Leucuța se întoarce cu un volum de proză scurtă cu un titlu foarte mișto. E o proză în cartea asta în care mi se pare că strălucește Cosmin ca prozatoLeucuța se întoarce cu un volum de proză scurtă cu un titlu foarte mișto. E o proză în cartea asta în care mi se pare că strălucește Cosmin ca prozator, mi-a plăcut grozav și m-a ținut în priză, speriindu-mă puțin (e în același registru cu romanul Cerul ca oțelul despre care cred că e cea mai bună carte a lui Cosmin, dar nu le-am citit pe toate, așa că ar fi poate ciudat să spun asta). Sunt proze care nu prea m-au atras în cartea asta și ce e interesant e că sunt într-adevăr diferite și stilistic și în ceea ce privește conținutul, deci nu este neapărat o carte de proză scurtă tematică. Mi-a plăcut să mă (re)întâlnesc cu Petronela, un personaj cu care se dialoghează și în alte cărți ale sale de proză scurtă.
Întâmplarea face că proza care dă titlul excelent al cărții nu mi-a plăcut. Ceea ce se întâmplă. Preferata mea e „A fost al mamei mele�. ...more
E prima mea întâlnire cu Yuko Tsushima, fiica lui Osamu Dazai. Am văzut pe TikTok pe cineva vorbind despre cum „trauma generațională� apare la ambii, E prima mea întâlnire cu Yuko Tsushima, fiica lui Osamu Dazai. Am văzut pe TikTok pe cineva vorbind despre cum „trauma generațională� apare la ambii, și la tată și la fiică și că sunt amândoi hăituiți psihologic și din pricina experiențelor lor, fiind influențați adânc de suferințele lor în scris. Și mi s-a părut interesant să aud asta pentru că, într-adevăr, pare că Yuko Tsushima este la fel de intensă și atentă la suferință și încercare precum pare a fi fost și Dazai în scris. În același timp, nu simt nevoia să îi compar sau să spun care scrie mai bine. Mi-a plăcut tare mult romanul „Tărâmul luminii� și mi-ar plăcea să mai citesc și alte cărți de-ale ei. Scrie despre o femeie recent despărțită de soțul ei, despre perioada de 1 an în care locuiește singură cu fiica ei și trebuie să învețe să fie ea însăși, să fie singură și să se vindece după despărțirea abruptă. Această încercare nu este ușoară și de multe ori vedem ieșind la suprafață ceea ce putem lesne numi un demon din interiorul ei � modul în care se poartă cu fiica ei lasă de multe ori de dorit, căzând în ceea ce miroase a abuz psihologic. Ea este nu doar turmentată, ci ci speriată și epuizată, o mamă la capătul oricăror puteri care are gânduri intruzive și încearcă să se țină la mal fără să știe cât de periculos de repede ar putea să scape în valurile învolburate. Îi iese foarte bine treaba asta lui Tsushima și m-a impresionat atenția și vulnerabilitatea cu care a scris acest personaj în anii �70 depsre care cred că e nu doar „ahead of her time�, dar ahead of her society pentru că pare să înfrunte foarte bine tiparele societății tradiționale japoneze (și, da, trebuie să se confrunte în mod direct și nemascat cu stigmatul „mamei singure�, într-o societate profund sexistă și misogină).
Cartea asta mi-a amintit și de „Țara brânzei� a Feliciei Mihali, sunt într-un registru foarte similar. ...more
Mă bucur că Ioana Maria Stăncescu a mai scris o carte. Mi-a plăcut destul de mult Tot ce i-am promis tatălui m
Mă bucur că Ioana Maria Stăncescu a mai scris o carte. Mi-a plăcut destul de mult Tot ce i-am promis tatălui meu, dar Tăcerea vine prima cred că mi-a plăcut și mai mult. M-am apropiat cu grijă de ea și la un moment dat nu eram foarte convinsă dacă-mi place pentru că mi-a luat ceva să mă înțeleg cu personajul narator, o femeie divorțată care se simte foarte singură și care își reamintește lucruri din trecutul ei, lucruri direct legate de femeile din familia ei și de bărbații pe care i-a cunoscut, reflectând adesea la relația dintre ea și fiica sa (ceea ce, invariabil, o duce cu gândul la relația dintre ea și mama ei, la tăcerile multiple care cuprind generațiile de femei care populează familia ei mai mult sau mai puțin extinsă). Mi-am subliniat o grămadă de lucruri și am îndoit și colțuri pe măsură și mi-au plăcut multe formulări poetice, atente, transformând aici puțin stilul scriitoarei (de la debut la a doua carte). Este într-adevăr o matrioșcă, dar este și o carte a singurătății și speranței, o carte despre o femeie care e și fiică & mamă care încearcă să ofere un sens și o stabilitate furtunilor care au adus-o în acest punct în care o cunoaștem. E o carte și despre tăcere, dar și despre ruperea ei. Mi-au plăcut în special reflecțiile cu și despre maternitate, despre a fi o mamă „bună� sau „rea�, orice-o însemna asta, regăsind adesea între rândurile cărții impresii personale sau pur și simplu experiențe care nu sunt mereu confortabile. În același timp, cu tot scepticismul inițial (faptul că m-a prins și m-a convins mai greu la început), am ajuns să înțeleg & să văd mai bine personajul principal, să empatizez cu ea, devenind din ce în ce mai credibilă (și bine conturată, dacă vrei. Ea, nu eu, eu nu știu cum sunt.)
