Un thriller excepțional. Construcția narațiunii e o artă. Dincolo de subiectul tabu al conspirației, e cel puțin amuzant cum criticii laudă exclusiv sUn thriller excepțional. Construcția narațiunii e o artă. Dincolo de subiectul tabu al conspirației, e cel puțin amuzant cum criticii laudă exclusiv stilul narativ, fară a pomeni deloc de intriga romanului. Până la urma, asumarea e un exercițiu anevoios. E o lectura bună, captivează. Dar, spre deosebire de Umberto Eco spre pilda, e exclusiv literatura. ...more
Mi-a plăcut întotdeauna literatura de tipul "people watching", însă, în egala măsură, mi-a plăcut și excepționalul de la limita realismului, lucru carMi-a plăcut întotdeauna literatura de tipul "people watching", însă, în egala măsură, mi-a plăcut și excepționalul de la limita realismului, lucru care îi lipsește lui McEwan. ...more
"Tot ceea ce voia era să se autotortureze [..]. Ideile lor - copilării, lectura lor - ca și inexistentă. Ce aveau ei de oferit? Doar sentimente și doa"Tot ceea ce voia era să se autotortureze [..]. Ideile lor - copilării, lectura lor - ca și inexistentă. Ce aveau ei de oferit? Doar sentimente și doar viața lor morală, doar înțelepciunea lor ocazională și, mai frecvent, patetica lor lipsă de înțelepciune. Într-un cuvânt, doar omenia lor. Iar bietul Henry era congenital incapabil de a manifesta vreun interes față de omenie."...more
"Îmi închipui că și oamenii legii au fost cândva copii." Cu acest motto se deschide romanul scriitoarei nord-americane Harper (Nelle) Lee, ea însăși j"Îmi închipui că și oamenii legii au fost cândva copii." Cu acest motto se deschide romanul scriitoarei nord-americane Harper (Nelle) Lee, ea însăși juristă și fiică a unui jurist. Frescă a societății, fostă confederată, cu faptele plasate în perioada interbelică, "... Să ucizi o pasăre cântătoare" descrie o lume sufocată de prejudecăți așa cum este ea văzută prin ochii unui copil, cu sufletul (încă) nepervertit de idei preconcepute și cu un simț imaculat al Solidarității, al Dreptății și al Adevărului. Poate deloc întâmplător, autoarea s-a născut în 1926 și și-a petrecut copilăria în orașul Monroeville din statul Alabama. Astfel, cititorul nu ar trebui să se mire dacă observă că acțiunea din roman are loc în orășelul Maycomb din statul Alabama, iar în anul 1935, când se petrec faptele, naratoarea are vârstă de... 9 ani. Este indiscutabil faptul că în roman sunt prezente elemente autobiografice, în caz contrar fiind imposibil pentru un individ neavizat să reușească să desăvârșească o asemenea frescă cu atâta acuratețe. Fără doar și poate că acest aspect constituie unul dintre pilonii care stau la temelia unui roman bun: deci nu e neapărat ideea transmisă, ci faptele descrise veridic, așa cum au fost ele. De pildă, în Notre-Dames de Paris, romanul lui Hugo, nu există note frapante, lucruri care dau de gândit (sau, cel puțin, ele nu ies în evidență), însă este descrisă cu o asemenea simplitate o anumită societate, cu toate năravurile ei, încât, citind, este inevitabil să te sustragi acelui climat social. Harper Lee reușește să facă acest lucru, care, în plus, este dublat și de o idee: prejudecata, care nu este tratată de o așa manieră încât cititorului să i se spună că aceasta denotă ceva rău. Cititorul doar deduce, trece faptele prin sita fină a emoțiilor și a rațiunii și, în acest fel, acestea i se întipăresc adânc în conștiință. Ia și te apucă, de pildă, să-i spui unui mioritic faptul că țiganii n-ar trebui discriminați. "Da, ba! Da!" o să-ți spună, în cel mai fericit caz și o să te ignore (în cazul mai puțin fericit...). Ia-l însă și fă-l părtaș la o nedreptate săvârșită împotriva unui țigan, iar, dacă el are un dram de conștiința, aceasta va începe să-l mustre. Aferim! Iată, deci, conștiința socială (!) care face dintr-un individ cu o mașină de scris un scriitor bun. Desigur, în Alabama nu este vorba despre țigani, ci despre oamenii de culoare (fiecare categorie de tâmpiți cu victimele ei...). Efectele Războiului de Secesiune încă nu încetaseră în perioada prohibiției și, după cum se știe, se mai resimt și astăzi (vezi The help, 2011). Conștiința scriitoarei, care a vorbit prin mașina de scris, este cel mai credibil martor al acelei epoci. Este dovada vie a faptului că prejudecățile nu pot fi schimbate prin legi și că -mai mult decât atât!- individul este mai degrabă înclinat să dea ascultare prejudecăților sale, în dauna și cu ignorarea legii. Lucrul acesta este monumental surprins de autoare în descrierea procesului lui Tim Robbinson de la curtea cu juri, proces în urmă căruia, deși nu numai că acuzația nu a fost dovedită "dincolo de orice îndoială rezonabilă", ci chiar nevinovăția a fost dovedită (într-o exprimare mai puțin juridică) fără niciun dubiu, inculpatul a fost condamnat la moarte "în virtutea" faptului că împotriva evidenței și a cuvântului său de "negru" stătea cuvântul unui "alb". Este un roman care descrie fapte ce frustrează, cu atât mai mult cu cât aceste fapte sunt descrise așa cum au fost ele percepute de ochii unui copil de 9 ani. Sunt fapte în față cărora, tremurând de nervi, cititorul se simte, totuși, neputincios. Limbajul autoarei este, de asemenea, unul autentic. În descrierea tuturor elementelor procesului se folosește o terminologie juridică adecvată (totuși, acceseibilă) și sunt surprinse în cel mai "avocățesc" mod cu putință detaliile cele mai subtile ale unei acuzații mincinoase. Titlul -"... Să ucizi o pasăre cântătoare"- este o adevărată metaforă. Deși sintagma este de facto întrebuințată cu privire la o pasăre, ea se adresează, după cum poate băga de seamă cititorul parcurgând romanul, oricărei ființe.
*Întâmplare hazile* Am citit ediția din '67 de la Editura pentru Literatură Universală. La un moment dat, trecând de la pagina 192 la pagina 193, dau, încă din capul locului, de o serie de nume rusești și de o analiză artistică parcă scoasă dintr-o teză de doctorat. "Plm..." zic (deși continuarea frazei începute în 192 avea sens, întregită fiind cu primele cuvinte în 193; însă doar primele). Dar, na, au dat-o în gard băieții de la tehnoredactare și au inserat o bună bucată dintr-o altă lucrare. Am fost privat astfel de două capitole din roman, întrucât narațiunea nu a revenit pe făgașul ei firesc decât după vreo douăzeci de pagini. Mă îndoiesc însă de faptul că acestea erau de natură să-mi schimbe opinia despre carte. ^^
"Atticus mi-a spus să înlătur adjectivele și am să ajung astfel la miezul faptelor."
