perfect evocator sau caracterizator sau portretizator, fără să fie prin aceasta nici admirativ fără măsură, nici sarcastic fără motiv, nici dezamăgit iremediabil, dar nici mereu extralucid � în sensul unei obiectivități absolute, căci la urma urmei, farmecul unor asemenea portrete constă tocmai în subiectivitatea lor.

ZIARISTUL. Modelul jurnalistului român ar trebui să fie dat de personalități ca Monica Lovinescu (care „a sacrificat o mare vocație de critic literar și, poate de scriitor, pentru lupta de gherilă a adevărului prigonit�), Emil Hurezeanu (care oferă ceea ce ar trebui să ofere orice gazetar adevărat : „elementele necesare unei opțiuni temeinice și, eventual, o opinie inteligentă�) și, desigur, oamenii „Dilemei� (Radu Cosașu, Mircea Vasilescu, Tita Chiper, Zigu Ornea, Magdalena Boiangiu, Leo Șerban � caracterizați prin atenție, spirit critic, dispoziție egală). Acestora li se opun însă personaje ca Ion Cristoiu („micul nostru profet cotidian, un fel de Brucan du pauvre, un fel de fast-food al gîndirii politice jurnaliere. […] Un amestec de Cocoșilă și Dumitru lui Nae, reveniți în poiana lui Iocan după cîțiva ani de învățătură la seral.�), sau Valentin Stan (care „face parte din categoria (destul de răspîndită) a acelora care nu se pot convinge de inteligența proprie decît tratîndu-i pe toți ceilalți drept imbecili�), pe care publicul îi gustă adesea mai mult, căci îi oferă spectacolul îndoielnic al știrilor de senzație și de scandal.

POLITICIANUL. Că e vorba de Monica Macovei (de o „tenacitate fără breșă�), de Adrian Cioroianu („prezent cu aplomb pe scena publică�), de Mihai Răzvan Ungureanu (ale cărui calități sînt, printre altele, dimensiunea culturală, politețea, simțul oportunității și al orientării politice) sau mai ales de Corneliu Coposu (care ne rămîne în memorie ca un ultim reprezentant al omului politic de altădată, sinonim, pentru mulți dintre noi, cu adevăratul patriot) politicianul român de calitate nu e niciodată pe gustul publicului larg, fascinat de băiatul „șmecher, descurcăreț, ‘cu papagal�, hîrșit în rele, dedat la ștăbie, plin de tupeu și de bani, meșter în ‘relații� și ‘aranjamente�, vedetă de chermeză și frate de șpriț cu cine trebuie, îndrăgostit de ‘patrie� pînă la lacrimi și gata s-o spolieze pînă la nesimțire.� De unde și ascensiunea politică a unui Sergiu Andon (o lighioană care-l apără fără talent pe patronul și clientul său Dan Voiculescu) sau a unui Crin Antonescu (politician second-hand, un „Rică Venturiano care se joacă de-a Vlad Țepeș�) sau a unui Vadim (care „a valorificat toate rezervele de vulgaritate ale românismului electoral, a devenit distribuitor național de abjecție.�)

INTELECTUALUL POLITICIAN. „La noi, ‘intelectualul� a ajuns să însemne ceva de genul următor : un simplu flașnetar de vorbe, un utopist nătîng, fără spirit practic, manipulabil (pe bază de naivitate sau interes) un ‘scîrța-scîrța pe hîrtie� înclinat să se dea mereu cu puterea.� Și această imagine este întreținută de oameni ca George Pruteanu (care „n-are dubii, n-are întrebări. El crede că a fi intelectual e a trăi în inflația răspunsurilor, a avea mereu la îndemînă referințe solemne și o inepuizabilă rezervă de dispreț�), ca Radu George Serafim (care reprezintă impostura în critica de artă, de o „ireparabilă incompetență�, mimînd „screamătul hermeneutic�) sau Adrian Păunescu („� un soi de Avram Iancu bine hrănit, aflat în siestă perpetuă.�)

Alături de aceste portrete antitetice, mai apar chipuri de președinți (dintre care, semnificativ, nici unul român) și mari personalități românești, care în buna noastră tradiție, sînt fie marginalizate, fie în exil: Noica (care „transformă orice limitație în limitație ce nu limitează�), Cioran (caracterizat prin „frivolitatea dezastrului�), Țuțea (care „întruchipa într-un dozaj unic credința în Dumnezeu, firescul ideilor, hazul enorm al formulării, pe scurt, tot ce era mai greu de clintit din sufletul național�) și mulți alții à decouvrir citind acest fermecător volum de evocări, care definește atît de bine românismul, admirator al șmecherilor și dușman al intelectualilor, singura categorie socială unde pot fi găsiți „băieții cei răi�:
Acolo e buba! În preajma lui Socrate, care l-a corupt pe Platon, care l-a corupt pe Aristotel, care l-a corupt pe Alexandru cel Mare, care ne-a corupt pe toți.

]]> Cimitirul din Praga 11889322 456 Umberto Eco Stela 3
Iar această operă de maturitate a lui Eco e poate cel mai bun exemplu în acest sens � de aceea mi-a părut în unele locuri iritant de artificială, aducîndu-mi în minte de-a valma tot felul de teorii despre naraţiune, de la Poe la Booth, la Burgos, la formaliştii ruşi (al căror model e chiar declarat) şi evident la Eco însuşi. De aceea, nu pot să zic că m-a încîntat la fel de mult ca Numele trandafirului sau Pendulul lui Foucault (opere în care, deşi exista, criticul era mai puţin evident), în ciuda impecabilei construcţii romaneşti.