Ce nu mi-a plăcut: Pe alocuri mi se pare că se străduiește prea mult cu exprimările poetice, deci dă senzația de artificialitate. Anumite scene și detalii (mai ales în ceea ce privește relația cu anumite personaje mai în vârstă) mi se par destul de generice, și ca stil, și ca formă, lucruri pe care le-am mai citit, de fapt, în forme foarte similare și în trecut. Mi-ar fi plăcut dacă ar fi fost puțin mai curățată de astfel de momente, dar în același timp nu a fost un impediment în schema cea mare a lucrurilor. M-am atașat greoi de personajul narator (deși, după ce am făcut-o, întâlnirea părea inevitabilă) tocmai pentru că primele pagini mi se pare că nu sunt din prima sau singure suficient de convingătoare, te introduc puțin mai anevoie în poveste....more
Asta e cartea pe care mi-a ales-o soțul meu pentru luna iunie. L-am rugat să îmi aleagă câte o lectură în fiec
Asta e cartea pe care mi-a ales-o soțul meu pentru luna iunie. L-am rugat să îmi aleagă câte o lectură în fiecare lună și voi citi și câte o carte aleasă de el. Asta pentru că am foarte multe cărți necitite și rafturile alea de necitite cresc în loc să scadă, ceea ce, mă rog, cred că se va întâmpla oricum în continuare� dar e și distractiv și e și o încercare de a fi mai eficientă în direcția asta. Așa că pentru iunie mi-a ales „Când nu mai înțelegem lumea� de Benjamin Labatut, o carte pe care îmi doream s-o citesc și uitasem c-o am și pe care, întâmplător sau nu, o luasem special pentru el. M-am gândit că i-ar plăcea cartea asta și am putea s-o citim amândoi, așa că m-a bucurat alegerea lui. Și pentru că n-a ales-o chiar întâmplător, a studiat oferta, a răsfoit și a cules cu grijă din raft.
Acum, mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut? Asta e o întrebare foarte bună și am un pic de mixed feelings. M-a prins și m-a interesat greu, dar la un moment dat a început să mi se pară foarte interesantă și m-a vrăjit un pic, asta pentru că Labatut nu e un povestitor rău deloc. Însă cred că e un pic cam prea multă anecdotă și un pic cam prea multă informație într-un spațiu relativ scurt și asta mă face să îmi pierd un pic concentrarea. Nu ajută nici faptul că eu nu știu chimie, fizică, matematică și, atunci, poate că o parte din însemnătatea acestei cărți trece pe lângă mine. În același timp, nu cred că e neapărat prea important sau dificil ce se întâmplă din punctul ăsta de vedere în carte, ci mesajul mai mare pe care vrea să îl transmită, despre statutul apăsător al științei, despre „nevoia umană imperioasă de a împinge limitele cunoașterii spre infinit, dar și pericolul ce pândește acolo�. Și asta ca mesaj mi se pare superbă (și o putem vedea foarte bine ilustrată în dipticul extraordinar al lui McCarthy, Pasagerul și Stella Maris). Dar aici mi se pare că nu ajunge la finalitate și nu reușește să creeze mesajul acesta pe care dorește să îl transmită, dacă dorește, ci pur și simplu rămâne într-un stadiu de demers, cel puțin pentru mine.