"Singurul lucru care nu poate fi statornicit prin legea majorității este conștiința omului."
"-Înainte de a încheia, încă un lucru, domnilor. Thomas Jefferson a spus cândva că toți oamenii se nasc egali, maximă cu care yankeilor și moraliștilor departamentelor de la Washington le place să ne dea peste nas. Există la unii, în acest an de grație 1935, tendința de a folosi această frază în afară contextului ei, ca să se poată descurca datorită ei în toate împrejurările. Cel mai ridicol exemplu în acest sens ni-l oferă aceia care conduc învățământul public și care-i promovează pe proști și pe leneși deopotrivă cu cei sârguincioși, fiindcă toți oamenii s-au născut egali, va vor spune pilduitor educatorii, iar copiii rămași în urmă suferă de groaznice complexe de inferioritate. Noi știm însă că oamenii nu s-au născut egali în sensul pe care vor să-l acrediteze unii. Există oameni mai inteligenți decât alții, există oameni care au mai multe posibilități fiindcă s-au născut cu ele, există cucoane care fac prăjituri mai gustoase decât altele, pentru simplul motiv că unii sunt înzestrați din naștere cu talente care depășesc nivelul normal al majorității oamenilor. Există însă în această țară un anume fel în care toți oamenii se nasc -și rămân- egali, există o instituție umană care face din cel sărman egalul lui Rockfeller, din cel sărac cu duhul egalul unui Einstein, iar din neștiutorul de carte egalul oricărui președinte de colegiu. Această instituție este, domnilor, Curtea. Ea poate fi Curtea Supremă a Statelor Unite sau ultimul tribunal din țară, inclusiv această onorată Curte pe care o slujiți. Curtea își are cusururile ei, că orice instituție creată de om, dar în această țară, Curtea este marea nivelatoare, iar în față Curții toți oamenii s-au născut egali."
Până la următorul roman bun... "to the happy few!"
"Stoner" este o evadare imaginară cu efect direct asupra planului senzorial al cititorului, o "ciuleandră" a zbuciumului interior al intelectualului p"Stoner" este o evadare imaginară cu efect direct asupra planului senzorial al cititorului, o "ciuleandră" a zbuciumului interior al intelectualului pasiv, un imn al "împietririi" și apoi al purificării. Este, într-o mai mică sau mai mare măsură, o oglindă a fiecăruia dintre noi: iată magia originală a lui John Williams. Viața unui universitar american ar părea, din îndepărtatul Est, una încețoșată în pragmatism, în imediatul vieții cotidiene. Tindem oricum să acordăm varii semnificații tuturor lucrurilor. Cu greu ne putem abține, astfel încât să protejăm îndatorirea morală de a fi rezervați. Cu greu ne putem împotrivi procesării "judecăților de valoare"... Dar, în fapt, ne-am blama unii pe alții. Totuși, parcă astfel dăm puțin colorit vieții, nu-i așa? Este exact intenția lui John Williams: aceea de a privi dincolo de forma lucrurilor, de a diseca scoarța și de a atinge, indirect, prin mijlocirea filelor cărții, magma clocotindă care face să se ramifice puietul aparenței. Stoner este, cum am spus, o oglindă a fiecăruia dintre noi. Această afirmație poate fi privită atât în sens larg, cât și în sens restrâns. În sens restrâns, pentru că am impresia că nu greșesc atunci când simt că prin ceea ce scriu mă adresez cititorilor împătimiți (dacă nu, iar tu ai ajuns până aici, înseamnă că scriu bine). În sens larg pentru că, înainte de a fi un intelectual care nu are pretenția de a se cataloga ca atare, Stoner este om, în accepțiunea firească a termenului, fără niciun fel de conotații. Romanul exprimă deci -să ajung unde voiam să ajung- destinul multor cititori: "Nu avea niciun prieten și pentru prima dată în viață și-a dat seama cât e de singur." Pasaje de inspirație pentru "Cercul poeților dispăruți" (1989): "Adevărul. Binele. Frumosul. Sunt la o aruncătură de băț; sunt în următoarea carte, cea pe care n-ai citit-o încă, sau în următorul raft, cel la care n-ai ajuns". Replici subtile ("Deși ești în stare să fii ticălos, nu ești atât de lipsit de suflet încât să fii și consecvent în ticăloșia ta"). Iubiri pătimașe ("Dar ochii ei l-au prins și nu i-au mai dat drumul"). Trăiri de geniu ("Ignorând modelele sau cutumele, abordau studiul așa cum visase Stoner dintotdeauna: ca și cum studiul era viața însăși, nu doar un mijloc de a atinge un scop").
Totul, totul, totul! Până la epuizarea întregului, când nu mai rămâne nimic afară de o umbră abia întrezărită undeva într-un cimitir de care nu-și mai amintește nimeni... :)...more
Singurul roman al lui Oliver Goldsmith, cunoscut mai mult ca dramaturg și ca istoric, este un paradox. Dacă tot cadrul narativ este, până la un momentSingurul roman al lui Oliver Goldsmith, cunoscut mai mult ca dramaturg și ca istoric, este un paradox. Dacă tot cadrul narativ este, până la un moment dat, însuflețit de o anumită fluiditate și nu exprimă nimic grozav, în a doua parte a romanului au loc schimbări care-l duc pe cititor în derută. Ar putea fi un roman moralizator, exprimând virtuozitate într-o manieră atât de castă încât se împiedică și cade în groapa fără fund a ridicolului. Dar ar putea fi și o satiră la adresa snobismului scriitoricesc al epocii, după cum ar putea fi și o scriere de revoltă socială, condiționată istoric, după cum susține editorul comunist al volumului. Sau -de ce nu?!- ar putea fi un cumul din toate acestea... La început părea oarecum suspect cum comuniștii au inclus într-o colecție laică un volum care exprimă puternice valori ale creștinismului, însă pare-se că acest fapt a apărut drept neînsemnat în comparație cu pata pe care Goldsmith o aruncă asupra orânduirii feudale. În fine, pe mine umorul englezesc mă lasă rece, atât cel de atunci, cât și cel de astăzi, însă nu pot neglija valoarea moralizatoare a romanului, chiar cu riscul ca aceasta să fie catalogată drept ridicolă, din pricina iureșului de evenimente shakesperiene, discreditate până în măduva cotorului cărții....more
Publicat acum aproape o sută de ani, în 1919, romanul lui Somerset Maugham dorește să prezinte viața pictorului postimpresionist Paul Gauguin, cu toatPublicat acum aproape o sută de ani, în 1919, romanul lui Somerset Maugham dorește să prezinte viața pictorului postimpresionist Paul Gauguin, cu toată mizeria și extravaganța ei. Masca după care este ascuns Gauguin este dată de un anumit Charles Strickland, produs exclusiv al imaginației autorului, caracter de sorginte londoneză. De fapt, nu este deloc așa, dat fiind că lui Gauguin nu i se pot găsi origini anglo-saxone. De aici se poate desprinde, dintru început, o remarcă, și anume aceea că Strickland este un hibrid între Gauguin și Somerset Maugham, romanului putând să-i fie atribuite elemente biografice, dualitatea Londra-Paris existând doar pentru Maugham, nu și pentru Gauguin, pe care nu și l-ar putea imagina nimeni “înzestrat� cu sobrietatea britanică. Cei doi au însă ceva în comun: pornirea spre răzvrătire. În cazul amândurora însă aceasta are un caracter anapoda, pentru că Gauguin este indignat de tot jegul convențional al societății pariziene (deci wow!, dacă și Parisul, cu toți “paria� lui, era convențional) -deci tot!, iar Maugham, la fel, pleacă “în lume� fără niciun scop determinat, fiind doar plictisit de “orânduirea� fără de căpătâi a universului său autohton. Fără doar și poate, autorul a avut nevoie de un climat lăuntric propice pentru a începe și, respectiv, a sfârși, acest roman, climat dat de similitudinea trăirilor sale cu cele pe care a reușit să le deceleze în biografia confratelui sau.
