ŷ������

Am pătruns destul de greu în romanul lui ����ó��, dar, la un moment dat, autorul parcă a deschis o ușă iar povestea a năvălit înăuntru, căpătând formă, sens și un anume farmec. Păcat că este o carte atât de scurtă, pentru că scriitura lui ����ó�� și câteva amănunte mi-au amintit de unul dintre scriitorii mei preferați, Halldór Laxness (singurul islandez nobelizat, în 1955).

”Vulpea albastră�� este o poveste care trebuie simțită și vizualizată, mai degrabă decât înțeleasă în cele mai mici detalii; ea pare să continue tradiția predecesorului lui ����ó��, căci păstrează ceva magic, ceva rudimentar, ceva eroic și ceva ridicol, asemenea romanelor lui Laxness. Structura ei, frazele simple, paginile pe jumătate goale de la început amintesc de un poem în proză, la fel cum este cartea Aglajei Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă (cele două mai au în comun și stranietatea vecină cu suprarealismul).

Frazele scurte și puține de la început, spațiul gol din fiecare pagină m-au nedumerit un pic; avansând însă în lectură, cuvintele s-au transformat treptat în imagini, iar în fața mea s-a desfășurat imensitatea acoperită de zăpezi a Islandei. O tăcere încremenită, o întindere imaculată de alb - iar în acest pustiu, un om solitar înaintând prin nămeți în urmărirea unei vulpi albastre. Sunt cadre lungi, parcă desprinse dintr-un film nordic, în care spațiul gol al paginii este umplut de încordare și de pași prudenți prin zăpadă; am început să percep tensiunea zbârnâind în sânge, dorința de a ucide și setea de viață, așteptarea și nemișcarea la granița neființei.

”Vulpea albastră�� este o povestire stranie, prin intermediul căreia am revenit la Islanda din cărțile lui Halldór Laxness �� un tărâm în mare parte imaginar, străbătut de magic și fantastic, populat cu eroi și nerozi. Pastorul Baldur Skuggason, cel care se află în urmărirea vulpii, este un astfel de nerod cu trăsături de erou, care, în lupta cu forțele naturii, dă dovadă de vitejia și încăpățânarea unui personaj mitologic.

Scriitorul apelează la un umor negru, dar contrabalansează atât de bine disprețul și neutralitatea față de personajul său încât, în ciuda trăsăturilor reprobabile pe care le aflăm ulterior, nu îi putem decât admira stoicismul și nepăsarea în fața rănilor, durerii și neșansei (meritate) a sorții. Peripețiile lui Baldur mi-au amintit de scena absolut senzațională din ”Oameni independenți��, când Bjartur (poate cel mai cunoscut personaj al lui Laxness) se luptă cu natura dezlănțuită; nu-mi dau seama însă dacă intenția lui ����ó�� a fost aceea de a aduce un omagiu predecesorului său au ba.

Nu m-aș mira dacă această nuvelă îi va plictisi și nedumeri pe mulți cititori �� până la urmă, experiența lecturii depinde de gusturi, așteptări și starea de moment. Eu m-am îndrăgostit de Islanda din romanele lui Halldór Laxness și m-am bucurat să regăsesc o părticică din ea, așa cum o știam deja, în cartea lui ����ó��; deși a fost scrisă în secolul 21, ”Vulpea albastră�� exsudă o nuanță de vechi, atemporal și mitic, conectându-se astfel la spiritul islandez - cel imaginar și cel autentic.


Dacă aveți chef de citit mai mult decât atât, varianta lungă se află pe blog: