Å·±¦ÓéÀÖ

“Am avut mereu aceeasi obsesie, pe tema inutilităţii si a morÅ£ii, celelalte probleme n-au nicio importanţă.”
― Emil Cioran

“If it is nothingness that awaits us, let us make an injustice of it, let us fight against destiny, even without hope of victory.”
― Miguel de Unamuno

“Motivele care-i determină pe oameni să acÅ£ioneze sunt în număr de trei: a) Egoismul, care determină bunăstarea individului; el este fără margini; b) Răutatea, care doreÅŸte nenorocirea aproapelui; c) Mila, care vrea binele aproapelui; ea merge până la nobleÅ£e ÅŸi grandoare. Orice acÅ£iune omenească are drept cauză unul din aceste mobile, lucrând în parte sau împreună. Egoismul de care cu toÅ£ii suntem plini ÅŸi pe care-l ascundem din politeÅ£e se trădează în momentul în care instinctiv căutăm în fiecare persoană pe care-o vedem o relaÅ£ie sau un mijloc de parvenire către unul din scopurile pe care le urmărim. Când facem o cunoÅŸtinţă nouă primul nostru gând este de a ÅŸti dacă ÅŸi cât ne poate fi folositoare; dacă nu poate, nu reprezintă nimic pentru noi. Este în natura fiinÅ£ei umane să vadă în aproapele său un posibil mijloc pentru a-ÅŸi atinge scopurile.”
― Arthur Schopenhauer

“Nouă ne e penibil pînă ÅŸi să fim oameni, oameni cu trup ÅŸi sînge adevărat, propriu, ne e ruÅŸine de asta, socotim acest lucru degradant ÅŸi tindem să fim habar n-am ce oameni â€� îndeobÅŸte, ceva ce încă nu s-a pomenit. Sîntem născuÅ£i morÅ£i ÅŸi, de altminteri, de mult nu ne mai naÅŸtem din părinÅ£i vii, lucru care ne place din ce în ce. Am prins gust. In curând vom născoci cumva ÅŸi naÅŸterea nemijlocită din idee. ”
― Feodor Dostoievski

“Cine-ÅŸi pune serios problema morÅ£ii este absolut imposibil să nu aibă ÅŸi o teamă. Chiar aceia care cred în nemurire sînt orientaÅ£i înspre această credinţă tot din frica de moarte. Este, în această credinţă, un efort dureros al omului de a-ÅŸi salva â€� chiar fără o certitudine absolută â€� lumea valorilor în care a trăit ÅŸi la care a contribuit, de a înfrînge neantul din temporal ÅŸi de a realiza în etern universalul. ÃŽn faÅ£a morÅ£ii, acceptată fără nici o credinţă religioasă, nu rămîne însă nimic din ceea ce lumea crede a fi creat pentru eternitate. Toată lumea formelor ÅŸi a categoriilor abstracte se dovedeÅŸte complet irelevantă în faÅ£a morÅ£ii, iar pretenÅ£ia de universalitate a formalului ÅŸi categorialului devine iluzorie în faÅ£a iremediabilului din procesul de aneantizare prin moarte. Căci niciodată o formă sau o
categorie nu vor prinde existenÅ£a în structura ei esenÅ£ială, precum niciodată nu vor înÅ£elege rosturile intime ale vieÅ£ii ÅŸi morÅ£ii. Ce poate opune idealismul sau raÅ£ionalismul în faÅ£a acestora? Nimic. Celelalte concepÅ£ii ÅŸi doctrine nu spun însă aproape nimic despre moarte. Singura atitudine valabilă ar fi o tăcere absolută sau un strigăt deznădăjduit. Acei care susÅ£in că frica de moarte nu-ÅŸi are o justificare mai adîncă, deoarece atît cît este un eu moartea nu există, iar cînd eÅŸti mort eul a dispărut, uită de fenomenul atît de ciudat al agoniei treptate. Unui om care are sentimentul puternic al morÅ£ii, ce mîngîiere poate să-i ofere separaÅ£ia artificială între eu ÅŸi moarte? Ce sens poate avea pentru cineva pătruns adînc de senzaÅ£ia iremediabilului o subtilitate sau o argumentare logică? Sînt nule toate încercările de a devia pe un plan logic probleme de existenţă. Filozofii sînt prea orgolioÅŸi pentru a-ÅŸi mărturisi frica de moarte ÅŸi prea pretenÅ£ioÅŸi pentru a recunoaÅŸte o fecunditate spirituală maladiei.”
― Emil Cioran, On the Heights of Despair

“Mercur stapineste al zecelea an. Cu planeta aceasta omul se misca repede si usor intr-o orbita restrinsa; orice fleac este cauza perturbatoare, dar invata mult si usor sub mina Domnului, sireteniei si elocintei.
Cu al douazecilea an incepe stapinirea planetei Venus; dragostea si femeile il stapinesc.
In al treizecilea an stapineste Marte; la virsta aceasta omul este violent, indraznet, orgolios si razboinic.
La patruzeci de ani barbatul e stapinit de patru planete mici: cimpul vietii sale creste. Este frugi, adica practic, prin influenta lui Ceres; are un camin datorita Vestei; a devenit intelept si invatat datorita lui Palas si, asemenea Junonei, sotia sa domneste stapina in casa.
In al cinzecilea an stapineste Jupiter: omul a supravietuit celei mai mari parti a contemporanilor sai, se simte superior generatiei actuale. Are multa forta, experienta si cunostinte. Este, in functie de personalitatea sa, autoritar cu cei ce-l inconjoara. Nu suporta sa i se porunceasca si vrea sa comande. Acum este mai apt sa devina conducator.
In al saizecilea an vine Saturn si cu el greutatea, incetineala, tenacitatea plumbului. Multi batrini par ca si morti: sint palizi, greoi si inerti ca plumbul.
Cu Uranus, ciclul se incheie. Este momentul, se zice, de a merge in cer.
Nu pot sa-l prind in calcul pe Neptun, pentru ca nu-l pot numi cu adevaratul sau nume â€� Eros. Prin Eros inceputul se leaga de sfirsit. Eros este in conexiune misterioasa cu Moartea. Poate de aceea Horus sau Amentes al Egiptenilor este in acelasi timp “cel care iaâ€� si “cel care daâ€�.”
― Arthur Schopenhauer

“Cînd mă gîndesc la faptul că mizeria este strîns legată de existenÅ£a omenească, nu mai pot adera la nici o teorie ÅŸi la nici o doctrină de reformă socială. Toate îmi par egal de stupide ÅŸi de inutile. Chiar ÅŸi tăcerea îmi pare un urlet. Animalele, care trăiesc fiecare din silinÅ£a lor, nu cunosc mizeria, fiindcă nu cunosc ierarhia ÅŸi dependenÅ£a unora de alÅ£ii. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindcă numai el a putut să-ÅŸi creeze din semen un supus. Nici un animal nu-ÅŸi bate joc de altul, asemănător pînă la identitate cu el. Numai omul este capabil de atît autodispreÅ£. Toată caritatea din lume nu face decît să evidenÅ£ieze ÅŸi mai mult mizeria, arătînd-o mai îngrozitoare ÅŸi mai ininteligibilă decît în părăsirea absolută. Ca ÅŸi în faÅ£a ruinelor, în mizerie te doare vidul de umanitate, regretul că oamenii nu schimbă esenÅ£ial ceea ce este în putinÅ£a lor de a schimba. De altă parte, acest sentiment se combină cu unul al imanenÅ£ei ÅŸi eternităţii mizeriei, al caracterului ei ineluctabil ÅŸi fatal, acolo unde există viaţă omenească. DeÅŸi ÅŸtii că oamenii ar putea înlătura mizeria, îţi dai totuÅŸi seama de veÅŸnicia ei, dînd astfel naÅŸtere la un sentiment neobiÅŸnuit de neliniÅŸte amară, la o stare sufletească paradoxală ÅŸi tulbure, în care omul apare în toată inconsistenÅ£a ÅŸi mizeria lui. Căci mizeria obiectivă din viaÅ£a socială nu este decît un reflex palid al infinitei lui mizerii lăuntrice. Nu admit o revoltă relativă în faÅ£a nedreptăţilor, ci numai o revoltă eternă, fiindcă eternă este mizeria în umanitate.”
― Emil Cioran, On the Heights of Despair