Așa fiind, romanul ilustrează momentele definitorii din viața pictorului, toată narațiunea fiind construită pe scheletul umilei sale biografii (de la 1919), însă nu este mai puțin adevărat că “necunoscute sunt căile Domnului� și că motivația actelor întreprinse de artist a fost uneori apreciată discreționar de către autor (de pilda, deși și-a părăsit inopinat soția dintr-o căsnicie liniștită -element incontestabil- Gauguin nu a rupt niciodată legăturile cu familia sa, lucru pe care, în schimb, Maugham îl afirmă cu tărie și îl ilustrează monumental). Totuși, autorului nu i se poate reproșa nimic, deoarece el nu a afirmat niciodată că romanul ar fi o biografie a lui Gauguin (rol asumat de critică). În viziunea autorului, romanul este o reprezentare a condiției artistului modern. Și atât! Premisele acesteia, da!, sunt constituite de viața mai mult decât exuberantă a lui Gauguin (asemănările dintre Strickland și Gauguin sunt mult prea evidente) , însă paginile sale sunt “înzorzonate� astfel încât să redea imaginea ideală a artistului de geniu. Altfel spus, avându-l ca model pe Alexandru, Maugham l-a creat pe Diogene. Da, este nu foarte lesne de decelat motivul care l-a determinat de Gauguin ca, la o vârstă înaintată, când alții asemenea lui își luau rămas bun de la lumea mondenă, să își părăsească intempestiv familia, să o lase fără un șfanț și să dea curs pasiunii pe care, deși o avea din copilărie, a reprimat-o copios o lungă perioadă de timp. Pare cel puțin surprinzător -în fapt, un act de demență, ar spune unii!- pentru omul “cuminte� al zilelor noastre să ia o asemenea decizie. Nimeni nu poate nega că suntem de o conventionalitate crasă, noi, ăștia de azi (da, “bună ziua!� și vouă; e poate cel mai subtil exemplu) și privim cu scepticism orice act de “devianță�, fără a-i căuta o veritabilă motivație, și tocmai asta ne face să ducem lipsă de genii, pentru că le gâtuim din fașă. În viața lui Gauguin, ca în paginile romanului de altfel, este ilustrată o condiție sine qua non a artistului de geniu: nevoia chinuitoare de a evada din viața burgheză (sau, dacă termenul este prea incisiv, aducând aminte de o ideologie pe care, deși o cunoaștem doar superficial, ținem cu tot dinadinsul să facem pipi, ca niște ignoranți, hai să o numim viață convențională). Marele merit al romanului este acela de a fi evidențiat, într-o manieră subtilă, incompatibilitatea dintre artă și conventionalism. În paginile cărții însă, această discrepanță nu îmbracă forme militante, ci se definește printr-o izolare totală a artistului. O minte mai critică ar putea acuza ideea de lașitate. De ce nu?! trebuie să fim deschiși. Însă trebuie remarcat că nu întotdeauna atunci când fugim de jeg o facem din lașitate. Uneori o facem din milă, alteori din lipsă de vlagă și, nu în ultimul rând, o facem pentru că știm dintru început că toată tărășenia este sortită eșecului. Într-adevăr, această este excepția, dar să nu uităm că vorbim de artișți de geniu (și nu de filistinii de azi care, sub pretextul protecției acurateței “artei� lor, neagă realismul!!!). Despre Gauguin s-a scris mult, în special după moartea sa (nu, nu a murit de lepra, cum se ilustrează în roman), însă tot se ridică întrebarea: cine a fost cu adevărat Gauguin, omul? Dacă-i ascultăm pe istoricii artei, aceștia ne vor vorbim despre coloritul operei sale, despre caracterul exotic al formelor ori despre înclinația spre un anumit fel de peisaje. Cred însă că veritabilul portret al artistului nu se poate contura , fie și lapidar, decât prin contact cu opera sa. Adică� oamenii vorbesc mult despre oameni, în special despre alții. Rarele momente în care vorbesc despre ei sunt însă definitorii pentru caracterizarea lor, indiferent de ce spun (când Ludovic al XIV-lea a spus că “Statul sunt eu!� a făcut o veritabilă caracterizare, chiar dacă din asta nu se poate desprinde faptul că el era statul, ci mai degrabă că era un bou). Așa fiind, în una din puținele sale mărturisiri rămase, Gauguin afirmă: “Am cunoscut mizeria extremă, adică foamea și toate celelalte. Asta nu înseamnă nimic sau aproape nimic. Te obișnuieșți și, cu ajutorul voinței, isprăvești prin a râde de ele. Dar cel mai groaznic este să fii împiedicat de a lucra, de a-ti dezvoltă facilitățile intelectuale. Este drept că suferința ascute geniul. Dar prea multă suferință nu-i bună, căci te ucide.� Altădată, a afirmat că “în artă nu există decât revoluționari și plagiatori�, iar al a luptat, cu prețul ponegririi, să fie un revoluționar. Ceea ce l-a caracterizat în mod definitoriu pe Gauguin este, pare-mi-se, afirmația sa incisivă: “Opera unui om înseamnă explicația acestuia�. Într-adevăr, în această ordine de idei, Gauguin a adus nou în pictură nu coloritul unor teritorii exotice (cu siguranță că au făcut-o mulți alții înaintea lui), ci o viziune despre lume, în care europocentrismul era redus la tăcere de “sălbăticia� omului în condiția lui naturală (de care era obsedat Rousseau), om care nu putea fi studiat decât în teritoriile semi-virgine unde Gauguin a înțeles să-și petreacă sfârșitul. Este, deci, o convingere. Extravagantă ar spune unii, cel puțin ciudată ar spune alții. Cert este că a fost, iar ceea ce contează, în fine, este faptul că Gauguin a rămas viu -sau “a înviat�, dat fiind că a fost repudiat de contemporanii săi- în conștiința colectivă a umanității, în broșură atât de subțire a oamenilor de geniu.
