ŷ������

Există oare cărți importante, capodopere, cum ar veni, neglijate de public și critică? Dacă luăm aminte la soarta romanului Moby-Dick (1851), s-ar zice că da. Herman Melville nu a vîndut mai mult de 3000 de exemplare (din Moby-Dick ) în toată viața lui (a murit în 1891, uitat de toți), iar criticii contemporani ori i-au adus reproșuri (romanul ar fi un amestec de ficțiune și informații lipsite de relevanță) ori l-au neglijat cu totul. Abia peste 70 de ani, criticii își vor revizui judecata. Cel dintîi care a sesizat măreția cărții a fost D.H. Lawrence...

***
Dacă inspectăm literatura critică, ne apucă durerile de cap.

Unii au văzut în Moby-Dick un roman de aventuri (cînd l-am citit prima dată, aceasta era interpretarea dominantă), alții au descifrat o tragedie zguduitoare: căpitanul Ahab e mînat de hybris, lucru vădit, de altfel. Cei mai subțiri dintre exegeți au coborît / urcat pînă în abisurile teologiei și au prezentat romanul lui Melville ca pe o confruntare cu Dușmanul absolut. Pentru acest motiv, am ales să menționez numai două interpretări. Nu fac un secret că optez pentru prima.

E. M. Forster a spus apăsat, în mai multe rînduri, că Moby-Dick se referă cu maximă precizie la „capturarea unei balene��, cu toate că tocmai eşecul acestei vînători îl preocupă pe Melville.

Nu ar fi inutil, am impresia, să citim încă o dată afirmaţia lui Forster: „That is what the book is about, and Moby-Dick was about catching a whale��. Fraza lui Forster e îndreptată, dacă nu greşesc, împotriva acelor exegeți care văd în Moby-Dick o alegorie complicată. Dar însuși Herman Melville a spus, într-o epistolă, că nu a intenționat să construiască o alegorie. E îndrăzneț, prin urmare, să pretinzi că ai înțeles mai bine intenția lui Melville decît Melville însuși (deși se poate). În rezumatul său succint, E.M. Forster tocmai asta sugerează. Moby-Dick descrie încercarea nesăbuită de a vîna o balenă albă, cu numele Moby-Dick, și sfîrșitul tragic al acestei încercări. Așadar, lectura lui Forster e simplă, literală.

În pofida afirmației lui Melville, repet, unii istorici literari au văzut în Moby-Dick o confruntare cu Răul, ca stihie intenţională, ispitirea demiurgului malign. Eu văd, mai degrabă, în romanul lui, o confruntare cu implacabila indiferenţă a naturii. Cruzimea ei este fără intenţie, nedeliberată. Natura e crudă, fiindcă e crudă, nu fiindcă ar intenţiona să fie aşa...

P. S. În lectura lui Borges (care nu ține seama de avertismentul lui Forster), Moby-Dick descrie, în realitate, o coborîre în infern, o nekya:

„Nu s-a relevat pînă acum, din cîte ştiu, o afinitate încă şi mai profundă, cea a lui Ulysse din infern [e vorba de Ulysse în viziunea din Infernul lui Dante, 26: 90-142, n. m.], cu altă căpetenie nefericită, Ahab din Moby-Dick. Primul, ca şi celălalt, îşi atrage propria pierzanie după nenumărate nopţi de veghe şi mult curaj; trama generală este aceeaşi, deznodămîntul este identic, ultimele cuvinte sînt aproape la fel��.