“Cine n-a făcut pact cu diavolul
n-are rost să trăiască, deoarece el exprimă simbolic esenţa vieţii mai bine decît Dumnezeu.
Regretul meu este că diavolul m-a ispitit atît de rar� Dar nici Dumnezeu nu m-a iubit.
Creştinii n-au înţeles nici acum că Dumnezeu este mai departe de oameni decît oamenii de
el. Îmi închipui un Dumnezeu plictisit pînă dincolo de margini de aceşti oameni care nu ştiu
decît să ceară, un Dumnezeu exasperat de trivialitatea creaţiei sale, dezgustat de pămînt şi
de cer. Şi-mi închipui un Dumnezeu avîntîndu-se în neant, ca Isus de pe cruce�
Oare ce s-ar fi întîmplat dacă soldaţii romani ar fi ascultat ruga lui Isus, dacă l-ar fi luat
de pe cruce şi l-ar fi lăsat să plece? În nici un caz el nu s-ar fi dus în altă parte a lumii pentru
a predica, ci pentru a muri singur, fără compătimirea oamenilor şi fără lacrimile lor. Chiar
dacă Isus n-ar fi cerut soldaţilor eliberarea � din cauza orgoliului �, totuşi îmi este
imposibil să cred că această idee nu l-ar fi obsedat. Neapărat Isus a crezut că e fiul lui
Dumnezeu, dar aceasta nu l-a putut împiedica, în faţa jertfei pentru alţii, să se îndoiască sau
să-i fie frică de moarte. În întreg procesul răstignirii, Isus a avut momente cînd, dacă nu s-ar
fi îndoit că e fiul lui Dumnezeu, a regretat că e fiul lui. În faţa morţii, Isus Cristos a
regretat că e fiul lui Dumnezeu. Şi dacă a primit moartea, a făcut-o numai pentru a triumfa
ideile sale.”
― Emil Cioran, On the Heights of Despair

“Animalul nu cunoaste moartea decit in momentul ultimei expiratii, pe cind omul se apropie de momentul fatal constient fiind de pasii care-l apropie neincetat de abisul insondabil.”
― Arthur Schopenhauer

“Byron, in “Don Juanâ€�, face o satira amara la adresa femeilor care transforma dragostea intr-o “afacere de capâ€� uitind ca au “inimaâ€�. Capul vine dupa inima, caci nu el este centrul corpului, ci o dezvoltare a lui. Cind moare un erou i se imbalsameaza inima, in timp ce filozofii si poetii au parte, dupa moarte, de cercetarea amanuntita a craniului si creierului.”
― Arthur Schopenhauer

“Iubirea, cu cît e mai intensă ÅŸi mai concentrată, cu atît se limitează mai mult în
întindere, cu atît cere mai mult individualul şi unicul. Astfel se întîmplă că marile pasiuni
descoperă absolutul într-o femeie, care la cea mai redusă analiză de abia îşi poate salva
existenţa biologică. Unei consideraţii din afară, iubirea este atît de absurdă, încît ea nu poate
fi apreciată decît pentru absurditatea ei. Din acest motiv, asupra iubirii nu se poate vorbi în
consideraţii, ci numai în mirări.
Din milioane de femei să aleg una singură, să mă limitez numai la una? Ar trebui ca
aceea să fie în fiecare moment alta, să fie capabilă de atîta transfigurare, încît să-mi apară
veşnic nouă şi nebănuită. Cîţi au pasiunea atît de mare, încît în fiecare moment să vadă
lumini noi şi farmece schimbate? Femeia este o fiinţă cu puţine posibilităţi, ea nu poate
rezista exigenţelor unui bărbat torturat, pentru care iubirea este numai o formă de a te realiza
în viaţă. Îţi trebuie o pasiune mare pînă la imbecilitate pentru a putea iubi o singură femeie.
Cînd simţi însă insuficienţa tuturor formelor de viaţă, cînd te satisface numai ceea ce e
deviat, crescut paradoxal şi dezvoltat exagerat, ce mai poţi găsi într-o singură femeie?
Schimbînd multe, dacă ţi se refuză surprize psihologice este imposibil să nu te farmece jocul
de fizionomii, diversitatea de expresie şi să nu te pasioneze căutarea unui mister psihologic
pe care nu-l găseşti totuşi niciodată, fiindcă nu există. Sensibilitatea feminină e prea
periferică şi prea receptivă pentru a avea resursele inepuizabile ale unui mister. Farmecul
absurd al iubirii adevărate, al iubirii intense, este de a găsi mister într-o singură fiinţă, de a
descoperi � sau mai precis a inventa � un infinit într-o existenţă individuală de o
deconcertantă finitate.”
― Emil Cioran