Și poate că m-a și enervat statutul aproape romantizat al geniilor care traversează cartea asta, a comportamentelor pe care le putem trece cu vederea un pic cam ușor pentru că au adus o contribuție atât de esențială vieții în care trăim (de exemplu, pedofilia lui Schrodinger pe care nu prea știu de ce alegem să o numim perversitate, cum nu știu de ce alegem să numim o fată de 14-15 ani femeie în descriere, but maybe that’s just me � plot twist, nu sunt eu, pur și simplu așa funcționează lumea asta patriarhală care de abia acum începe să afle, nu să și conștientizeze, faptul că există diferențe majore între un adult cu consimțământ și un adolescent/o adolescentă în formare. Hai societate, hai că poți). Dar cartea lui Labatut nu este misogină sau sexistă, așa cum nici autorul nu pare a fi, cu toate că pe mine m-a scârbit la un alt nivel apariția lui Schrodinger pe aici, Labatut a făcut o treabă bună în a-l pune în scenă. Ăsta e totuși un detaliu care nu are legătură directă cu faptul că nu m-a convins pe deplin lectura. Cartea e faină și cred că e interesantă de citit pentru cineva care este mai pasionat de științele „exacte� decât sunt eu (aka le înțelege mai bine. Sau poate nu este, pentru că deja știe toate astea și nu îi oferă nimic la nivel de informație/ nu îmi dau seama). Pe mine m-a deraiat cumva lipsa finalității și conturarea un pic cam prea „poetică� a acestor genii neînțelese, unii dintre ei înțelegând ei înșiși că anumite descoperiri ar putea duce la distrugerea lumii și oprindu-se din „descoperit�, alții mergând cât de departe au putut, fără conștiință morală aparentă pentru că, într-un fel, nu e treaba omului de știință să se ocupe de moralitate (ceea ce chiar ridică la fileu niște probleme foarte interesante). Lucrurile astea îmi plac și devin o cale de analiză/gândire/sau doar prezentare care mă atrage la un nivel aproape primar, măcar ca spectator. Dar nu mi se pare că se atinge potențialul din punctul ăsta de vedere în Când nu mai înțelegem lumea. Mi-a plăcut, deci, dar nu în întregime, mi-a plăcut și nu mi-a plăcut în același timp, cert este că mi s-a părut că Labatut are condei și m-a fascinat și capacitatea sa de a reda așa fin și clar atât de multe informații distincte, cu o grămadă de (probabil) ficționalizări credibile.
Multă vreme nu m-am putut apropia de cartea asta, mi-a fost cumva frică s-o citesc, greu de explicat. E ca o îmbrățișare un pic cam prea strânsă, un pMultă vreme nu m-am putut apropia de cartea asta, mi-a fost cumva frică s-o citesc, greu de explicat. E ca o îmbrățișare un pic cam prea strânsă, un pic cam prea definitivă, mi-a plăcut foarte tare. #mustread ...more
Frumoasă & și mi-a plăcut foarte tare s-o citesc. Am scris mai multe despre ea aici: Frumoasă & și mi-a plăcut foarte tare s-o citesc. Am scris mai multe despre ea aici: ...more
O fetiță privește boala în ochi & o disecă, iar ce iese la suprafață nu e o furtună, cu o ploaie măruntă care durează. Așa am scris pe coperta 4, iar O fetiță privește boala în ochi & o disecă, iar ce iese la suprafață nu e o furtună, cu o ploaie măruntă care durează. Așa am scris pe coperta 4, iar această ploaie măruntă o resimt și acum la recitire, pentru prima oară și pe hârtie....more
Un univers criptic care te înghite, un science-fiction aproape de marginea irealității în care autorul principal poate fi pe rând celălalt, spațiul peUn univers criptic care te înghite, un science-fiction aproape de marginea irealității în care autorul principal poate fi pe rând celălalt, spațiul pe care-l ocupi sau chiar tu însuți. Așa am zis pe coperta 4. Și, citind pentru prima oară în print volumul, am fost din nou înghițită de cele trei impacturi. ...more
