ŷ������

“Ce era asta? Ce însemna asta? Oare lucrurile puteau să-și întindă mâna, așa, și să te zgâlțâie; lama de cuțit putea să taie? pumnul să inșface? Nu exista o siguranță? Nicio posibilitate să înveți pe de rost căile vieții? Nicio îndrumare, niciun adăpost, totul era miracol, saltul din vârful unui pisc în spațiu? E posibil ca asta să fie viața, chiar pentru oamenii mai în vârstă? Surprinzătoare, neașteptată, necunoscută?�� O clipă avu impresia că dacă s-ar ridica amândoi, aici, acum, pe pajiște, și ar cere o explicație, de ce e viața atât de scurtă, de ce e atât de inexplicabilă, daca și-ar formula întrebările vehement, așa cum ar fi îndreptățite să o facă două ființe umane bine oțelite, față de care nimic nu trebuie ascuns, atunci frumusețea s-ar desfășura; vidul s-ar umple; arabescurile acelea deșarte s-ar împreuna într-o formă; dacă ei doi ar striga destul de tare, doamna Ramsay s-ar întoarce. ”Doamnă Ramsay! strigă cu glas tare. Doamnă Ramsay!�� Lacrimile i se rostogoleau pe obraji.”
― Virginia Woolf

“Nisipurile nu se odihnesc niciodată, încet dar sigur, ele invadează şi distrug suprafaţa pămîntului.
Imaginea nisipului în veşnică curgere îl impresionase nespus de mult. Ariditatea nisipului, aşa cum este descrisă de obicei, nu se datorează numai uscăciunii lui, ci, pe cît se pare, şi mişcării neîncetate, care îl face neprimitor pentru orice vietate. Cîtă deosebire faţă de felul trist în care oamenii se ţin strîns legaţi unii de alţii ani de-a rîndul.
Desigur că nisipul nu este un mediu prielnic vieţii. Dar poate fi oare considerată stabilitatea o condiţie absolut indispensabilă pentru existenţă ? Nu cumva odioasa luptă pentru întrecere apare tocmai pentru că încercăm să ne menţinem într-o poziţie imobilă? Dacă am renunţa la aceasiă poziţie şl ne-am lăsa duşi de mişcările nisipurilor, lupta ar înceta repede. De fapt, în deşerturi înfloresc flori şi îşi duc viaţa insecte şi alte animale. Ele reuşesc să scape de lupta întrecerii prin marea lor capacitate de adaptare -ca, de exemplu, familia coleopterelor vecine cu omul.”
― Kōbō Abe, The Woman in the Dunes

“Ce crezi ? Mă-ndoiesc de avantajul unei educaţii care atribuie vieţii un sens.
�� Ce înţelegi prin sens ?
�� Cu alte cuvinte, o educaţie iluzorie ce te face să crezi că există ceva care în realitate nu există. De aceea mă interesează foarte mult nisipul, căci deşi e solid, are proprietăţi hidrodinamice bine stabilite.
(...)
Cu alte cuvinte, vorbeşti despre o educaţie realistă ?
�� Nu. Am dat exemplul cu nisipul pentru că, analizand lucrurile, am ajuns la concluzia că lumea este asemenea lui.
Natura fundamentală a nisipului se înţelege foarte greu, dacă ne gîndim la el în stare staţionară. Nu numai că nisipul curge, dar această curgere este însuşi nisipul, îmi pare rău că nu pot să-ţi explic mai bine.
�� Dar înţeleg ce vrei să spui. Pentru că în educaţia practică nu poţi să scapi de relativism.
�� Nu e asta. Şi dumneata devii nisip. Vezi cu ochii nisipului.
Odată mort, nu vei mai avea griji întrebandu-te cand vei muri”
― Kōbō Abe, The Woman in the Dunes