“Puterile lumii sint trei: inetligenta, forta si fericirea.”
― Arthur Schopenhauer

“Omul ordinar este preocupat sa-si omoare timpul, omul de spirit va sti intotdeauna cum sa si-l intrebuinteze. De aceea, jocul de carti a ajuns ocupatia predilecta in orice societate. Neavind idei de schimbat, oamenii schimba cartea la masa si-si cistiga banii unii altora. Cei care nu stiu nici atit, sau sint de-a dreptul prosti, bat darabana cu degetele-n masa.
Tigarea inlocuieste, de asemenea, gindirea, atunci cind nu are ce stimula.”
― Arthur Schopenhauer

“Natura se amuza citeodata formind combinatii caraghioase. Sint unii care-ntr-una casca ochii la nimicuri si rid ca papagalii in fata unui simplu cintaret din cimpoi; iar altii au o infatisare asa de posomorita, incit nici macar n-ar suride auzind o gluma buna. Nu s-a spus adesea ca, in fond, spiritul cel mai limitat este cel mai fericit?”
― Arthur Schopenhauer

“Mancarea buna, vinurile alese â€� iata scopul suprem al existentei; sa-si procure tot ce contribuie la binele sau material este tinta vietii sale. Seriozitatea rece, lipsita de sens este proprie filistinului si-l caracterizeaza. Odata sfarsite placerile materiale, societatea filistinilor devine curand plictisitoare. Pana si jocul de carti devine monoton.”
― Arthur Schopenhauer

“Caci avutia este ca apa sarata: cu cat bei cu atat ti-e mai este. La fel este si gloria.”
― Arthur Schopenhauer

“Åži mai ales, cine nu poate să aibă în ziua de azi un ÅŸoc ? Åži dumneata, ÅŸi eu, toÅ£i am trecut prin asta ; există doar atîtea cazuri. Bunăoară, sade omul paÅŸnic ÅŸi fredonează o romanţă, cînd, aÅŸa, din senin, i se năzare ceva, ia pistolul ÅŸi trage în primul venit; după aceea, bineînÅ£eles, e achitat. Am citit acum de curînd despre asta, sînt lucruri pe care le confirmă toÅ£i medicii. Medicii confirmă acum tot, absolut tot, da, da !”
― Fyodor Dostoyevsky

“Cum aÅŸ vrea ca, într-o zi, toÅ£i oamenii cu ocupaÅ£ii sau cu misiuni, căsătoriÅ£i sau nu, tineri ÅŸi bătrîni, femei ÅŸi bărbaÅ£i, serioÅŸi sau superficiali, triÅŸti sau veseli, să părăsească locuinÅ£a ÅŸi birourile lor ÅŸi, renunţînd la orice fel de datorii ÅŸi obligaÅ£ii, să iasă în stradă ÅŸi să nu mai voiască să facă nimic. Toată această lume îndobitocită, care munceÅŸte fără nici un sens sau se iluzionează cu aportul personal la binele umanităţii, care lucrează pentru
generaţii viitoare sub impulsul celei mai sinistre amăgeli, ar trăi în astfel de momente
capitale o răzbunare pentru toată mediocritatea unei vieţi nule şi sterile, pentru toată irosirea
care n-a avut nimic din excelenÅ£a marilor transfigurări.”
― Emil Cioran

