De fapt, "Dublul", dar sub o altă traducere - probabil din rațiuni mioritico-comerciale. Nu pare deloc a fi stilul dostoievskian, nici macar în comparDe fapt, "Dublul", dar sub o altă traducere - probabil din rațiuni mioritico-comerciale. Nu pare deloc a fi stilul dostoievskian, nici macar în comparație cu scrierile timpurii, ca Oameni sărmani sau Umiliți și obidiți, dar poate e o simplă impresie dată de inacuratetea traducerii. ...more
Publicată la editura Tineretului în '51, fiind una dintre cele mai rare cărți ale acelei perioade, când Cartea Rusă dicta politica editorială, Apele NPublicată la editura Tineretului în '51, fiind una dintre cele mai rare cărți ale acelei perioade, când Cartea Rusă dicta politica editorială, Apele Narinului e un roman-fluviu care face -a câtă oară?!- apologia omului nou. Homo sovieticus, cum îmi place mie să-i spun. În anii '50, pentru a înfrânge reticența teritoriilor "colonizate" față de noua orânduire răsăriteană, toate organele au fost organizate astfel încât să ducă o politică pro-sovietică, ceea ce nu arăta deloc rău, mai ales în roman, unde se prezintă o vădită antiteză între omul vechi (bătrân, supus supranaturalului, lui Allah, desconsiderand femeia, clavetitor) și omul nou (tânăr, muncitor, comsomolist, progresist). Două sunt temele: munca și fergeaua islamică. Dacă prima se lămurește de la sine (nebunii au construit un canal, care se preconiza a fi construit în doi ani, în doar 16 zile; zice presa internațională, nu partidu'), cea de-a doua e o adevărată artă, care te face să fii și mai mult scârbit -dacă se poate- de feminismul occidental al zilelor noastre.
Nu tocmai genul meu de umor negru, însă este sublimă tehnica, cât se poate de abruptă, de a încheia romanul într-un mod atât de tragic, ca un afront aNu tocmai genul meu de umor negru, însă este sublimă tehnica, cât se poate de abruptă, de a încheia romanul într-un mod atât de tragic, ca un afront adus simulacrului care avea să devină, în toată "splendoarea" lui, orizontul roșu....more
Este, de fapt, o trilogie, romanele fiind reunite in acelasi volum. Propaganda sovietica. Ofiteri ingeniosi de la Securitatea de Stat care interogheazEste, de fapt, o trilogie, romanele fiind reunite in acelasi volum. Propaganda sovietica. Ofiteri ingeniosi de la Securitatea de Stat care interogheaza si actioneaza ca adevarati psihologi. Cum sa taie ei degetele? Copii, ca daca nu ai copii nu poti avea o veritabila propaganda. Singurul element viabil din roman este descrierea apararii Leningradului, care corespunde intocmai descrierii facute de istorici....more
24/09/2019 Tocmai am (re)văzut (și) pelicula lui Tarkovski după această carte și îmi tremură degetele când scriu. E total diferit. Filmul a fost făcut24/09/2019 Tocmai am (re)văzut (și) pelicula lui Tarkovski după această carte și îmi tremură degetele când scriu. E total diferit. Filmul a fost făcut că o contrareacție, parcă, la pragmatismul din opera fraților Strugatski. Filmul e creștinism. Creștinismul dus la apogeu. Dacă, afară de finalul din carte, cu "golul" lăsat de acesta, scrierea nu are mai nimic abstract, la Tarkovski profunzimea credinței este principalul, iar planul concret doar o fărâmă de teluric pe care regizorul îmbracă propria-i viziune despre lume. E ciudat că atunci când am terminat cartea am spus despre aceasta ca este profundă. Desigur, am scuza că am comparat-o cu literatura de gen. Filmul însă, cu totul alt nivel.