Ca orice operă postmodernistă care se respectă, romanul este în primul rînd o parodie cordială a mai multor tehnici narative � prin aceasta amintindu-mi de Femeia în roşu (pe care e puţin probabil ca autorul s-o fi citit ]]> 3.82 2010 Cimitirul din Praga
author: Umberto Eco
name: Stela
average rating: 3.82
book published: 2010
rating: 3
read at: 2012/05/31
date added: 2024/08/25
shelves: postmodernism, metahistorical-fiction
review:
Ca şi în cazul lui David Lodge sau al lui George Călinescu, descoperirea păpuşarului critic/ teoretician literar în spatele operei lui Umberto Eco este inevitabilă la toate nivelurile: voce narativă, construcţie de personaj, compoziţie, stil etc. Ceea ce la un scriitor, ca să zic aşa, ingenuu, pare creaţie spontană, eliberată de reguli şi precepte, la criticul dublat de creator va fi totdeauna o operă cu un background suspicios de erudit.

Iar această operă de maturitate a lui Eco e poate cel mai bun exemplu în acest sens � de aceea mi-a părut în unele locuri iritant de artificială, aducîndu-mi în minte de-a valma tot felul de teorii despre naraţiune, de la Poe la Booth, la Burgos, la formaliştii ruşi (al căror model e chiar declarat) şi evident la Eco însuşi. De aceea, nu pot să zic că m-a încîntat la fel de mult ca Numele trandafirului sau Pendulul lui Foucault (opere în care, deşi exista, criticul era mai puţin evident), în ciuda impecabilei construcţii romaneşti.

Ca orice operă postmodernistă care se respectă, romanul este în primul rînd o parodie cordială a mai multor tehnici narative � prin aceasta amintindu-mi de Femeia în roşu (pe care e puţin probabil ca autorul s-o fi citit
]]> <![CDATA[The da Vinci Code (Robert Langdon, #2)]]> 6388 This an alternate cover for 9780385504218

An ingenious code hidden in the works of Leonardo da Vinci. A desperate race through the cathedrals and castles of Europe. An astonishing truth concealed for centuries . . . unveiled at last.

While in Paris, Harvard symbologist Robert Langdon is awakened by a phone call in the dead of the night. The elderly curator of the Louvre has been murdered inside the museum, his body covered in baffling symbols. As Langdon and gifted French cryptologist Sophie Neveu sort through the bizarre riddles, they are stunned to discover a trail of clues hidden in the works of Leonardo da Vinci—clues visible for all to see and yet ingeniously disguised by the painter.



Even more startling, the late curator was involved in the Priory of Sion—a secret society whose members included Sir Isaac Newton, Victor Hugo, and Da Vinci—and he guarded a breathtaking historical secret. Unless Langdon and Neveu can decipher the labyrinthine puzzle—while avoiding the faceless adversary who shadows their every move—the explosive, ancient truth will be lost forever.]]> 522 Dan Brown Stela 2 mystery-and-thriller 3.65 2003 The da Vinci Code (Robert Langdon, #2)
author: Dan Brown
name: Stela
average rating: 3.65
book published: 2003
rating: 2
read at:
date added: 2024/08/25
shelves: mystery-and-thriller
review:

]]> NU 15726762 292 Eugène Ionesco Stela 4 Elegii pentru fiinţe mici, apare cartea de (pseudo)critică literară Nu a tînărului Eugen Ionescu (cum îşi ortografia pe atunci numele), la Editura Vremea, cu menţiunea: „Operă selecţionată şi publicată de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi, cu împotrivirea a doi din cei şapte membri ai comitetului" (cei doi opozanţi fiind Tudor Vianu şi Şerban Cioculescu, iar ceilalţi, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino şi Romulus Dianu). Aşa cum aflăm din postfaţă, volumul, „premiat după aprinse dezbateri, nu a putut să apară la Fundaţia pentru Literatură şi Artă «Regele Carol II» în colecţia inaugurată pentru tinerii scriitori, datorită împotrivirii directorului editurii, Al. Rosetti�.

Tonul tăios, portretele mai mult decît nefavorabile făcute unor nume în mare vogă pe atunci, dispreţul faţă de cultura română în general şi de critica românească în special au stîrnit numeroase controverse şi polemici în viaţa literară a vremii, pentru că, de!, nimeni nu profet în ţara lui (mai ales cînd afirmă cu toată convingerea că Arghezi „se va dizolva în uitare�, că Patul lui Procust va fi considerat de posteritate una dintre cele mai proaste cărţi ale vremii sale, că Eliade îşi îngroapă, cu Maitreyi, „o tristă carte�, orice ambiţie literară va fi avut şi mai ales că Eugen Ionescu însuşi va muri „fără să fi jucat vreun rol pe scena europeană�.

Structurată în două părţi, opera este de fapt, aşa cum bine observa M. Vulcănescu, mai curînd o meditaţie pe marginea limitelor actului critic decît o lucrare critică propriu-zisă. Mai mult decît atît, este reconstrucţia unei epoci, văzută e drept, prin lentilele deformatoare (şi adesea extrem de amuzante) ale unui copil teribil, care-şi propune să zdruncine din temelii convingerile în care s-au instalat confortabil contemporanii săi, dărîmînd socluri, desacralizînd mituri, sfărmînd picioarele de lut ale idolilor. Nu e de mirare, deci, că NU-ul său hotărît în faţa unui Arghezi, a unui Ion Barbu sau a unui Camil Petrescu a stîrnit aceeaşi indignare pe care o stîrnesc astăzi aşa-zisele blasfemii ale lui Patapievici privitoare la Eminescu, mai ales în contextul în care entuziasmul necondiţionat al românului faţă de tot ce e cît de cît lizibil l-a făcut întotdeauna să considere un afront personal şi un atac la adresa demnităţii naţionale orice critică a "clasicilor" (în viaţă sau nu).