Nu e nimic temporar în criza temporară: din contră, e un bildungspoetic ludic & vulnerabil, ca o întoarcere târzie acasă. Așa am zis pe coperta 4 și îNu e nimic temporar în criza temporară: din contră, e un bildungspoetic ludic & vulnerabil, ca o întoarcere târzie acasă. Așa am zis pe coperta 4 și încă simt asta la o re-re-recitire, în sfârșit în print. �...more
Povestea de care nu știam că am nevoie într-o zi de vineri. E scrisă ușor, ca o poveste și te ghidează prin toate etapele de concepție/creștere/dezvolPovestea de care nu știam că am nevoie într-o zi de vineri. E scrisă ușor, ca o poveste și te ghidează prin toate etapele de concepție/creștere/dezvoltare ale unei ființe umane. Cu niște fun facts despre alte specii și o frumusețe de traseu & explicații despre ce/ cum fac celulele lucruri. Mi-a plăcut mult, poate și unde nu aveam așteptări de niciun fel și m-a ținut acolo până am terminat-o. ^^ A fost interesant să citesc despre etapele dezvoltării bebelușului și retrospectiv, la 7 ani după ce am devenit mamă. E interesant că pusă față în față cu fapte biologice & lucruri concrete despre existența umană, totuși am găsit un pic de loc de magie. Care magie vine tocmai din statistică, dacă vrei, cât puteam la fel de bine să nu fim ceea ce suntem dacă un alt spermatozoid era mai rapid sau dacă comunicarea dintre celule nu era corectă și nu ne mai dezvoltam deloc. Fain. ...more
O carte foarte scurtă cu o copertă foarte frumoasă, scrisă în stilul simplu japonez pe care-l apreciez atât. N
O carte foarte scurtă cu o copertă foarte frumoasă, scrisă în stilul simplu japonez pe care-l apreciez atât. Nici nu auzisem de Durian Sukegawa până acum și unul din motivele pentru care am luat cartea a fost coperta, cum s-a întâmplat și cu Migdală de Sohn-won Pyung (care mi-a plăcut atât de mult încât am adăugat-o în clipul cu favoritele de la jumătate de an, deși nu credeam că m-a impresionat într-atât, și-a lăsat amprenta asupra mea). Pastă de fasole dulce spune povestea unui vânzător de dorayaki care cunoaște o doamnă foarte în vârstă. Pentru a face dorayaki (un fel de clătite umplute pe o plită încinsă), ai nevoie de pastă de fasole, dar nici pasta asta de fasole nu se face orișicum, există și gata preparată, dar nu are același gust cu o pastă de fasole dulce făcută cum trebuie, iar doamna aceasta știe să facă. Singura problemă nu e că e foarte în vârstă, ci că are mâinile diforme și un aspect nu prea plăcut. Totuși, vânzătorul e convins s-o angajeze pe bani de nimic și începe să se înfiripe o prietenie între ei. De aici până la a duce la un soi de transformare de caracter a vânzătorului de dorayaki nu e decât o chestie ușor traumatizantă, un punct de cotitură, așa cum se întâmplă în poveștile astea japoneze. Doamna aceasta are un secret, un secret care ar putea fi considerat chiar murdar de societatea japoneză (sau cel puțin de proprietara standului de dorayaki căruia vânzătorul nostru îi datorează bani —ei, soțului ei decedat, ce mai contează?) Autorul se folosește de arma ficțiunii pentru a ne vorbi despre stigma prin care au trecut & poate trec încă supraviețuitorii de lepră, prezentându-ne o clinică în care erau închise persoanele bolnave de lepră chiar și după ce se vindecau. Ne vorbește nu doar despre frica noastră naturală în fața bolilor foarte contagioase și care lasă urme foarte vizibile pe trup, dar și despre cât de plină de prejudecăți și lipsită de flexibilitate este o societate tradiționalistă ca Japonia. Mi-a plăcut destul de mult cartea asta, cu toate că pe alocuri e foarte simplă ca scriitură....more
Ce mai invenții ocazionale care biciuiesc și alintă, Elena Ferrante is a goddess. Revin.
-
N-am prea reușit să c
Ce mai invenții ocazionale care biciuiesc și alintă, Elena Ferrante is a goddess. Revin.