“N-am nevoie de dragoste. N-am timp de așa ceva. Dragostea-i o slăbiciune. sunt bărbat și câteodată îmi trebuie o femeie. După ce mi-am satisfăcut pofta sunt gata să mă ocup de alte lucruri. Nu-mi pot stăpâni dorințele, dar le urăsc; îmi încătușează spiritul. De abia aștept să vină timpul când voi fi scăpat de orice pornire trupească și mă voi putea dedică fără stavilă operei mele. Femeile au atribuit dragostei o importanță ridicolă, pentru că nu sunt bune de altceva și vor să ne convingă că amorul este totul în viață. În realitate, nu-i decât o parte neînsemnată. Înțeleg poftă sexuală. Asta-i ceva normal și sănătos. Dragostea însă este o boală. Pretențiile femeilor de a fi camarade, asociate și tovarășe de preocupări ale bărbatului mă irită.�
“Niciun creator nu poate produce o operă, cât de neînsemnată, fără să dezvăluie unui ochi pătrunzător cele mai profunde taine ale sufletului.�
Mai rar să nu existe individ care să nu fi auzit de "Zbor deasupra unui cuib de cuci". Dacă numele lui Ken Kesey nu-i spune nimic, atunci cu siguranțăMai rar să nu existe individ care să nu fi auzit de "Zbor deasupra unui cuib de cuci". Dacă numele lui Ken Kesey nu-i spune nimic, atunci cu siguranță măcar pelicula omonimă din 1975 îl face să se gândească la mutra lui Jack Nicholoson, o emblemă pentru "anormalitate", motiv pentru care și cei de la Polirom l-au "portretizat" pe coperta ediției (ei bine, și pentru că filmul e mult mai celebru decât romanul...). Romanul are un efect de vis (în sens științific), izoland cititorul într-un ospiciu, unde conceptul de "normalitate" capătă valențe diferite. De aceea, "povestea" nu este nici plictisitoare, dar nici trepidantă. Nici lesnicioasă, dar nici greoaie. Este pur și simplu o "poveste" pe care nu poți decât să o simți și să treci mai departe. Acesta este efectul pe care romanul îl are asupra cititorului. În ceea ce-l privește pe autor, rădăcinile romanului sunt mult mai diversificate. După ce a participat voluntar la un experiment cu LSD organizat de Guvernul SUA (adicătelea a fost cobai) și după ce a lucrat o perioada relativ scurtă într-un spital de psihiatrie, Kesey avea resursele necesare pentru a începe sa lucreze la cariera sa literară. Debutul a fost o capodoperă, iar "inocența" scrierii o justifică pe deplin. De altfel, această "inocența" este des întâlnită în cultura americană. Eu unul am făcut o paralelă între actul final al indianului Bromden (care, spre deosebire de film, este narator) și efectul pe care De veghe în lanul de secară l-a avut asupra societății americane. Una dintre teorii ne istorisește că Mark Chapman a lăsat "De veghe în lanul de secară" după ce l-a asasinat pe John Lennon, pretextând că a făcut asta tocmai pentru a-i păstra vie inocența. Actului, voluntar sau nu, al lui Bromden, i se poate atribui aceeași motivație. Finalul a rămas pentru mine unul deschis, însă nu pentru că lasă firul narativ în van, ci pentru că lasă loc unei întregi serii de interpretări: ce este Organizația? confrații noștri "deviați" au biruit sau nu? este salonul spitalului o litotă pentru lumea în care trăim? Toate acestea întrebări, pe Once upon a time în the west, în interpretarea Patriciei Janeckova au avut efectul de vis de care spuneam mai sus.
"Pricepu că McMurphy creștea în ochii lor mai ceva că până atunci, atât timp cât rămânea acolo sus unde băieții nu puteau să remarce stricăciunile pe care ea i le pricinuia, ajungând acum aproape o legendă. Un om pe care nu-l vezi nu-și poate arată slăbiciunile, hotărî ea, și-ncepu să plănuiască readucerea lui în secție."
"Până acum nu mi-am dat seama că boală mintală poate avea un aspect al puterii. Gândește-te la chestia asta: poate că omul, cu cât e mai nebun, cu atât poate deveni mai puternic. Vezi exemplul lui Hitler. Viciul da avant minții, nu-i așa? Hrană pentru cugetări viitoare..."
Publicat în anul morții autorului, De duzină este un roman dedicat scrisului prost. În lipsa acestei dedicații, lectura ar fi fost anostă, plată, lipsPublicat în anul morții autorului, De duzină este un roman dedicat scrisului prost. În lipsa acestei dedicații, lectura ar fi fost anostă, plată, lipsită de o finalitate anume. Dedicația însă face că substanță textului să treacă dincolo de litera lui. Dar -în fapt!- nu știu de ce era nevoie de asta... Dacă romanul este o parodie la adresa scrisului ca ocupație, de ce s-a ținut cu tot dinadinsul să se mai adauge încă un element în debitul mereu crescând al acestui râu nesecat?! Pe de altă parte, nu se poate nega doza de râs pe care ți-o injectează romanul, acesta fiind de un cinism care presupune comicul drept condiție de existență....more
Epuizat psihic fiind, mi-am spus că nu ar fi rău să încep să citesc ceea ce n-am citit în tinerețea mea. Astfel, după ce am citit încordat Papini și dEpuizat psihic fiind, mi-am spus că nu ar fi rău să încep să citesc ceea ce n-am citit în tinerețea mea. Astfel, după ce am citit încordat Papini și după ce am terminat două tratate pentru facultate, mi-am selectat spre citire, în regim de sesiune, romanul de față și Spărgătorul de nuci, de Dumas. Vrăjitorul din Oz a fost peste așteptări. Cu o abordare similară Micului Prinț, Frank Baum e mai lesne de înțeles de către copii, deoarece nu prezintă atât de multe comparații subtile, lucrurile fiind spuse, pătimaș, pe față. De asemenea, e musai de văzut și filmul, varianta din 1939, în regia lui Victor Fleming, cu Judy Garland în rolul principal. E unul dintre puținele filme din istorie care are 100 Metascore/ IMDb. Și asta pentru orice vârstă. ...more
Cea mai cunoscută operă a lui Shakespeare mi s-a părut ca un clopot metropolitan cu un clopotar bufon. Clopotarul e bufon deoarece personajele eponimeCea mai cunoscută operă a lui Shakespeare mi s-a părut ca un clopot metropolitan cu un clopotar bufon. Clopotarul e bufon deoarece personajele eponime sunt invocate de veacuri drept simbol al iubirii absolute. Senzaţia de comedie (nevinovată) mi-a fost insuflată de replicile pline de patos ale personajelor principale, replici care, dată fiind situaţia de ansamblu, dacă ţinem cu tot dinadinsul, ca mulţi alţii, să susţinem că iubirea nu are margini, indiferent de epocă, de stare socială sau de structura emoţională, mi s-au părut puerile, aproape forţate. Eu nu am putut face altceva decât să-i privesc patern şi să dau pagina mai departe. "Romeo şi Julieta" tinde să suprindă mai degrabă consecinţele nefaste, influenţate de hazard, ale unei iubiri spontane. Depărtarea de natură socială dintre cei doi, faptul că fac parte din case nobiliare diferite, case care se urau reciproc, e un alt argument al tezei potrivit căreia bruscheţea cu care se îndrăgostesc cei doi nu poate avea decât un colorit tragic, deoarece antiteza de ordin social face şi mai "uluitoare" încercarea celor doi, încercare zădărnicită, în final, de moarte. Subsemnatul ar putea fi acuzat de cinism susţinând asta, mai ales de către o domnişoară răzleaţă (nu de alta, da' na, ne raliem şi noi stereotipului potrivit căruia berbatii-s aia mai puţin sensibili). Ce să-i faci? "De răni fac haz cei neraniti