Partea I „demolează� cu satisfacţie răutăcioasă, dar şi cu un incontestabil talent combativ, creaţia celor trei încă de pe atunci monştri sacri, folosind acelaşi ton olimpian pe care-l utilizase Titu Maiorescu în celebrul articol „În contra direcţiei de astăzi din cultura română�.

Lui Arghezi îi reproşează (poate nu atît de surprinzător într-o epocă în care intertextualitatea, de exemplu, nu era încă valorizată) cîteva elemente care îl fac de fapt pe poetul Florilor de mucigai un precursor al poeziei postmoderne: utilizarea de imagini uzate şi a unui limbaj banal, variaţiunile pe aceeaşi temă, tratarea umoristică a ideilor grave (îl consideră un “poet de poantă, anecdotic şi de humor lexical si, pe de altă parte, plastic şi pitoresc�), prozaismul (ceea ce numeşte, cu un epitet plastic poate nedrept dar foarte inspirat, „epica muşchiulară�), concluzionînd că păcatele poeziei argheziene sînt simularea şi efectul melodramatic, retorismul şi facilitatea, şi prezicînd că opera sa se va dizolva într-o dreaptă uitare, ca şi aceea a lui Minulescu.

Nu recunosc lui Arghezi o schelă, o vigoare internă, ci numai carnea puhavă a unor cuvinte dezintegrate.


Nici faţă de Ion Barbu nu este tînărul critic mai indulgent, contestîndu-i cele două principii care după părerea lui E. Lovinescu şi a lui George Călinescu erau definitorii pentru opera sa: tehnica asociativă, care pare ermetică dar care dezvăluie doar un mecanism psihologic-inferior, instinctual, fiind un soi de ermetism psihologic bazat pe o serie de asociaţii subiective în stil suprarealist, din care elimină însă arbitrar (şi sadic!) unele verigi, pentru a crea gratuit „dificultăţi� cititorului; utilizarea lexicului pitoresc şi geografic pentru a crea „o eliberare din contingent�, care de fapt nu duce decît fie la „o simplă evadare geografică� ca-n î, fie la o mascare neîndemînatică a circumstanţialului şi a accidentalului, ca să nu se vadă că poezia dificilă e în fond facilă, redusă la niste măşti inventate de poet ca să acopere „un sertar cu morcov.�

Poezia lui Ion Barbu: pastel, naraţiune. Are calităţi de humor şi de badinaj. Din când în când, cu ajutorul lui Paul Valéry, e şi metafizic. De obicei însă se difuzează în exterior.


În sfîrşit, atît de lăudatului roman al lui Camil Petrescu Patul lui Procust îi neagă orice valoare literară, pe ideea că perspectiva narativă este unidimensională, că-i lipseşte orice coerenţă interioară şi că romancierul e mult prea influenţat de Proust, în sensul că nu reuşeşte să fie decît „un Proust deficient� pentru că deşi îi imprumută tehnica, metoda, asociaţiile, fraza, chiar şi cultul pentru neesenţial, rămîne prolix şi relaxat, dezorganizat şi fragmentar:

Influenţa lui Proust este atât de covârşitoare, încât originalitatea Patului lui Procust constă aproape numai în deficienţe, în aplicarea greşită sau neizbutită a metodei proustiene.


Partea a doua, intitulată „Fals itinerar critic� porneşte de la premisa că orice critică este inutilă de vreme ce poate demonstra cu uşurinţă că aceeaşi operă are sau nu valoare literară. Pentru a ilustra această idee a „identităţii contrariilor�, Ionescu face simultan o cronică pozitivă şi una negativă a romanului lui Mircea Eliade, Maitreyi. Cronica pozitivă pune în evidenţă, în termeni suspect de elogioşi, farmecul unei trăiri inefabile, care ar contrazice acuzaţia de romantism şi facilitate pe care i-au adus-o unele guri rele, perceptibile de fapt doar în anecdota cărţii, nu în trăirea interioară; cititorul s-ar afla, afirmă criticul ad-hoc în fraze admirativ lirice, în faţa unui roman clasicist, cu accente tragice, cu o gradare a intensităţii în primele patru părţi şi liniştirea apelor în a cincea parte, ca-n tragedii (să nu uităm că Allan moare în prima variantă a cărţii). Cronica negativă transformă elogiul exagerat în ironie muşcătoare, întrebîndu-se ce l-a făcut pe Eliade să se apuce de literatură după ce a afirmat sus şi tare că o dispreţuieşte, şi suspectîndu-l că nu s-a dus în India, ci numai pînă la Constanţa, de unde s-a întors după un an, scriind Maitreyi ca o dovadă � neconvingătoare pentru cititori � că a fost acolo.

ÎԳٰ-ă Maitreyi este imitat după romanele franţuzeşti, preromantice si exotice, de-acum o sută sau o sută douăzeci de ani, în genul lui Bernardin de Saint-Pierre sau Chateaubriand.


Concluzia evidentă este că orice operă este subordonată prejudecăţilor criticilor, stupizi prin definiţie (în sensul că meseria îi obligă să fie aşa) şi care se împart după părerea tînărului autor în două categorii: cei stupizi prin deformare profesională, ca Şerban Cioculescu, şi cei stupizi prin vocaţie, ca Pompiliu Constantinescu. În ambele cazuri, opera literară nu poate fi alterată de optica acestora:

Este revelator, mai cu seamă, faptul că putem dovedi orice. Acesta este semnul ineluctabil că ce spune criticul nu este adevărat. Nu se poate dovedi decât ceea ce nu este adevărat.


