Å·±¦ÓéÀÖ

Nu știu ce am citit, nici cum să mă raportez la cartea Ioanei Unk. În sensul că am senzația că mi-a plăcut, dar nu știu exact de ce, și în același timp mi-a făcut creierul iubitor de ordine și disciplină terci, pentru că nu are nicio ordine și nicio disciplină. Totul e un haos foarte frumos, dar, deși mi-am luat consecvent notițe și am încercat să construiesc o hartă a relațiilor protagonistei, încă nu știu who is who, care-i timeline-ul și nici cum să interpretez finalul.

Ioana Unk scrie frumos. Proza curge, m-a vrăjit, m-a ținut între paginile ei chiar dacă simt că am bănănăit fără direcție. E o poveste despre iubire și căutarea acesteia, spusă de o femeie care nu-și poate uita iubitul din tinerețe și îl caută în toți ceilalți bărbați pe care îi cunoaște. Naratoarea mi-a părut nesigură în dragoste, mereu în căutarea aprobării celorlalți, înclinată spre raționalizare și victimizare, incapabilă să-și găsească locul. Și imatură emoțional.

Avem o carte emoționantă, introspectivă, care explorează complexitatea relațiilor de iubire și a auto-descoperirii prin intermediul dragostei. Naratoarea îl caută pe Filip, dar caută și sensul propriei existențe, și poate chiar sindromul picioarelor neliniștite de care suferă (afecțiune reală, de altfel) e un simbol al acestei căutări perpetue, al neliniștilor interioare și al dorinței de a găsi pace și echilibru.

De principiu, structura - și nu tema - cărții este cea care mi-a dat de furcă. Naratoarea ne duce de-a lungul vieții sale, dar o face în mod neliniar, combinând narațiunea de tip „memorialistic� cu pagini de jurnal, scrisori și ședințe de terapie - și părerea mea e că cel puțin două dintre aceste forme de povestire nu-și aveau locul și nu aduc mai multă claritate, ci dimpotrivă, au fragmentat și mai mult proza.

Mai mult, am simțit că ne învârtim în jurul cozii. Naratoarea (oare Ela o cheamă? Nu cred că i-am văzut numele decât o singură dată și tot nu-s sigură că e acesta) ne trece prin multiplele sale povești de dragoste cu diferiți bărbați, care întruchipează diverse tipologii, revenind, iar și iar, la acest Filip, care pare iubirea vieții ei, singurul pe care nu îl poate uita. Bărbații primesc nume de flori - Carum Carvi, Mușețel, Crocus Sativus etc., aspect care, deși la prima vedere e interesant, nu-mi pare explorat îndeajuns. De ce fix aceste plante? Explicația că tipul din pădure mirosea a chimen nu mă satisface, mi se pare o ocazie ratată de a adăuga profunzime textului. Aspectul acesta s-a dus mai mult în zona de gimmick și nu-mi plac găselnițele introduse în proză doar de dragul de a face ceva „diferit� (având deja și structura haotică, nu a făcut decât să adauge la haos).

Tot un gimmick mi s-a părut și introducerea fiecărui capitol nu doar printr-un set de versuri de la Depeche Mode, ci și printr-un citat din alte cărți. Cumva, cred că a vrut să fie originală, dar a adăugat puțin cam prea multe elemente de „estetică� și a ieșit o mâncărică ce are un condiment în plus care strică tot gustul (și condimentul acela-i coriandrul).

Am rămas cu mai multe întrebări decât lămuriri la final, cu fire narative lăsate de izbeliște (Care-i faza cu Dori și de ce l-am pierdut pe drum? De ce îi trimitea prietenei celei mai bune paginile sale de jurnal? Și care-i faza cu Ludmila Ulițkaia?). Simt nevoia să o iau de la capăt și să o citesc încercând să ignor toate elementele „postmoderne�, poate-poate pun cap la cap harta vieții acestei femei.