Å·±¦ÓéÀÖ

“Se auzi scârţând portiÅ£a din spatele casei ÅŸi Aglaia îşi făcu apariÅ£ia în cadrul uÅŸii de la bucătarie. ÃŽn lumina blândă, galben-sângerie, părea un înger mare ÅŸi greoi. Lui PetriÅŸor îi fu deodată dragă â€� era o bucată curată din viaÅ£a lui. Ea ÅŸi soră-sa. I se făcu deodată dor de LuluÅ£a ÅŸi de tot neamul lor - de
tat-su când trăia, de mă-sa rătăcită prin lume... Peste toţi, în această vedenie, Aglaia îşi desfăcea aripile ca o cloşcă care-şi apără puii. Se uită la bunică-sa siderat. Văzu puii umflându-se sub aripile ei. Se prefăcură apoi în pui de barză, mici şi golaşi, după care se transformară în berze cu ciocul portocaliu, cu picioare lungi şi subţiri ca nişte nuiele de salcâm, cu marginile aripilor albe brodate în negru. Apoi toate berzele îşi luară concomitent zborul. Se înălţară deasupra casei şi luară drumul ţărilor calde.
- Petrişor, du-te de adă o găleată de apă!
- Da, bunică.
Băiatul luă găleata, se îndreptă spre fâtână, dar nu pierdu din ochi cârdul de berze. Rămase cu gura căscată, urmărindu-le din priviri cum se îndreptau spre necunoscut, spre ţările acelea îndepărtate, străine, dar mai blânde iarna. Vor mai şti oare drumul înapoi spre cuiburile goale şi părăsite din satul lor?
- Sărmanele berze! Sărmanele cuiburi de berze! ... îngână încet, pentru sine, PetriÅŸor.”
― Nicoleta Beraru, Luluta si Petrisor sau povestea cuiburilor parasite