Dincolo de observaţiile critice (uneori îndreptăţite, alteori nu) cu privire la scriitorii interbelici, rămîne dorinţa autorului de a ridica ştacheta literaturii noastre şi asta printr-o analiză intransigentă (pentru că „indulgenţa e o laşitate�), care să aleagă doar operele originale, nu imitaţiile după Occident (un secol după Maiorescu literatura română avea aceeaşi problemă, se pare), în ciuda vremelniciei sistemelor de valori şi a modelor literare, dar mai ales în ciuda circumstanţelor istorice, care ne-au forţat să rămînem „o rudă săracă a intelectualităţii europene�.

Dincolo şi de această dorinţă rămîn cîteva caracterizări fulgurante, savuros răutăcioase, cu atît mai mult cu cît distanţa în timp a mărit în loc să scadă (cum prevedea autorul lor) imaginea personalităţilor încondeiate: Mircea Eliade, poreclit „papinuţă� din cauza asemănării cu G. Papini, care e „uneori inteligent�, Şerban Cioculescu, care îşi poartă „numele agăţat de bărbie�, Emil Cioran �(din Sibiu)�, care „se complace în disperare�, Mircea Vulcănescu, care „mănîncă şapte prăjituri�, sau Nicolae Iorga, a cărui „bufonerie de un ridicol interplanetar [...] capătă înalte semnificaţii naţionale�.

Chiar dacă profeţiile de care vorbeam la început nu s-au adeverit (încă!), opera spune cîteva adevăruri usturătoare despre literatura română şi mai ales despre cei care ar trebui să-i dirijeze valorile, criticii literari. Dar pînă la urmă, autorul însuşi o recunoaşte, superficialitatea este condiţia românismului, cu care se identifică în final cu un soi de resemnare aproape voioasă:

...d-voastră sunteţi vinovaţi, în sfârşit, de faptul că nu am o solidă cultură humanistică, de faptul că nu citesc cărţile decât cu efort, fără voluptate şi numai ca să fiu informat; de faptul că mă condamnaţi la facilitate pentru că nu este necesar să mă desăvârşesc prea tare, pentru a străluci în cultura românească. Cu alte cuvinte nu ţiu să fiu grav şi nici nu aş putea, de vreme ce fac parte, de bine, de rău, din cultura românească.
]]> 4.33 1934 NU
author: Eugène Ionesco
name: Stela
average rating: 4.33
book published: 1934
rating: 4
read at: 2012/11/01
date added: 2024/08/24
shelves: critic-and-linguistic-studies, romanian-lit
review:
În 1934, la trei ani după volumul de versuri Elegii pentru fiinţe mici, apare cartea de (pseudo)critică literară Nu a tînărului Eugen Ionescu (cum îşi ortografia pe atunci numele), la Editura Vremea, cu menţiunea: „Operă selecţionată şi publicată de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi, cu împotrivirea a doi din cei şapte membri ai comitetului" (cei doi opozanţi fiind Tudor Vianu şi Şerban Cioculescu, iar ceilalţi, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino şi Romulus Dianu). Aşa cum aflăm din postfaţă, volumul, „premiat după aprinse dezbateri, nu a putut să apară la Fundaţia pentru Literatură şi Artă «Regele Carol II» în colecţia inaugurată pentru tinerii scriitori, datorită împotrivirii directorului editurii, Al. Rosetti�.

Tonul tăios, portretele mai mult decît nefavorabile făcute unor nume în mare vogă pe atunci, dispreţul faţă de cultura română în general şi de critica românească în special au stîrnit numeroase controverse şi polemici în viaţa literară a vremii, pentru că, de!, nimeni nu profet în ţara lui (mai ales cînd afirmă cu toată convingerea că Arghezi „se va dizolva în uitare�, că Patul lui Procust va fi considerat de posteritate una dintre cele mai proaste cărţi ale vremii sale, că Eliade îşi îngroapă, cu Maitreyi, „o tristă carte�, orice ambiţie literară va fi avut şi mai ales că Eugen Ionescu însuşi va muri „fără să fi jucat vreun rol pe scena europeană�.

Structurată în două părţi, opera este de fapt, aşa cum bine observa M. Vulcănescu, mai curînd o meditaţie pe marginea limitelor actului critic decît o lucrare critică propriu-zisă. Mai mult decît atît, este reconstrucţia unei epoci, văzută e drept, prin lentilele deformatoare (şi adesea extrem de amuzante) ale unui copil teribil, care-şi propune să zdruncine din temelii convingerile în care s-au instalat confortabil contemporanii săi, dărîmînd socluri, desacralizînd mituri, sfărmînd picioarele de lut ale idolilor. Nu e de mirare, deci, că NU-ul său hotărît în faţa unui Arghezi, a unui Ion Barbu sau a unui Camil Petrescu a stîrnit aceeaşi indignare pe care o stîrnesc astăzi aşa-zisele blasfemii ale lui Patapievici privitoare la Eminescu, mai ales în contextul în care entuziasmul necondiţionat al românului faţă de tot ce e cît de cît lizibil l-a făcut întotdeauna să considere un afront personal şi un atac la adresa demnităţii naţionale orice critică a "clasicilor" (în viaţă sau nu).