cândva"... Trecând însă peste toate aceste aspecte cât se poate de subiective, un lucru trebuie măcar adus în discuţie: exceptând actul tragic din final, dar acceptând moartea protagoniştilor, povestea celor doi pare o lecţie. Ei sunt adolescenţi: au 14, respectiv 18 ani, vârstă la care febrilitatea emoţiilor atinge cote maxime. Ei nu ţin cont de nimic: există iubire şi, mai mult, această este şi împărtăşită. Astfel apare o cale deschisă eternei fericiri. Nimic altceva nu mai există, iar dacă intervin piedici, le vor răzbate prin simplul fapt că se iubesc. Iată însă că nu e aşa. Iată că o pasiune nebună, care te face să te pierzi cu totul, nu duce nicăieri altundeva decât la o tragedie. "Marea suferinţă din dragoste" pe care am resimţit-o cu toţii atunci când am fost "răniţi" în adolescenţă este şi ea o tragedie. Sau, cel puţin, aşa ni se părea atunci. Sentimentele, aşa cum le percepem noi, se modelează însă odată cu trecerea timpului. Când, pe la 16 ani, citeam Zola şi mă împiedicăm în toate acele manierisme care, mi se părea mie, stau în calea împărtăşirii dragostei personajelor, deşi era evident că mocnea o pasiunea acolo, rămâneam cu un gust amar. Cum trece timpul însă, observăm cu toţii că nu spontaneitatea, ci discreţia şi nobleţea emoţională duce la ceea ce s-ar putea releva drept o adevărată şi trainică pasiune. Asta la 20 de ani, la urma urmei. Nu ştiu ce are să fie după. Calea rămâne deschisă. Mă rog. Am deviat mult, însă eu, atunci când citesc literatură (care, prin definiţie, provoacă senzaţii), confrunt emoţiile, având raţiunea drept arbitru, cu imaginea pe care o am eu despre ele. Aceste câteva cuvinte nu au pretenţia de a alcătui o recenzie, ca nimic din ceea ce mai debitez, de altfel. Daaar, aşa dispersate cum sunt, cuvintele astea sunt net superioare prefatei făcute de Lucian Pricop (acelaşi domn care şi-a permis să spună într-o notă de la Contractul Social că Rousseau se gândise la Revoluţia Franceză scriind despre un aspect anume, când, de fapt, marele iluminist decedase cu vreo trei decenii înainte de căderea Bastiliei), la editura Cartex, care nu face altceva decât să povestească firul dramatic al piesei în câteva pagini, fără vreo nuanţă critică sau vreun reper de urmat......more
¶Ù±ðÅŸ¾± Prima carte a junglei nu mă atinsese aproape deloc, părându-mi-se mai degrabă o încercare eÅŸuată de a scrie o carte pentru copii (deoarece incoer¶Ù±ðÅŸ¾± Prima carte a junglei nu mă atinsese aproape deloc, părându-mi-se mai degrabă o încercare eÅŸuată de a scrie o carte pentru copii (deoarece incoerenÅ£a firului narativ, puzzle-ul epic, depăşeÅŸte cu mult mintea unui inocent), A doua carte a junglei este o adevărată panoramă (nevinovată, e drept, dar tocmai caracterul acesta feciorelnic îi da toată supleÅ£ea). Mi-a plăcut mult partea în care s-au întrepătruns cele două zone climatice - povestioara de la Pol ÅŸi pădurile tropicale ale Indiei. Cu toată miÅŸcarea vertiginoasă ce caracterizează romanul, acesta ajunge, în fine, sub aura melancoliei, deoarece omul se întoarce tot la om. Iar asta ca o lege nescrisă a junglei.
Mi-a plăcut foarte mult, ba chiar am şi râs la o remarcă scoasă parcă din context a autorului, remarcă inserată în ultimul capitol: "Mowgli se simţi fericit că era atât de trist, dacă puteţi înţelege acest tip sucit de fericire." Nici Cioran nu ar fi spus-o mai bine....more
Romanul de investigaţie al celor doi reporteri de la Washington Post, Carl Bernstein şi Bob Woordward, publicat în Statele Unite în 1974, a netezit spRomanul de investigaţie al celor doi reporteri de la Washington Post, Carl Bernstein şi Bob Woordward, publicat în Statele Unite în 1974, a netezit spectrul cu care trebuie privită, la modul abstract, politica. Afacerea Watergate este cu desăvârşire cea mai mare problema de politică internă cu care s-au confruntat Statele Unite până în prezent. Pilonul democraţiei şi idealul "lumii noi" la care au visat iluminiştii secolului al XVIII-lea tindea să se spulbere, în spatele cortinei, la începutul celei de-a opta decade a secolului trecut dacă presa liberă nu şi-ar fi asumat sarcina, nu tocmai lipsită de obstacole, de a investiga, fără concursul şi fără sprijinul Ministerului de Justiţie al SUA, spargerea din sediul central al Partidului Democrat (aflat în opoziţie în ceea ce priveşte executivul la vremea respectivă, adică 1972) de la Watergate. Totul pare, la început, un jaf banal, la care participă câţiva cubanezi ce susţin că au fost animaţi de dorinţa de a submina campania democraţilor din pricina ascensiunii stângii din Statele Unite. Ceea ce la început a părut un inocent act politic anticomunist avea să se transforme într-un caz care a ajuns la masa rotundă a Marelui Juriu Federal şi care, cu sprijinul tacit al presei libere, a reuşit să pună sub acuzare "toţi oamenii preşedintelui". Ceea ce a ieşit la iveală a fost faptul că întregul executiv liberal era de fapt un sistem mafiot animat de dorinţa de a păstra puterea. Nixon, liberal fără scrupule, îşi dă demisia în august 1974, după ce mai multe capete de acuzare planau asupra sa, deoarece Constituţia SUA nu permite punerea sub acuzare a Preşedintelui sub raţiunea incalcarii principiului separaţiei puterilor în stat (sic!). Romanul, ecranizat în 1976, cu Dustin Hoffman şi Robert Redford în rolurile celor doi jurnalişti de la Post, rămâne astfel în istorie ca un exponent al necesităţii libertăţii presei, adică a necenzurarii din partea statului, cu toate riscurile ce decurg de aici (adică Antena 3, de pildă). Două aspecte se mai impun. 1. Romanul, deşi îi are ca protagonişti pe reporterii de la Post şi totodată aceştia sunt şi autorii bestsellerului, e scris la persoana a IIIa, ceea ce înlătura o mare parte din încărcătura de subiectivism şi care, totodată, ar fi lipsit scrierea de încrederea cititorului, făcându-l, de fel, mai sceptic. Cu toate acestea, nu se pot nega micile şi nevinovatele exagerări: de pildă, la un moment dat, Woordward, trecând peste interdicţia legală de a cita anumite surse secrete, declara că este gata să meargă la închisoare pentru libertatea presei. E drept că au existat antecedente istorice şi e drept că momentul afirmaţiei sale este unul de maximă tensiune, anume perioada electorală a anului 1972, în urma căreia Nixon a fost reales, însă asta, cel puţin din punctul meu de vedere, discreditează. 2. Romanul nu e pură fantezie. E o realitate istorică asupra căreia nu planează niciun dubiu (principala sursă a reporterilor, directorul adjunct al FBI, care nu a fost citat în articole şi nici în roman, şi-a dezvăluit adevărata identitate în anul 2005). Şi... după cum spune o remarcă descripriva "politica e tot politică", iar electoratul american, după cum se pare, trăieşte în prezent şi ignoră tentativele liberalilor la adresa stabilităţii democraţiei americane (Nixon, Bush... Trump!!), chiar dacă aceştia sunt de un fascism cenzurat (unul dintre cele mai periculoase moduri de a face politică). Tentativele domniilor lor de a submina democraţia nu justifică nicio "necesitate istorică", după cum binevoia s-o numească cineva, cândva.