23/08/2019M-a surprins în mod plăcut profunzimea cu care este dotat romanul, lucru deloc specific literaturii de gen, care se mărginește, de regulă, să trateze în mod "exploziv" toată descrierea... Nu numai titlul, ci întreg romanul este o metaforă pe care nu ai voie să o treci cu vederea. ...more
În 1970, cu ocazia decernării premiului Nobel, Soljenițîn spunea: "În lupta cu minciuna, fără excepție, arta a învins întotdeauna!" Nu-i lucru ușor -șiÎn 1970, cu ocazia decernării premiului Nobel, Soljenițîn spunea: "În lupta cu minciuna, fără excepție, arta a învins întotdeauna!" Nu-i lucru ușor -și mulți dintre disidentii noștri o știu și ei- să îți iei inima în dinți și să portretizezi un regim politic totalitar, din chiar sânul acelui regim politic. E adevărat, când autorul publica romanul său de debut, O zi din viața lui Ivan Denisovici, în 1962, Stalin decedase, iar societatea sovietică devenea mai relaxată. Totuși, nici Malenkov și, după el, nici Hrușciov nu au lăsat frâiele să slăbească prea tare în toate domeniile de activitate. Și, după cum se știe, arta, orice formă ar căpăta ea, este domeniul predilect al cuțitelor totalitarismului. Tocmai de aceea, proletcultismul ocupă același loc de cinste în Uniunea Scriitorilor din URSS, iar vocile, pensulele, daltele sau clapele care nu trudeau îndeajuns în lupta pentru făurirea "omului nou" erau privite atent de ochiul ager al CCCP-ului. Este, de altfel, și cazul lui Soljenițîn. În 1962, Hrușciov, "consiliat" de vocile obediente din Uniunea Scriitorilor, a declanșat o campanie virulentă împotriva a tot ceea ce înseamnă abstracționism, pe motiv că acesta ar fi periclitat tot ceea ce înseamna arta sovietică. La Soljenițîn însă nu era nici pe departe vorba de abstracțiuni. La Soljenițîn e un realism pur. E realismul în toată splendoarea lui. E, se poate spune, un hiperrealism, deoarece aduce în fața bisturiului până și cele mai mici detalii pe care, citindu-le, observatorul rămâne, dacă nu cu gândul suspendat, cel puțin consternat. Lupta împotriva abstracționiștilor -care s-a manifestat și la noi, pe alocuri, împotriva lui Gellu Naum- nu era decât un banal pretext. Au început cu abstracționismul, dar e limpede că nu au avut în vedere decât realismul. Iar arta realistă e tot ceea ce trebuie să fie mai viguros într-o societate. Astfel îți poți da seama de cât de cangrenată este cenzura unui regim totalitar: lumea nu ar fi suferit schimbări majore dacă nu era Ceasul lui Dali (am dreptate?). Se poate spune însă același lucru despre fresca socială a Mizerabililor? Eu cred că nu.
O zi din viața lui Ivan Denisovici este un roman pătruns de elemente autobiografice. Soljenițîn își luase opt ani (frumoși) în Gulag, deoarece, în timp ce era pe front, îi trimise o serie de scrisori unui prieten, scrisori în care îl critica pe Stalin. Această experiență l-a ajutat în definitivarea romanului de debut, cât și în desăvârșirea celei mai cunoscute opere ale sale, Arhipelagul Gulag (care, din pricina reacției pe care o crease în rândul "nomenclaturii" O zi din viața lui Ivan Denisovici, nu a mai apărut niciodată în mod oficial în URSS; asta nu înseamnă că nu existau tiraje mici, subversive).
Orice cititor, fie el inițiat sau nu în studierea literaturii estului comunist, rămâne stupefiat în fața frescei uriașului lagăr sovietic pe care îl descrie Soljenițîn. Deținuților români le-ar trebui câte un exemplar din acest roman, să vadă domniile lor ce înseamnă încălcarea crasă a drepturilor omului. Lagărul sovietic e un uriaș joc psihologic. Inception, Fatal attraction sau Shutter Island ar fi mici copii. Deținuții sunt făcuți să-i stimeze mai mult pe gardieni decât pe colegii de breaslă, sunt făcuți să creadă că zeama de crupe e o mâncare aleasă, sunt făcuți să își dorească să se întoarcă singuri și nesiliți de nimeni în lagăr (lagărele erau amplasate astfel încât să trebuiască să mergi sute de kilometri până la o așezare respectabilă; și fă tu asta la -35 de grade), să muncească pentru clădirea "Orășelului socialist" pentru a primi o rație de 50g de pâine în plus. Cariera lui Soljenițîn ajunge la apogeu în 1970, când acestuia i se decernează Nobelul. La fel ca Pasternak, și acesta a fost forțat să refuze premiul, însă dacă Pasternak era prea legat de glia rusească, Soljenițîn a acceptat Nobelul și, implicit, și exilul. A fost, poate, cea mai grea palmă dată mișeilor proletcultisti din Uniunea Scriitorilor. Criticii vestici sunt aproape unanimi în ceea ce privește calificarea influenței lui Soljenițîn asupra percepției politice din Occident. După 1970 partidele comuniste din vest au început să scadă în sondaje, deoarece se devoalau cele mai odioase asemănări între hitlerism și stalinism. Prin Soljenițîn, printre alții, s-a ajuns la o concluzie tranșantă: crimele stalinismului nu au fost opera exclusivă a lui Stalin. Un singur om nu poate, cu propria-i mâna, să comită atâtea crime. Întreaga societate sovietică a fost complice, de la înalții demnitari de partid până la milițienii din văgăunile din Siberia. Dezastrul nu e opera lui Stalin, deși el este principalul responsabil, ci opera întregului sistem pe care acesta în crease.