Partea I „demolează� cu satisfacţie răutăcioasă, dar şi cu un incontestabil talent combativ, creaţia celor trei încă de pe atunci monştri sacri, folosind acelaşi ton olimpian pe care-l utilizase Titu Maiorescu în celebrul articol „În contra direcţiei de astăzi din cultura română�.

Lui Arghezi îi reproşează (poate nu atît de surprinzător într-o epocă în care intertextualitatea, de exemplu, nu era încă valorizată) cîteva elemente care îl fac de fapt pe poetul Florilor de mucigai un precursor al poeziei postmoderne: utilizarea de imagini uzate şi a unui limbaj banal, variaţiunile pe aceeaşi temă, tratarea umoristică a ideilor grave (îl consideră un “poet de poantă, anecdotic şi de humor lexical si, pe de altă parte, plastic şi pitoresc�), prozaismul (ceea ce numeşte, cu un epitet plastic poate nedrept dar foarte inspirat, „epica muşchiulară�), concluzionînd că păcatele poeziei argheziene sînt simularea şi efectul melodramatic, retorismul şi facilitatea, şi prezicînd că opera sa se va dizolva într-o dreaptă uitare, ca şi aceea a lui Minulescu.

Nu recunosc lui Arghezi o schelă, o vigoare internă, ci numai carnea puhavă a unor cuvinte dezintegrate.


Nici faţă de Ion Barbu nu este tînărul critic mai indulgent, contestîndu-i cele două principii care după părerea lui E. Lovinescu şi a lui George Călinescu erau definitorii pentru opera sa: tehnica asociativă, care pare ermetică dar care dezvăluie doar un mecanism psihologic-inferior, instinctual, fiind un soi de ermetism psihologic bazat pe o serie de asociaţii subiective în stil suprarealist, din care elimină însă arbitrar (şi sadic!) unele verigi, pentru a crea gratuit „dificultăţi� cititorului; utilizarea lexicului pitoresc şi geografic pentru a crea „o eliberare din contingent�, care de fapt nu duce decît fie la „o simplă evadare geografică� ca-n î, fie la o mascare neîndemînatică a circumstanţialului şi a accidentalului, ca să nu se vadă că poezia dificilă e în fond facilă, redusă la niste măşti inventate de poet ca să acopere „un sertar cu morcov.�

Poezia lui Ion Barbu: pastel, naraţiune. Are calităţi de humor şi de badinaj. Din când în când, cu ajutorul lui Paul Valéry, e şi metafizic. De obicei însă se difuzează în exterior.


În sfîrşit, atît de lăudatului roman al lui Camil Petrescu Patul lui Procust îi neagă orice valoare literară, pe ideea că perspectiva narativă este unidimensională, că-i lipseşte orice coerenţă interioară şi că romancierul e mult prea influenţat de Proust, în sensul că nu reuşeşte să fie decît „un Proust deficient� pentru că deşi îi imprumută tehnica, metoda, asociaţiile, fraza, chiar şi cultul pentru neesenţial, rămîne prolix şi relaxat, dezorganizat şi fragmentar:

Influenţa lui Proust este atât de covârşitoare, încât originalitatea Patului lui Procust constă aproape numai în deficienţe, în aplicarea greşită sau neizbutită a metodei proustiene.


Partea a doua, intitulată „Fals itinerar critic� porneşte de la premisa că orice critică este inutilă de vreme ce poate demonstra cu uşurinţă că aceeaşi operă are sau nu valoare literară. Pentru a ilustra această idee a „identităţii contrariilor�, Ionescu face simultan o cronică pozitivă şi una negativă a romanului lui Mircea Eliade, Maitreyi. Cronica pozitivă pune în evidenţă, în termeni suspect de elogioşi, farmecul unei trăiri inefabile, care ar contrazice acuzaţia de romantism şi facilitate pe care i-au adus-o unele guri rele, perceptibile de fapt doar în anecdota cărţii, nu în trăirea interioară; cititorul s-ar afla, afirmă criticul ad-hoc în fraze admirativ lirice, în faţa unui roman clasicist, cu accente tragice, cu o gradare a intensităţii în primele patru părţi şi liniştirea apelor în a cincea parte, ca-n tragedii (să nu uităm că Allan moare în prima variantă a cărţii). Cronica negativă transformă elogiul exagerat în ironie muşcătoare, întrebîndu-se ce l-a făcut pe Eliade să se apuce de literatură după ce a afirmat sus şi tare că o dispreţuieşte, şi suspectîndu-l că nu s-a dus în India, ci numai pînă la Constanţa, de unde s-a întors după un an, scriind Maitreyi ca o dovadă � neconvingătoare pentru cititori � că a fost acolo.

ÎԳٰ-ă Maitreyi este imitat după romanele franţuzeşti, preromantice si exotice, de-acum o sută sau o sută douăzeci de ani, în genul lui Bernardin de Saint-Pierre sau Chateaubriand.


Concluzia evidentă este că orice operă este subordonată prejudecăţilor criticilor, stupizi prin definiţie (în sensul că meseria îi obligă să fie aşa) şi care se împart după părerea tînărului autor în două categorii: cei stupizi prin deformare profesională, ca Şerban Cioculescu, şi cei stupizi prin vocaţie, ca Pompiliu Constantinescu. În ambele cazuri, opera literară nu poate fi alterată de optica acestora:

Este revelator, mai cu seamă, faptul că putem dovedi orice. Acesta este semnul ineluctabil că ce spune criticul nu este adevărat. Nu se poate dovedi decât ceea ce nu este adevărat.