Tragica istorie a Doctorului Faustus are în centru setea de cunoaştere, dorinţa de a trece peste anumite eTRAGICA ISTORIE A DOCTORULUI FAUSTUS - 10/10
Tragica istorie a Doctorului Faustus are în centru setea de cunoaştere, dorinţa de a trece peste anumite etape ale cunoaşterii pentru a atinge cunoaşterea absolută, ceea ce atrage după sine falsificarea eticii de baza a omului. Setea de cunoaştere a stăpânit întotdeauna spiritele iniţiate, ştiinţa fiind ca un drog, iar sevrajul -ca în opera- atrage după sine "soluţia finală": pactul cu ideaticele forţe ale răului. Redată într-un univers alegoric, opera nu fixează o acţiune anume, ci, la nivel ideatic, exprimă tragedia cunoaşterii, conceptele de moarte, veşnicie, bine sau rău cristalizate pe o bază mistico-religioasă, de factură creştină... Prima scriere a lui Marlowe (1564-1593) m-a câştigat de partea-i. Acum, când i-am notat anii de viaţă, am realizat că a trăit doar 29 de ani. Multora le-ar fi insuficiente zece vieţi pentru a avea -chiar şi la nivel ideatic- tăria de a scrie o operă de o asemenea valoare!
"Când, iată, aripile lui de ceară, Umflate de ştiinţă şi trufie, S-au avântat prea mult şi s-au topit."
"Pe-atâta sunt de hotărât, mă crede, Pe cât eşti hotărât tu să trăieşti."
EVREUL DIN MALTA 9/10
Terminând cartea, am în minte apariţia sâmburelui scepticismului (de orice natură ar fi el, dar aici e vorba de credinţa religioasă). Fiind a doua piesă scrisă de Marlowe pe care o citesc -"Doctor Faustus", la fel ca romanul omonim al lui Thomas Mann ori ca "Faustul" lui Goethe, rămânând în seria capodoperelor circumscrise orizontului lăcomiei de cunoaştere-, am simţit ochiul viclean al scriitorului. În zilele noastre, libera exprimare este literă de lege, în schimb în vremurile Evului Mediu, Christopher Marlowe (1564-1593) nu avea acest drept din pricina monstruoasei Inchiziţii. În opera acestui martir, care în opinia mea este aproape egal cu Shakespeare, se disting deci nişte elemente nu ateiste, ci mai degrabă caracterizate printr-un pluriperspectivism. Tocmai acest pluriperspectivism, spre deosebire de alte opere clasice, caracterizate de un singur model etic/religios, naşte germenele scepticismului. Ei!, dacă ne gândim un strop şi raportăm opera la perioada în care a fost scrisă, putem conchide fără prea multă şovăială că ea este un catalizator în drumul libertăţii, care a fost îngreunat de acel obstacol reprezentat de instituţia Inchiziţiei. Pe de altă parte, privită din perspectiva prezentului şi a viitorului deopotrivă, piesa spune povestea lui Barabas, un evreu bogat din Malta medievală. Pentru ideea operei în sine, semnificativ este prologul rostit de Machiavel(i). Mai precis, "Evreul din Malta" este o cale inedită de a ilustra consecinţele dezastroase ale aplicării exclusiviste a maximei machiavelice conform căreia "scopul scuză mijloacele"...
TAMERLAN CEL MARE 9/10
"Tamerlan cel Mare" este o dramă în două părţi, fiecare având câte cinci acte, o dramă în care este prezentată ascensiunea unui păstor scit care avea să ajungă să guverneze jumătate din teritoriile cunoscute lumii la acel moment, mai precis secolul al XV-lea. Până să întru adânc în paginile cărţii, nu mi-am dat seama că Marlowe a folosit numele de Tamerlan pentru cel pe care istoria ni l-a făcut cunoscut ca Timur Lenk. Drama seamănă mult cu cea a lui Schiller, Wilhelm Tell, însă, cu toate acestea, se pot semnala anumite aspecte ce ţin de conştiinţa individuală a unui grup compact, cei doi făcând parte din două societăţi cu mentalităţi radical diferite. Astfel, Tamerlan este animat de putere, pe când Tell este însufleţit de idealul libertăţii. De asemenea, Tell era precaut şi raţional, pe când Timur Lenk se aruncă în "acte cavalereşti" aproape fără discernământ, orice gest justificând la el acapararea puterii. Ceea ce amuză cititorul, în ciuda atmosferei solemne a dramei, este zăpăceala scriitorului (foarte uşor condamnabil, de altfel). Astfel, acesta ajunge să pomenească Mexicul, prin limba lui Tamerlan, însă la începutul secolului al XV-lea acesta nu era cunoscut lumii vechi :)). Oricum, drama, privită în ansamblu, e încă o cărămidă a marii piramide care stă neclintită, privindu-ne ironic şi dându-ne de înţeles că întreaga istorie nu e altceva decât o uriaşă comedie.
EDUARD AL II-lea 9/10
Tragedie istorică în cinci acte, surprinzând întreaga domnie a regelui Eduard al II-lea al Angliei. Marlowe comprimă realitatea istorică, din considerente de spaţiu. Opera merită citită, dacă nu pentru cunoaşterea romanţată a istoriei în sine, cel puţin pentru sentimentul de frustrare dobândit în urmă relevării unor caractere înzorzonate cu grade ereditare, pioase şi de o uscatime aristocratică, figuri ce conduc destinele atâtor oameni şi în numele cărora se moare fără rost.