"Hagi-Murad" este un roman eroic, distinct de celelalte opere ale lui Tolstoi, inclusiv "Război și pace", unde, în ciuda titlului, nu avem veritabili "Hagi-Murad" este un roman eroic, distinct de celelalte opere ale lui Tolstoi, inclusiv "Război și pace", unde, în ciuda titlului, nu avem veritabili eroi caracterizați (nici Kutuzov, fără să mai vorbim de Napoleon, pe care Tolstoi îl umbrește în caracterizare, nu se remarcă prin faptele sale vitejești). Desigur, nimeni nu intenționează să afirme că "Hagi-Murad" se ridică la calibrul romanului "Război și pace" și, de altfel, ele nici nu pot fi comparate, deoarece au premise distincte: în "Război și pace" domină realismul, în vreme ce în "Hagi-Murad" realismul face însemnate concesii în favoarea istoriei pure, obiective (să nu uităm că Napoleon nu era nici o ceapă degerată în "Război și pace", față de cum era în realitate, în vreme ce Kutuzov...). Dincolo de aceste aspecte, romanul se remarcă prin pitorescul său, fiind o veritabilă aventură caucaziană. Este impresionant cadrul oriental pe care reușește Tolstoi să-l clădească. Este o "intruziune" literară unică în spațiul cecen, precum numai Vladimir Motyl a reușit să clădească (în cinematografie, în "Soare alb al deșertului",1970, pentru simpatizanții Mosfilm). Fără doar și poate că la definitivarea romanului a contribuit și experiența militară a lui Tolstoi. Despre faptul că s-a înrolat în armata nu există dubii, însă este cel puțin discutabil episodul staționarii lui Tolstoi în Principatele Române, pe care îl descrie Ion Vasile Șerban în prefața de la "Sonata Kreuzer. Părintele Serghi. Hagi-Murad", Minerva, București, 1971. Dar până la dibuirea vrejelor propagandei (infinite), ne bucurăm, în lipsa de altele, de literatură. :) ...more
Așa cum presimțeam înainte să mă apuc de citit romanul, subiectul său e dat de o temă nu predilectă, ci definitorie (aproape totală) în opera lui TurgAșa cum presimțeam înainte să mă apuc de citit romanul, subiectul său e dat de o temă nu predilectă, ci definitorie (aproape totală) în opera lui Turgheniev: resemnarea în față iubirii pierdute a tinereții. De Turgheniev am dat când am citit Un cuib de nobili, din colecția Adevărul, undeva prin 2015. Mi-a plăcut foarte mult romanul. Am reținut de acolo replici și versuri fără să depun vreun efort în acest sens, atât de frumos "ungeau". Deși Apele primăverii tratează aceeași tema -poate într-o manieră mai europeană decât Un cuib de nobili- nu m-a impresionat la fel de mult. Fi-va vorba de spiritul rus (la el acasă într-Un cuib de nobili și eclipsat aici) sau, deopotrivă, de ce să n-o recunosc?, poate am devenit eu prea cinic și sceptic în ceea ce privește coordonatele temei definitorii din opera lui Turgheniev. Totuși, citindu-l, ceva mă gâdilă și îmi da curaj. To the happy few! ...more
Acest roman s-ar fi putut la fel de lesne numi "La originile SOCIALISMULUI". Conceptul nu trebuie interpretat însă în sens ideologic (originile sale aAcest roman s-ar fi putut la fel de lesne numi "La originile SOCIALISMULUI". Conceptul nu trebuie interpretat însă în sens ideologic (originile sale ar putea fi dibuite chiar în Grecia antică: Pericle, de pildă, chiar de nu își sistematizează crezul, transpune, prin politicile sale, premisele fundamentale ale socialismului), ci strict istoric. Nici dracu' nu știe când a fost înființată prima Internațională. Datele istorice nu interesează, deoarece la început aceasta s-a confundat cu un nucleu compact format din câteva persoane cu o viziune mai "progresistă". Cert este că la 1848, anul care a adus atât de multe schimbări în Europa, existau deja mai multe grupuri care militau pentru "cauza comună". Așa fiind, la 1872, când Dostoievski publica Demonii, avea toată lumea cunoștință de așa-numitele "grupuri de câte 5", organizate în structură piramidală (ca organizațiile teroriste de azi - a se vedea filmul La battaglia di Algeri, 1966). Rațiunea acestei forme de organizare este lesne de înțeles. Cum dreptului la liberă exprimare abia se contura, militanții "cauzei comune" nu puteau lua megafonul și nu puteau începe să-și susțină ideile. "Acțiunile împotriva ordinii constituționale de azi"... Te băgau la zdup. Este exact lucrul descris și de Dostoievski în Demonii. Problema, cum am spus, este aceea că socialismul nu este tratat pe filiera ideologică, ci strict istoric. Romanul nu abundă în dezbateri și în monologuri, cum se întâmplă în Frații Karamazov, ci prezintă faptic un grup de internationalisti: unii cu idealuri mărețe, alții mai puțin. Tocmai de aceea, în roman nu ideile interesează, ci oamenii. Ideile nu pot fi prin ele însele corupte, ci doar oamenii. Oamenii pot fi -da!- corupți de idei, însă o idee nu poate fi coruptă. De aceea Piotr Stepanovici, deși apare cel mai mult în roman, nu este personaj principal. El nu are o drama de conștiință. Personajul principal este Stavroghin, în cazul căruia se poate vorbi de o suferință atipică.