Dincolo de observaţiile critice (uneori îndreptăţite, alteori nu) cu privire la scriitorii interbelici, rămîne dorinţa autorului de a ridica ştacheta literaturii noastre şi asta printr-o analiză intransigentă (pentru că „indulgenţa e o laşitate�), care să aleagă doar operele originale, nu imitaţiile după Occident (un secol după Maiorescu literatura română avea aceeaşi problemă, se pare), în ciuda vremelniciei sistemelor de valori şi a modelor literare, dar mai ales în ciuda circumstanţelor istorice, care ne-au forţat să rămînem „o rudă săracă a intelectualităţii europene�.

Dincolo şi de această dorinţă rămîn cîteva caracterizări fulgurante, savuros răutăcioase, cu atît mai mult cu cît distanţa în timp a mărit în loc să scadă (cum prevedea autorul lor) imaginea personalităţilor încondeiate: Mircea Eliade, poreclit „papinuţă� din cauza asemănării cu G. Papini, care e „uneori inteligent�, Şerban Cioculescu, care îşi poartă „numele agăţat de bărbie�, Emil Cioran �(din Sibiu)�, care „se complace în disperare�, Mircea Vulcănescu, care „mănîncă şapte prăjituri�, sau Nicolae Iorga, a cărui „bufonerie de un ridicol interplanetar [...] capătă înalte semnificaţii naţionale�.

Chiar dacă profeţiile de care vorbeam la început nu s-au adeverit (încă!), opera spune cîteva adevăruri usturătoare despre literatura română şi mai ales despre cei care ar trebui să-i dirijeze valorile, criticii literari. Dar pînă la urmă, autorul însuşi o recunoaşte, superficialitatea este condiţia românismului, cu care se identifică în final cu un soi de resemnare aproape voioasă:

...d-voastră sunteţi vinovaţi, în sfârşit, de faptul că nu am o solidă cultură humanistică, de faptul că nu citesc cărţile decât cu efort, fără voluptate şi numai ca să fiu informat; de faptul că mă condamnaţi la facilitate pentru că nu este necesar să mă desăvârşesc prea tare, pentru a străluci în cultura românească. Cu alte cuvinte nu ţiu să fiu grav şi nici nu aş putea, de vreme ce fac parte, de bine, de rău, din cultura românească.

]]> Iulian 216084409 Julian is widely regarded as one of Gore Vidal’s finest historical novels.

Julian the Apostate, nephew of Constantine the Great, was one of the brightest yet briefest lights in the history of the Roman Empire. A military genius on the level of Julius Caesar and Alexander the Great, a graceful and persuasive essayist, and a philosopher devoted to worshiping the gods of Hellenism, he became embroiled in a fierce intellectual war with Christianity that provoked his murder at the age of thirty-two, only four years into his brilliantly humane and compassionate reign. A marvelously imaginative and insightful novel of classical antiquity, Julian captures the religious and political ferment of a desperate age and restores with blazing wit and vigor the legacy of an impassioned ruler.]]> 536 Gore Vidal Stela 4
De aceea, îl admir pe Iulian, acest spirit apolinic, calm și rațional și tragic, ca pe ultimul apărător al unei culturi monumentale, ultimul care a înțeles să o apere prin rațiune și nu prin violență. Dar violența, din păcate, cîștigă mereu, iar Iulian „apostatul� a fost și el învins, chiar dacă, dacă e să-l credem pe Gore Vidal, n-a rostit niciodată pe patul de moarte celebra frază: „M-ai învins, galileanule!�
]]> 4.00 1964 Iulian
author: Gore Vidal
name: Stela
average rating: 4.00
book published: 1964
rating: 4
read at: 2024/07/29
date added: 2024/08/24
shelves: historical-fiction, metahistorical-fiction
review:
Apariția și răspîndirea creștinismului a fost mereu un subiect fascinant pentru mine. Agresivitatea cu care a fost impus de Biserică, distrugerile unor mari opere și a unor mari oameni m-au făcut să-mi fie mereu frică de bigotism, de bătutul cu pumnul în piept și în masă în numele unei religii care n-a propovăduit violența dar ai cărei adepți au făcut ravagii pe oriunde au trecut, din primele secole pînă în zilele noastre și, foarte probabil, și în viitor.

De aceea, îl admir pe Iulian, acest spirit apolinic, calm și rațional și tragic, ca pe ultimul apărător al unei culturi monumentale, ultimul care a înțeles să o apere prin rațiune și nu prin violență. Dar violența, din păcate, cîștigă mereu, iar Iulian „apostatul� a fost și el învins, chiar dacă, dacă e să-l credem pe Gore Vidal, n-a rostit niciodată pe patul de moarte celebra frază: „M-ai învins, galileanule!�

]]> <![CDATA[The Darkening Age: The Christian Destruction of the Classical World]]> 36998663 The Darkening Age, Catherine Nixey tells the little-known - and deeply shocking - story of how a militant religion deliberately tried to extinguish the teachings of the Classical world, ushering in unquestioning adherence to the 'one true faith'.

The Roman Empire had been generous in embracing and absorbing new creeds. But with the coming of Christianity, everything changed. This new faith, despite preaching peace, was violent, ruthless and intolerant. And once it became the religion of empire, its zealous adherents set about the destruction of the old gods. Their altars were upturned, their temples demolished and their statues hacked to pieces. Books, including great works of philosophy and science, were consigned to the pyre. It was an annihilation.]]> 352 Catherine Nixey 1509816062 Stela 5 culture-and-civilization
Was it this constraint they experienced that have made them so adamant that religion have not part in their lives anymore? Probably, and I would like to believe they closed, thus, the long period of abuse and persecutions Christianity is guilty of, but I know it is only wishful thinking. At the end of the day, this is a period that few have dared to denounce, and at their own risk, from Celsus in the second century, who was the first Greek intellectual to contest the new religion and whose work was afterwards destroyed (and whom we know only because Origen, a Christian apologist, wrote Contra Celsum, in which he polemically quoted from his On the True Doctrine some 80 years later) to the eighteenth-century English historian Edward Gibbon who, in his Decline and Fall, will blame the Christians� indolence and disregard for the public welfare for the fall of the Roman Empire, and who will see his study banned by The Catholic Church and himself becoming a pariah in the English society.