“Bucăţi de pămînt să se avînte în aer ÅŸi apoi să se risipească, duse de
vînt; planetele să descrie pe fondul cerului arabescuri bizare, linii întortocheate şi groteşti,
figuri schimonosite şi îngrozitoare. Vîrtejuri de focuri să crească într-un ritm sălbatic şi un
zgomot barbar să năpădească întreaga lume, pentru a şti pînă şi cea mai mică vietate că
sfîrşitul e apropiat. Tot ceea ce e formă să devină inform şi un haos să înghită, într-un vîrtej
universal, tot ceea ce această lume a avut ca structură, consistenţă şi formă. Să fie un
zbucium nebun, un zgomot colosal, o teroare şi o explozie, după care să nu mai rămînă decît
o tăcere eternă şi o uitare definitivă. În aceste clipe finale, oamenii să trăiască la o aşa
temperatură, încît tot ceea ce umanitatea a simţit pînă acum ca regrete, aspiraţii, iubire,
deznădejde sau ură să izbucnească în ei într-o astfel de explozie, încît după ea să nu mai
rămînă nimic. Într-o astfel de clipă, cînd toţi oamenii şi-ar părăsi ocupaţiile, cînd nimeni
n-ar mai găsi un sens în mediocritatea datoriei, cînd existenţa ar plesni de contradicţiile ei
interioare, ce ar mai rămîne în afară de triumful nimicului ÅŸi de apoteoza finală a nefiinÅ£ei?”
― Emil Cioran

“Cîtă laÅŸitate în concepÅ£ia celor care susÅ£in că sinuciderea este o afirmaÅ£ie a vieÅ£ii!
Pentru a-şi scuza lipsa de îndrăzneală, inventează diverse motive sau elemente care să le
scuze neputinţa. În realitate, nu există voinţă sau hotărîre raţională de a te sinucide, ci numai
determinante organice, intime, care predestinează la sinucidere.
Sinucigaşii simt o pornire patologică înspre moarte, pe care, deşi îi rezistă conştient, ei
n-o pot totuşi suprima. Viaţa din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, încît nici un motiv
de ordin raţional n-o mai poate consolida. Nu există sinucideri din hotărîri raţionale,
rezultate din reflexii asupra inutilităţii lumii sau asupra neantului acestei vieţi. Iar cînd ni se
opune cazul acelor înţelepţi antici ce se sinucideau în singurătate, eu voi răspunde că
sinuciderea lor era posibilă numai prin faptul că au lichidat viaţa din ei, că au distrus orice
pîlpîire de viaţă, orice bucurie a existenţei şi orice fel de tentaţie. A gîndi mult asupra morţii
sau asupra altor probleme periculoase este desigur a da o lovitură mai mult sau mai puţin
mortală vieţii, dar nu este mai puţin adevărat că acea viaţă, acel corp în care se frămîntă
astfel de probleme trebuie să fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gînduri.
Nimeni nu se sinucide din cauza unor întîmplări exterioare, ci din cauza dezechilibrului său
interior şi organic. Aceleaşi condiţii exterioare defavorabile pe unii îi lasă indiferenţi, pe
alţii îi afectează, pentru ca pe alţii să-i aducă la sinucidere. Pentru a ajunge la ideea
obsedantă a sinuciderii trebuie atîta frămîntare lăuntrică, atît chin şi o spargere atît de
puternică a barierelor interioare, încît din viaţă să nu mai rămînă decît o ameţeală catastrofală, un vîrtej dramatic şi o agitaţie stranie. Cum o să fie sinuciderea o afirmaţie a
vieţii? Se spune: te sinucizi, fiindcă viaţa ţi-a provocat decepţii. Ca atare ai dorit-o, ai
aşteptat ceva de la ea, dar ea nu ţi-a putut da. Ce dialectică falsă! Ca şi cum acel ce se
sinucide n-ar fi trăit înainte de a muri, n-ar fi avut ambiţii, speranţe, dureri sau deznădejdi.
În sinucidere, faptul important este că nu mai poţi trăi, care nu rezultă dintr-un capriciu, ci
din cea mai groaznică tragedie interioară. Şi a nu mai putea trăi este a afirma viaţa? Orice
sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantă. Mă mir cum oamenii mai caută
motive şi cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru a-i căuta diverse feluri de
justificări, cînd n-o depreciază. Nu pot concepe o problemă mai imbecilă decît aceea care
s-ar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care s-ar referi la sinuciderile din cauză înaltă sau la
cele din cauză vulgară etc.� Oare faptul de a-ţi lua viaţa nu este el atît de impresionant încît
orice căutare de motive pare meschină? Am cel mai mare dispreţ pentru acei care rîd de
sinuciderile din iubire, deoarece aceştia nu înţeleg că o iubire ce nu se poate realiza este
pentru cel ce iubeşte o anulare a fiinţei lui, o pierdere totală de sens, o imposibilitate de
fiinţare. Cînd iubeşti cu întreg conţinutul fiinţei tale, cu totalitatea existenţei tale subiective,
o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decît prăbuşirea întregii tale fiinţe. Marile
pasiuni, cînd nu se pot realiza, duc mai repede la moarte decît marile deficienţe. Căci în
marile deficienţe te consumi într-o agonie treptată, pe cînd în marile pasiuni contrariate te
stingi ca un fulger. N-am admiraţie decît pentru două categorii de oameni: pentru acei care
pot oricînd înnebuni ÅŸi pentru acei care în fiecare clipă se pot sinucide.”
― Emil Cioran

