Å·±¦ÓéÀÖ

“Cade la pioggia lenta ed uniforme
Sui prati verdi e sulle rocce nere.
Nell’aria si dileguan vaghe forme
Velate di caligini leggere.”
― Natalia Ginzburg, Lessico famigliare

“La unsprezece ani primisem în dar, de la Tilly, soÅ£ia unchiului Ionel, prima mea agendă. Nu-mi însemnam în ea programe sau proiecte, ci mici întâmplări trecute, boli, note căpătate la ÅŸcoală, vacanÅ£e. Pe filele ei învăţam ce este timpul, felul în care el ne fură viaÅ£a, dar ÅŸi felul în care memoria noastră o poate însuma: însemnările erau mărturia unei bătălii pierdute în realitate, dar câştigate în înÅ£elegere.”
― Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1947-1959

“Cultele memoriei de orice natură, indiferent dacă se prezintă È‹n veÈ™minte religioase, civilizatoare sau politice, trebuie privite... cu neÈ‹ncredere È™i asta fără excepÈ›ie: sub pretextul unei comemorări purificatoare, eliberatoare sau fie È™i numai fondatoare de identitate, ele dau inevitabil apă la moară unei tendinÈ›e ascunse de repetare È™i repunere È‹n scenă. ... măsurile de stingere sau de domolire a flăcării mocnite cu care ard amintirile suferinÈ›elor trebuie să facă parte din regulile de È‹nÈ›elepciune ale oricărei civilizaÈ›ii,”
― Peter Sloterdijk, Zorn und Zeit

“Per questo, si scrive. Si sono moltiplicate le memorie di chi vuole raccontare la vecchiaia propria o dei propri familiari, la morte di una persona cara, o quella a cui egli stesso è prossimo. Si scrive perché si pensa. Si pensa perché si vive.”
― Gabriella Caramore, L'età grande. Riflessioni sulla vecchiaia

“Domnul învățător Mina îmi era vecin. SoÈ›ia sa era tot învățătoare. Unul din stâlpii gardului dintre noi era de fapt o salcie tăiată, din trunchiul căreia răsăreau în fiecare an lăstari noi, retezaÈ›i periodic. Pe trunchiul acela apăreau uneori bomboane sau tablete de ciocolată, ca È™i cum ar fi crescut acolo peste noapte. Cei doi învățători nu aveau copii È™i noi nu am devenit niciodată copiii lor. Aproape că nu am vorbit cu ei È™i nu au vorbit cu noi. Dar dulciurile consolidau o legătură începută pe furiÈ™. Mi-a părut rău când a murit. Doamna i-a supravieÈ›uit foarte puÈ›in, la fel sora ei, care locuia în casa următoare. Bătrânele rămase singure erau considerate de multă lume vrăjitoare, mai ales dacă deÈ›ineau capre sau pisici, dar È™i dacă nu deÈ›ineau. De cele mai multe ori referirile la ele erau legate de uneltiri obscure, moÈ™teniri neclare, copii nenăscuÈ›i, iar întrebarea cea mai frecventă era dacă baba aia mai trăieÈ™te.”
― Ovidiu Baron, Zăpadă pe umerii Adelinei