Not even the twenty-first-century Catherine Nixey will escape totally unscathed after publishing her brilliant and disturbing book, The Darkening Age. The Christian Destruction of the Classical World, being accused for example by Richard Tada in his article of uneven research, shoddy work and confusion of some religious notions, although he knows very well that she is not only a Classic teacher but also the daughter of a former monk and nun. Moreover, an otherwise very appreciatively review, like published by Tim Whitmarsh in The Guardian (and which considers the book an “exceptional account of murder and vandalism wrought by religious zealotry � and one that suggests modern parallels�) can’t help but reproach the author that she is biased in her perception of a benign and rational antiquity in opposition to a barbaric Christianity, when the Romans� cruelty is well documented.

For my part though, The Darkening Age has only reinforced my conviction that the distance between Church and God is even greater than between any atheist and God and that faith is a personal choice, never to be institutionalised, to be given the power to oppress.
In fact, this is the theme of the book the author formulates, after emphasizing that everybody has talked about the things the Church preserved, but few about what it destroyed: to remind the modern world about an entire civilisation that had been lost, with its art and culture wiped out and its people reluctantly converted, deprived of their freedom and their past.

No wonder the book opens and closes with the powerful image of the wisdom trampled down by the Christian feet during their triumphal march against paganism. The decapitated head of Athena in Palmyra marks its beginning and her torso used as a step in the former house of the last philosophers in Athena its completion. In between, the sorrow tale of two centuries (the 4th and the 5th) when the Christian Church “demolished, vandalized and melted down a simply staggering quantity of art�, burnt the last remnants of the library of Alexandria, hid under palimpsests precious manuscripts (Augustine wrote the Psalms over the last copy of Cicero’s De republica, an Old Testament covered a Seneca’s biographical work), eradicated the entire work of Democritus, almost the entire Latin literature, and so on.

The bleak image the author offers is in open contradiction with the traditional narrative in which the Christians conquered a weakened and abusive empire, whose population was ready for a saviour. In fact, the slaves remained slaves (a priest who encouraged them to quit their masters was immediately excommunicated and there is even a saint, St. Theodore, whose specialty was hunting fugitive slaves), and the taxation remained as punitive as before, only the money was used now to support the Church (for example to pay the bishops five times as much as professors, and six times as much as doctors).

Barely did the Christians come to power when the offensive began: first against the traditional Gods that had become suddenly demonic, by smashing them down, and closing, robbing and destroying their temples; then against the “pagan� science, philosophy, literature, by burning the books and the objects of art and by forbidding their teaching; finally against the freedom of spirit, by forcing conversion and forbidding any other manifestation of faith. Isn’t this a familiar pattern to be repeated all along the following centuries: conquer, destroy, erase, convert? How many other civilisations would be made to feel like Palladas, who’d asked in a sad epigram: ‘Is it not true that we are dead and only seem to live, we Greeks... Or are we alive and is life dead?�

There are two stories in the study, magnificently told, that show unequivocally the material and spiritual devastation Christianity inflicted: the destruction of the temple of Serapis (considered at its time more beautiful than the Parthenon) and the murder of Hypatia of Alexandria, one of the most famous figures of the 5th century: a brilliant philosopher, astronomer, mathematician, tortured and killed in 415 by a mob of Christians:

As soon as she stood on the street, the parabalani, under the guidance of a Church magistrate called Peter � ‘a perfect believer in all respects in Jesus Christ� � surged round and seized ‘the pagan woman�. They then dragged Alexandria’s greatest living mathematician through the streets to a church. Once inside, they ripped the clothes from her body then, using broken pieces of pottery as blades, flayed her skin from her flesh. Some say that, while she still gasped for breath, they gouged out her eyes. Once she was dead, they tore her body into pieces and threw what was left of the ‘luminous child of reason� onto a pyre and burned her.


Furthermore, the Christian Church was not built only on the ruins of the old world, but also on exaggerations and lies, maybe to prove that not only idols have feet of clay, but also martyrs and saints. It is arguable today that the number of martyrs was as great as we have been led to believe, since in the first three centuries there were fewer than thirteen persecutions, and in the first 250 years AD we know only about Nero’s, who “persecuted everyone�, anyway. Origen himself admitted that the number of martyrs was small, despite the proliferation of stories about them.

It is now thought that fewer than ten martyrdom tales from the early Church can be considered reliable. The martyr stories, inspiring and entertaining though they may be, show what the scholar G. E. M. De Ste. Croix called ‘an increasing contempt for historicity�.


As for the saints (whom I’m familiar with mainly because of, as I’ve already told you, the name plates I see everywhere in Québec ]]> 4.22 2017 The Darkening Age: The Christian Destruction of the Classical World
author: Catherine Nixey
name: Stela
average rating: 4.22
book published: 2017
rating: 5
read at: 2019/06/26
date added: 2024/08/08
shelves: culture-and-civilization
review:
I don’t know whether the beautiful province of Quebec, which has been my home for about fifteen years, now, has got the most places named after saints in North America, but it is sure you will see them on almost any plate on the road. Yet, Quebec is also one of the less religious places I know of, despite (or because of) the fact that, until just some fifty years ago, the Catholic Church was maybe the most powerful instance in the country. And if you ask the Quebecers about that period, their smile fade and they reluctantly acknowledge some of the rules they had to obey were positively medieval.