“A voi să trăieÅŸti ca o plantă, să creÅŸti înrădăcinat, înflorind ÅŸi
uscîndu-te sub soare, în cea mai deplină inconÅŸtienţă, a dori să fii o parte intimă din fecunditatea pămîntului, o expresie anonimă a cursului vieÅ£ii este a fi disperat de rosturile ÅŸi sensul omenirii. Åži de ce să nu schimb cu o floare?”
― Emil Cioran

“Românul îşi zeflemiseÅŸte propria lui condiÅ£ie ÅŸi se risipeÅŸte într-o autoironie facilă ÅŸi sterilă.”
― Emil Cioran, Schimbarea la față a României

“Neîmplinirea unui om este o sinucidere prin etape.”
― Emil Cioran, Schimbarea la față a României

“Lucrurile supreme trebuie să aibă o altă origine, una proprie lor, - ele nu ar putea lua naÅŸtere din această lume efemeră, înÅŸelătoare, iluzorie ÅŸi mizeră, din această harababură de amăgiri ÅŸi pofte!”
― Friedrich Nietzsche, Beyond Good and Evil

“Nu mă pot concentra asupra nici unui lucru, pentru că totul mă plictiseÅŸte, totul mă îndeamnă să mă risipesc. In schimb, m-am interesat de-o mulÅ£ime de lucruri, dar de niciunul pînă la capăt, cu excepÅ£ia plictisului, poate...”
― Emil Cioran, Taccuino di Talamanca: Ibiza

“Sunt un obsedat care se risipeÅŸte, care îşi iroseÅŸte ÅŸi îşi spulberă obsesiile.”
― Emil Cioran, Taccuino di Talamanca: Ibiza

“Cîştigăm în planul conÅŸtiinÅ£ei ceea ce pierdem în planul existenÅ£ei.”
― Emil Cioran, Taccuino di Talamanca: Ibiza

“Astă-noapte, am fost foarte atent la cîntecul cocoÅŸului. Era atît de sincer, de plin de elan, îneît nu pot concepe că nu se adresează nimănui, că o face doar pentru sine. în mod vădit, are ceva de comunicat, deÅŸi registrul lui rămîne acelaÅŸi ÅŸi nu pare să-ÅŸi schimbe formula. Åži ce dacă! Atîta convingere trebuie să corespundă unei realităţi ÅŸi să exprime un mesaj. Nu poÅ£i să crezi că-i vorba de un simplu exerciÅ£iu.”
― Emil Cioran

“Doar copiii ÅŸi nebunii ÅŸtiu să nu mintă.”
― Emil Cioran, Taccuino di Talamanca: Ibiza

“Sculîndu-mă din pat în toiul nopÅ£ii, primul meu gînd a fost să mă arunc în mare din înaltul falezei. Dar noaptea era perfectă, ireproÅŸabilă; pur ÅŸi simplu m-a făcut fericit.”
― Emil Cioran, Taccuino di Talamanca: Ibiza