O lectură pe care nu poţi decât să o simţi şi să-i laşi câteva clipe să se sedimenteze în acel segment imaginativ al naturii umane pe care nu îl poţi O lectură pe care nu poţi decât să o simţi şi să-i laşi câteva clipe să se sedimenteze în acel segment imaginativ al naturii umane pe care nu îl poţi releva decât faţă de ţine însuţi. Faptul că firul microromanului e redat în ramă şi faptul că acesta e plin de memorie afectivă-retroactivă şi analiza introspectivă nu cred că reprezintă mare lucru în raport cu esenţa scrierii în sine. Întâmplările se desfăşoară sub tutela nefirescului, într-un climat semi-obscur, plin de ostilitate și stinghereală, aşa cum am mai întâlnit la Gustav Meyrink, doar că, spre deosebire de acesta, la Henry James acţiunea are loc nu în mediul urban, unde intensitatea nefirescului este potenţată de tumult, ci în mediul rural, unde liniştea se concretizează într-o nălucă. Şi nu e vorba nici de divagaţiile acelea psihice date de singurătatea din mediul rural (adică nu se poate spune că protagonista a luat-o pe ulei, deşi privită pragmatic, nu m-aş putea da în lături să prezum, dar nu sunt criticul acerb s-o facă). Nu asta însă este ideea. E ceva mult mai complex: e un profund studiu al naturii umane, redat în oglinda ştearsă a ambiguităţii. E, mai precis, un duel psihologic al cărui rezultat neaşteptat -în speţă, normalitatea şi pacea interioară- vine cu preţul sacrificării unui suflet văduvit de copil.
Tragedie istorică în cinci acte, surprinzând întreaga domnie a regelui Eduard al II-lea al Angliei. Marlowe comprimă realitatea istorică, din considerTragedie istorică în cinci acte, surprinzând întreaga domnie a regelui Eduard al II-lea al Angliei. Marlowe comprimă realitatea istorică, din considerente de spaţiu. Opera merită citită, dacă nu pentru cunoaşterea romanţată a istoriei în sine, cel puţin pentru sentimentul de frustrare dobândit în urma relevării unor caractere înzorzonate cu grade ereditare, pioase şi de o uscatime aristocratică, figuri ce conduc destinele atâtor oameni şi în numele cărora se moare fără rost....more
Henry James m-a surprins. E drept că nu mă pot lăuda cu faptul că l-am studiat îndeajuns, deoarece nu mi-a fost dat să citesc până acum decât "Daisy MHenry James m-a surprins. E drept că nu mă pot lăuda cu faptul că l-am studiat îndeajuns, deoarece nu mi-a fost dat să citesc până acum decât "Daisy Miller", "Elevul" şi "Fiara din junglă", toate trei fiind scrieri sobre, imparţiale şi obiective, aflate în sfera moravurilor vremii. "Autorul lui Beltraffio" este însă o capodoperă. Nici n-aş fi zis că citesc Henry James. În esenţă, este o transfigurare a teoriei estetismului. Curentul "artei pentru artă" se impune. James face ca arta, ca scop, să primeze asupra intereselor personale şi face ca preţul plătit petru asta să pară infim, deşi este vorba, totuşi, de moartea copilului autorului lui Beltraffio. Nuvela e esenţială pentru hedonişti. O recomand cu plăcere. Şi nu lipsesc nici alte problematici, obsesia afecţiunii materne sau, deopotrivă, neînţelegerea aceea morbidă dintre soți, ca în "Who's afraid of Wirginia Wolf?" având nuanţe puternice.
O remarcă demnă de un bine şlefuit ego artistic:
"... filtra aspectele vieţii prin prisma artistului, privea întraga viaţă ca pe un material literar. Unii mi-ar spune că nu e un mod prea fericit de a simţi viaţa, dar eu nu ţin să pledez în sprijinul acestei afirmaţii, limitându-mă doar să remarc că se pot găsi argumente în favoarea oricărui principiu ce solicită din partea unui om atâta simţire."
De asemenea, naraţiunea este subiectivă, fapt care determina un dialog direct cu cititorul, acesta devenind confidentul naratorului.
George Meredith (1828-1909) este un exponent al realismului britanic, una dintre cele mai proeminente figuri ale epocii. ¶Ù±ðÅŸ¾± caracterizată puternic dGeorge Meredith (1828-1909) este un exponent al realismului britanic, una dintre cele mai proeminente figuri ale epocii. ¶Ù±ðÅŸ¾± caracterizată puternic de victorianism, opera sa se distanÅ£ează timid de acesta, motiv pentru care scrierile sale au constituit un vast subiect de vâlvă, multe dintre operele distinsului autor fiind retrase din bibliotecile publice într-un timp scurt de la apariÅ£ie. Putem spune, aÅŸadar, că sobrietatea englezească ÅŸi tendinÅ£ele conservatoare rezistă, indiferent de ÅŸoriceii care s-au perindat pe la Palatul Buckingham sau de vocile revoluÅ£ionare (ÅŸi ele foarte timide) ale insulei. ÃŽn ceea ce mă priveÅŸte, mă debarasez de o judecată obiectivă, la fel cum o fac adesea, dat fiind că realismul nu mi-a priit niciodată. ÃŽmi repugnă. E sobru. E plat. Parcă te uiÅ£i ore-n ÅŸir la o pălărie de epoca agăţată-n cui. RealiÅŸtii reduc intentsitatea sentimentului, favorizaÅ£i, desigur, de cadrul social ÅŸi de sorgintea, de ereditatea personajelor, la ceva care trebuie exclusiv modelat. Egoismul, supus judecăţii, se află aici pe scaunul inchizitorului, pe când, de pildă, la romantici, un personaj de o asemenea anvergură, indiferent de obârÅŸia caracterului, se află mereu sub auspiciile sacrificiului, deseori, deci, pe rugul încins al deloc preablandei realităţi. Trebuie să recunosc faptul că acest vast roman a fost pentru mine ceva cu totul nou. Ceva care mi-a spus că realismul trebuie privit, totuÅŸi, cu blândeÅ£e, în dedesubturi. BineînÅ£eles: critic îl priveam ÅŸi până acum, dar mi-era foarte greu să mă transpun într-un anumit timp ÅŸi într-un anumit cadru geografic determinat (e de reÅ£inut că realiÅŸtii occidentali au scris, cu precădere, romane surprinzând viaţă din afara marilor oraÅŸe). ÃŽn ce constă noul? Romanul se deschide cu un aÅŸa-intitulat "Preludiu", în care autorul face o apologie hiperbolică (întreg capitolul e, de altfel, hiperbolic) a Marii CărÅ£i în care sunt transpuse principiile fiecărui element caracteristic unui anumit tip uman. Romanul nu este, de altfel, lipsit de analiză psihologică. Ceea ce m-a atras cel mai mult a fost tocmai aceasta, analiza psihologică. Am citit ÅŸi eu câte ceva la viaÅ£a