Was it this constraint they experienced that have made them so adamant that religion have not part in their lives anymore? Probably, and I would like to believe they closed, thus, the long period of abuse and persecutions Christianity is guilty of, but I know it is only wishful thinking. At the end of the day, this is a period that few have dared to denounce, and at their own risk, from Celsus in the second century, who was the first Greek intellectual to contest the new religion and whose work was afterwards destroyed (and whom we know only because Origen, a Christian apologist, wrote Contra Celsum, in which he polemically quoted from his On the True Doctrine some 80 years later) to the eighteenth-century English historian Edward Gibbon who, in his Decline and Fall, will blame the Christians� indolence and disregard for the public welfare for the fall of the Roman Empire, and who will see his study banned by The Catholic Church and himself becoming a pariah in the English society.

Not even the twenty-first-century Catherine Nixey will escape totally unscathed after publishing her brilliant and disturbing book, The Darkening Age. The Christian Destruction of the Classical World, being accused for example by Richard Tada in his article of uneven research, shoddy work and confusion of some religious notions, although he knows very well that she is not only a Classic teacher but also the daughter of a former monk and nun. Moreover, an otherwise very appreciatively review, like published by Tim Whitmarsh in The Guardian (and which considers the book an “exceptional account of murder and vandalism wrought by religious zealotry � and one that suggests modern parallels�) can’t help but reproach the author that she is biased in her perception of a benign and rational antiquity in opposition to a barbaric Christianity, when the Romans� cruelty is well documented.

For my part though, The Darkening Age has only reinforced my conviction that the distance between Church and God is even greater than between any atheist and God and that faith is a personal choice, never to be institutionalised, to be given the power to oppress.
In fact, this is the theme of the book the author formulates, after emphasizing that everybody has talked about the things the Church preserved, but few about what it destroyed: to remind the modern world about an entire civilisation that had been lost, with its art and culture wiped out and its people reluctantly converted, deprived of their freedom and their past.

No wonder the book opens and closes with the powerful image of the wisdom trampled down by the Christian feet during their triumphal march against paganism. The decapitated head of Athena in Palmyra marks its beginning and her torso used as a step in the former house of the last philosophers in Athena its completion. In between, the sorrow tale of two centuries (the 4th and the 5th) when the Christian Church “demolished, vandalized and melted down a simply staggering quantity of art�, burnt the last remnants of the library of Alexandria, hid under palimpsests precious manuscripts (Augustine wrote the Psalms over the last copy of Cicero’s De republica, an Old Testament covered a Seneca’s biographical work), eradicated the entire work of Democritus, almost the entire Latin literature, and so on.

The bleak image the author offers is in open contradiction with the traditional narrative in which the Christians conquered a weakened and abusive empire, whose population was ready for a saviour. In fact, the slaves remained slaves (a priest who encouraged them to quit their masters was immediately excommunicated and there is even a saint, St. Theodore, whose specialty was hunting fugitive slaves), and the taxation remained as punitive as before, only the money was used now to support the Church (for example to pay the bishops five times as much as professors, and six times as much as doctors).

Barely did the Christians come to power when the offensive began: first against the traditional Gods that had become suddenly demonic, by smashing them down, and closing, robbing and destroying their temples; then against the “pagan� science, philosophy, literature, by burning the books and the objects of art and by forbidding their teaching; finally against the freedom of spirit, by forcing conversion and forbidding any other manifestation of faith. Isn’t this a familiar pattern to be repeated all along the following centuries: conquer, destroy, erase, convert? How many other civilisations would be made to feel like Palladas, who’d asked in a sad epigram: ‘Is it not true that we are dead and only seem to live, we Greeks... Or are we alive and is life dead?�

There are two stories in the study, magnificently told, that show unequivocally the material and spiritual devastation Christianity inflicted: the destruction of the temple of Serapis (considered at its time more beautiful than the Parthenon) and the murder of Hypatia of Alexandria, one of the most famous figures of the 5th century: a brilliant philosopher, astronomer, mathematician, tortured and killed in 415 by a mob of Christians:

As soon as she stood on the street, the parabalani, under the guidance of a Church magistrate called Peter � ‘a perfect believer in all respects in Jesus Christ� � surged round and seized ‘the pagan woman�. They then dragged Alexandria’s greatest living mathematician through the streets to a church. Once inside, they ripped the clothes from her body then, using broken pieces of pottery as blades, flayed her skin from her flesh. Some say that, while she still gasped for breath, they gouged out her eyes. Once she was dead, they tore her body into pieces and threw what was left of the ‘luminous child of reason� onto a pyre and burned her.


Furthermore, the Christian Church was not built only on the ruins of the old world, but also on exaggerations and lies, maybe to prove that not only idols have feet of clay, but also martyrs and saints. It is arguable today that the number of martyrs was as great as we have been led to believe, since in the first three centuries there were fewer than thirteen persecutions, and in the first 250 years AD we know only about Nero’s, who “persecuted everyone�, anyway. Origen himself admitted that the number of martyrs was small, despite the proliferation of stories about them.

It is now thought that fewer than ten martyrdom tales from the early Church can be considered reliable. The martyr stories, inspiring and entertaining though they may be, show what the scholar G. E. M. De Ste. Croix called ‘an increasing contempt for historicity�.


As for the saints (whom I’m familiar with mainly because of, as I’ve already told you, the name plates I see everywhere in Québec
]]>