Å·±¦ÓéÀÖ

E o carte despre viețile noastre, de fapt, sau și despre ale noastre mai bine-zis.
E o carte teribilă, scrisă cu o voce calmă, fals liniștită și ne dăm seama spre sfârșit de lucrul ăsta. Pe mine m-a dat peste cap, m-a făcut să plâng la final, apoi am tot recitit ultimele pagini, încercând să-mi amintesc ce simțeam eu în decembrie 1989 și imediat după aceea, să sap în memoria-mi pentru că nu am avut inspirația să țin un jurnal al acelor zile (cum a făcut albaneza Lea Ypi), m-am întors în tunelul timpului și am mers pe-acolo cu emoție și cu atenție. În afara faptului că m-am întâlnit cu mine la 20 de ani, am priceput din nou că e foarte greu de înțeles TOTUL. Că viața e una singură și că e ireversibilă, da, dar ce am fi putut să facem mai bine? Ce am putea ACUM să facem ca să trăim conform unor valori adevărate, fără prea multe compromisuri și cu idealul libertății tangibil mereu, la orizont?
Lea m-a cucerit, mai ales când a spus că cel mai mult contează acțiunile noastre, realizate în mod corect și fără să ne luăm după circumstanțe. Pentru că nu ne putem alege contextul istoric, nu putem face decât ceea ce ține de noi. Dar ce greu e, nu-i așa? Să știm ce și cum, să fim solidari (mai ales), ca să nu regretăm când e prea târziu. Timpul nu ne așteaptă, trece ca fulgerul și ocazia noastră de a FI se scurge printre crăpăturile istoriei.