mea ÅŸi am dat de toate: dialoguri pătimaÅŸe, dialoguri plate, dialoguri vulgare etc., dar niciodată nu mi-a fost dat să citesc un asemenea dialog atât de abundent în subtilităţi. Romanul este plin de comedie neagră. De asemenea, nu mi-am putut imagina că cineva ÅŸi-ar putea închipui niÅŸte caractere atât de mârÅŸave cum o face Meredith. Nu-i vorbă, mârÅŸavi au fost Hitler, Stalin sau, deopotrivă, Jack Spintecătorul. Dar nu-i vorba de asta. E vorba de intenÅ£ia care se află în spatele micilor acÅ£iuni din viaÅ£a de zi cu zi, în spatele prieteniilor înfiripate ÅŸi al manierismelor alese. Intriga asta atrage. Åži mai mult, frustrează. Am ratat un examen pentru că am citit până târziu ÅŸi am dormit ca un bou. Că să închei, trebuie să spun că ceea ce individualizează realismul lui Meredith este lipsa acelor dramatis personae, cum le spuneau latinii. Åžtim că la realiÅŸti domină platitudinea de-a lungul povestirii, însă finalul se distanÅ£ează un strop ÅŸi aduce o schimbare, oricât de mică. A se vedea, de pildă, Eugenie Grandet. La Meredith nu. Personajul în jurul căruia se desfăşoară acÅ£iunea romanului, Willoughby Patterne, nu crapă, nu se schimbă, nu-ÅŸi pierde averea ÅŸi toate alea. Nimic. Mai mult: îşi clădeÅŸte, în aparenţă, niÅŸte sentimente curate, dar sub aceeaÅŸi masca a superficialităţii. Eventual, doar conÅŸtiinÅ£a sa suferă anumite ghionturi, dar "drăcuÅŸorii", care apar că laitmotiv în roman, ucid orice formă de trepidaÅ£ie a acesteia, concluzia rămânând cea statuată în prolog: din dragoste de sine, pe sine s-a răpus...
John Steinbeck, una dintre cele mai proeminente figuri ale literaturii americane din secolul XX, este unul dintre scriitorii care, prin însuși felul lJohn Steinbeck, una dintre cele mai proeminente figuri ale literaturii americane din secolul XX, este unul dintre scriitorii care, prin însuși felul lor de a fi, iau atitudine împotriva pragmatismului caracteristic școlii de literatură din care au făcut parte. De aceea, Robert Capa, fotograful care l-a însoțit în călătoria întreprinsă în Uniunea Sovietică în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, afirma că, de fapt, Steinbeck ’’este un sentimental ascuns în propria cochilie’�. Asa-intitulatul Jurnal rusesc prezintă, panoramic, viața din Uniunea Sovietică, existența aceea ’’a lucrurilor mici’� despre care vorbea Tolstoi în ’’Război și pace’�, atunci când încerca să caracterizeze poporul rus. Deși se observă intenția clară a autorului de a nu surprinde aspecte din viața politică, este -și pe drept cuvânt!- absolut imposibil să nu sesizezi un portret al lui Stalin de 100x50 metri ancorat la fiecare colț de stradă. Unul dintre cele mai pregnante aspecte care se impun încă de la început este reprezentat de contrastul tragic dintre stilul de viață american și sobrietatea impusă de sovietici cetățenilor (aparent, un cod de conduită bine pus la punct): ’’Era ceva ce nu ținea neapărat de limbaj, ci de traducerea dintr-un mod de gândire în altul’�. Totuși, viața rușilor de sub bocancul comunismului nu se rezumă doar la Moscova (așa cum am fost deprinși a vedea lucrurile în urma citirii studiilor de specialitate), tot ceea ce este în afara capitalei păstrându-și nuanța aceea rudimentară cu care ne-am obișnuit la Gogol (de asemenea, Kievul și împrejurimile reprezinta un alt obiectiv căruia autorul îi dedică un întreg capitol). Cea mai... literară (să-i spunem așa!) parte a jurnalului este reprezentată de descrierea poporului georgian: ’’Vorbeau despre georgieni ca despre niște supraoameni - mari băutori, mari dansatori, mari cântăreți, mari iubăreți și muncitori de frunte. Chiar începuserăm să credem că majoritatea rușilor speră că dacă vor duce un trai virtuos vor ajunge nu în paradis, ci în Georgia’�. Dacă aș putea alege acum o destinație de vacanță, aceea ar fi, fără șovăire, Georgia. Ce frumos e numai să-ți imaginezi confluența culturii occidentale cu cea orientală, darmite să te gândești că binețea poporului georgian este asemănătoare cu pacea pe care o emană Tibetul... De asemenea, jurnalul a fost scris în preajma anului 1947, când Uniunea Sovietică încă nu își revenise după război, însă cu toate acestea, întreaga populație sovietică (sub ochii aparent divini ai conducătorilor săi), muncește pentru ca ziua de mâine să fie mai bună. Episoadele descrise în acest sens sunt numeroase, autorul afirmând chiar că ’’dacă a existat vreodată un popor care să-și tragă energia din speranță, acela e poporul rus.’� Cu toate că am afirmat faptul că scriitorul care a fost distins cu premiul Nobel pentru literatură a încercat să se țină departe de politizarea scrierii, sunt fragmente care condamna subtil regimul sovietic. De pildă, în Ucraina, la vederea ’’americanilor’�, un copil a alergat spre mama lui strigând: ’’Mamă, mamă, americanii ăștia sunt oameni ca noi’�, iar nervii lui Robert Capa, însoțitorul fotograf al scriitorului, sunt surprinși în scena în care trebuia sa ofere spre cenzurare rolfilmele pe care le făcuse: ’’Jumătate din timp Capa a pus la cale o contrarevoluție, în caz că se alegea praful de filmele lui, iar în cealaltă jumătate de timp s-a gândit cum să se sinucidă.’� În fine, opera are o uriașă valoare morală, motiv care a tras greu, cred eu, la acordarea Nobelului în 1962: condamnă, atât din perspectiva scriitorului american, cât și din aceea a poporului sovietic, orice forma a războiului, îndemnând la înfrățirea popoarelor.
Apogeul obsesiei pentru lectură sau cum am ajuns să citesc poveşti de dragoste din perioada sărbătorilor în luna august (în lipsă de altceva). Citind Apogeul obsesiei pentru lectură sau cum am ajuns să citesc poveşti de dragoste din perioada sărbătorilor în luna august (în lipsă de altceva). Citind numai în limba română, asta a fost singura carte pe care am putut-o împrumuta de la o persoană, stabilită în Nisa, care a primit-o cadou de la fiica ei de Crăciun. Şi, în fapt, a fost destul de drăguţă. De data asta îmi permit să fiu tolerant cu romantismul zorzonat......more
Loading...