-
N-am prea reușit să citesc textele Elenei Ferrante când apăreau în The Guardian, așa că m-am bucurat că sunt adunate într-un volum în traducere. Un deliciu, de altfel, sunt texte foarte scurte pe multiple teme: despre a fi femeie, scriitoare, mamă, despre anumite senzații, despre anumite situații, lucruri care la un moment dat pot părea întâmplătoare sau fără o semnificație anume, dar cărora minunata Elena Ferrante le conferă sens și formă. O ador pe Elena Ferrante și luna trecută am citit și Între margini pe care am devorat-o. Așa că a fost foarte frumos pentru mine să trec direct la Invențiile ocazionale pe care le-am savurat cap coadă și la care simt că mă voi (re)întoarce la un moment dat sau altul. Asta pentru că-mi face bine să citesc gândurile Elenei Ferrante și pentru că avem nevoie și de scriitoare femei care să ne facă să spunem „și eu am simțit asta� în legătură cu lucruri nu prea frumoase neapărat. Despre gelozie, de exemplu, și cum e normal s-o simțim, cum e rușinoasă și groaznică, dar în același timp naturală. Are Elena Ferrante așa un stil de a te prinde și de a te amăgi și readuce cu picioarele pe pământ, în același timp frumos și brutal, încât parcă și în nonficțiunea ei te păcălește cu un fir narativ. Și te lasă fascinat de forța ei scriitoricească. Mi-a plăcut luciditatea ei și modul atât de concis în care a scris despre niște subiecte doar aparent ocazionale, în alt sens poate pur și simplu fundamentale. Lucruri la care poate te-ai gândit și tu (mai ales dacă ești femeie), într-un fel sau altul, deși poate nu la fel de articulat....more
O carte care mi-a amintit ca stil de Clara citește Proust de Stephane Carlier, dar care altfel nu seamănă pentru că se preocupă cu teme mai puțin lejeO carte care mi-a amintit ca stil de Clara citește Proust de Stephane Carlier, dar care altfel nu seamănă pentru că se preocupă cu teme mai puțin lejere, relații toxice și istoria mică a unei familii întinsă pe trei generații, din perspectiva a trei personaje. Harriet (fetiță, îl descoperim prin ochii ei și pe tatăl ei, Bo), Oskar (soțul lui Harriet adultă, descoperind-o pe Harriet și astfel) și Yana (fiica lui Harriet & Oskar). Romanul are ceva dulce în frază, sensibil, ceea ce te păcălește pentru că narațiunea nu e mereu finuță sau lipsită de cruzime. Inițial ai impresia că vei citi un roman lejer, dar temele se adâncesc și, cu cât sapi mai adânc în viața acestor personaje, cu atât ai ocazia să te depărtezi de impresia o inițială. Oamenii nu sunt perfecți, nici măcar părinții. Când știi că ți-ai pierdut copilul? Se întreabă Oskar la un moment dat. Și te gândești și tu la asta, uitându-ne la aceste personaje. Când se destramă o familie, o relație, când se erodează legăturile strânse care altfel ar fi trebuit să fie indestructibile? Când o stare de nervi obișnuită se transformă în cruzime fără margini, de altfel umană, și distruge totul? Te gândești la toate astea citind Gara Malma, iar Alex Schulman te păcălește constant cu fraza lui aproape blândă. Mi-a plăcut destul de mult. 3.5...more
Am dat gata primul volum din Ultimul împărat nemuritor, Cartea blestemelor, și mi-a plăcut super mult. Nu sunt o cititoare foarte activă de fantasy, dAm dat gata primul volum din Ultimul împărat nemuritor, Cartea blestemelor, și mi-a plăcut super mult. Nu sunt o cititoare foarte activă de fantasy, deși-mi place (LOTR 4 ever & so on, citesc manga fantasy, I enjoy a good out of this world story, dar nu citesc tot ce apare fantasy). Cu toate astea, Cartea blestemelor m-a transportat direct pe tărâmul copilăriei când descopeream & iubeam basmele, probabil au fost primul mod în care am avut acces la ficțiune cu tot ce presupune ea. Mi-a fost cumva teamă că nu o să mă împac cu limbajul arhaic și nu o să am răbdare pentru el, dar mi-am făcut de fapt griji pentru nimic. Am adorat cum a fost scrisă, tensiunea, aventura, personajele, modul lin în care a curs povestea și m-a impresionat ceea ce presupun a fi fost un demers de cercetare/documentare foarte intens și serios (se vede și în notele de subsol cu explicațiile/definițiile unor cuvinte). Pe scurt, am adorat-o, am citit-o pe nerăsuflate și cu mare încântare & de abia aștept să citesc și următorul volum, Cartea ielelor. ...more
Am venit la cartea lui Duțescu crezând că voi citi o poezie superb-banală (în toate sensurile bune) despre familie și viața de zi cu zi, dar m-a surprAm venit la cartea lui Duțescu crezând că voi citi o poezie superb-banală (în toate sensurile bune) despre familie și viața de zi cu zi, dar m-a surprins profunzimea și sofisticarea ei, simplă așa cum este, reușește să atingă mai multe corzi sensibile. E foarte frumoasă și iscusită stilistic, intensă și scurtă, mi-a plăcut grozav. Este de asemenea fain de urmărit cum vocea poetică rămâne aceeași pe parcursul anilor. Poemele sunt din perioada 2014-2019 și reușesc să se alinieze stilistic, formând un întreg coerent. ...more
![イングラツ [ingrats]](https://i.gr-assets.com/images/S/compressed.photo.goodreads.com/books/1717501120l/214208592._SY75_.jpg)
Loading...
