ŷ������

„Lasă deoparte cărţile! Nu te mai chinui...�� (II: 2)
„Înlătură setea de cărţi, ca să nu mori cîrtind, ci cu adevărat senin şi recunoscător din toată inima zeilor�� (II: 3).

Cînd Marcus Aurelius notează acest îndemn ciudat (cel puțin pentru cititorul de astăzi), el se gîndește, de fapt, la un singur om: la el însuși. Împăratul nu a intenționat niciodată să scrie o carte propriu-zisă și pentru un public larg, precum Seneca, precum prietenul Fronto. Și cu atît mai puțin să o publice.

Însemnările lui au avut din capul locului un singur destinatar. Și acest destinatar nu a fost altul decît Marcus Aurelius Antoninus Augustus (121 - 180). N-a voit să fie învățătorul altcuiva. N-a sfătuit pe nimeni. Nu a impus altora cum să-și trăiască viața. A scris pentru sine, așa cum arată titlul meditațiilor sale: Ta eis heauton [hypomnemata]: Gînduri către sine însuși. Deși titlul nu-i aparține.

Scria noaptea, în puținul timp rămas liber, pe cîmpul de luptă, în cortul de ostaș, luminat precar, în lungile și obositoarele campanii purtate la granițele imperiului, prin „țara cvazilor, pe malul rîului Granua�� (adică în Panonia de azi), cum precizează într-un rînd (I: 17), prin ținuturile triburilor germane, în Galia ori în Asia Mică. Nu a avut deloc vanitate de autor. Vreme de mai bine de un mileniu, lucrarea lui a fost foarte puțin cunoscută. O menționează doar Arethas din Caesarea în secolul X.

Observațiile împăratului, scrise în limba greacă (și nu în latină), între anii 170 și 180, au fost tipărite abia în 1558, după un manuscris azi pierdut.

Prin urmare, îndemnul „Înlătură setea de cărți, ca să nu mori cîrtind!�� este adresat numai și numai sieși. El poate fi interpretat, desigur, în multe feluri.

Ar fi, mă gîndesc, strigătul de exasperare al unui cititor pragmatic, care înțelege dintr-o dată puținul folos adus de cărți. Ar reprezenta astfel un reproș adus omului care citește în loc să ia parte la viața publică. Reproșul este perfect stoic. Seninătatea, apatheia nu se obțin prin răsfoirea cărților, ci prin exercițiu spiritual, prin meditație asiduă la destin, natură și moarte. În concluzie, convingerea lui Marcus Aurelius pare să fi fost aceasta: cînd te confrunți cu bătrînețea, cu fragilitatea ființei umane, cu moartea, cărțile (și lectura) sînt de puțin folos. Seneca a afirmat același lucru: e mult mai util să meditezi la un scurt pasaj decît să răsfoiești zilnic mormane de cărți. Ca filosof din stirpea stoicilor, împăratul Marcus Aurelius nu a iubit prea mult cărțile, dar nu cred că a fost un bibliofob veritabil...

Adaug un singur citat despre nimicnicia tuturor lucrurilor pe care le prețuim fără temei:

„După cum ne formăm reprezentări despre felurile de mîncare, gîndind că acesta este cadavrul unui peşte, acesta �� al unei păsări sau al unui porc, şi, de asemenea, că vinul de Falern este sucul stors din struguri şi că toga pretextă e lînă de oaie impregnată cu sînge de scoică��, tot aşa trebuie să procedăm toată viaţa şi, cînd ne reprezentăm lucrurile ca prea demne de încredere, trebuie să le dezgolim, să le surprindem mica lor valoare şi să înlăturăm pretinsa credibilitate datorită căreia erau considerate de valoare. Periculoasă amăgire este trufia şi, cînd socoteşti mai degrabă că te ocupi de lucruri importante, atunci mai ales eşti victima iluziei�� (VI: 13).

P. S. De la stoici, probabil, a învățat E. M. Cioran lecția deprecierii lucrurilor sfinte: „Sărutul nu e decît amestecul a două salive��.