Romanul Demonii nu este un război declarat socialismului (Ce? O susține Tismăneanu!). Desigur, la o privire superficială, se poate afirma/ susține orice. A susține însă că, prin Demonii, Dostoievski s-a dezis de socialism (pe care el însuși îl susținuse în 1848, până la treapta ghilotinei) denotă o judecată superficială. A susține că Dostoievski s-a dezis de socialism înseamnă a susține că romane ca "Oameni sărmani" sau "Amintiri din casa morților" nu au nicio valoare. Ele însă transmit idei. Ideile nu sunt coagulate sub tutela unui concept unic. Dar contează denumirea sau conținutul unui crez?!
Lucrul pe care Dostoievski îl face în Demonii e să condamne așa-numiții capi ai socialismului (Piotr Stepanovici, în cazul nostru), care denaturează de o așa manieră substanța vitalializantă a acestui concept, pentru satisfacerea propriilor interese, încât din el nu mai rămâne nimic. Sau, altfel spus: rămâne, pentru posteritate, imaginea unei politici rele. Adică? A se vedea Rusia, anul 1917. Susținerea mea -poate prea energică- își are fundamentele printre rândurile romanului. Pasajul din Evanghelia lui Luca e frecvent citat în roman (de altfel, motto-ul romanului este reprezentat de asta): VIII, 32-36.
32. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. 33. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. 34. Iar păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. 35. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat. 36. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul.
De altfel, nu se poate susține că Dostoievski a scris romanul ca pe o confesiune, el fiind cel "vindecat de demoni", deoarece, pe patul de moarte, Stepan Trofimovici citează din biblie cu privire la fiul sau (care nu a fost "izbăvit"), respectiv cu privire la Piotr Stepanovici. Această este, de altfel, și sorgintea titlului.
Despre Kirillov nu spun nimic, căci aș știrbi din savoarea romanului. Merită să citești 800 de pagini doar pentru acest personaj. Despre sărmanul Stavroghin... of! Mi s-a părut însă cel mai demn personaj din roman. Deși neagă nihilismul în față "ultimei spovedanii", viața lui nu a fost, de fapt, decât un nihilism bolnav. Chiar și "apucăturile" sale își aveau pornirea în credința în nimic. De altfel, Stavroghin ar fi un personaj ideal de analizat într-un studiu cu tema de genul: Plictiseala de azi, nihilismul de ieri (cred că sunt numeroase similitudini).
Notă: subsemnatul e socialist. Cititorul trebuie să fie sceptic.
"Ateul desăvârșit ocupă penultima treaptă care precedă credinței desăvârșite (că va face sau nu acest ultim pas, asta este o altă chestiune): indiferentul, dimpotrivă, nu are nici o credință, ci numai o teamă rea din când în când, și dacă este un om sensibil".
"Omul nu a făcut altceva decât să-și născocească un Dumnezeu, pentru a putea trăi fără să se ucidă; în această constă întreagă istorie universală de până acum. Sunt primul în întreagă istorie universală care n-am vrut să-mi născocesc un dumnezeu. Să se afle acest lucru o dată pentru totdeauna" - Kirillov.
Maestrul şi Margareta, romanul unei epoci. Mihail Bulgakov este indiscutabil geniul literaturii ruse moderne și totodată promotorul obscuritismului în Maestrul şi Margareta, romanul unei epoci. Mihail Bulgakov este indiscutabil geniul literaturii ruse moderne și totodată promotorul obscuritismului în Rusia. "Maestrul și Margareta" este romanul care i-a adus întreaga faimă. La fel de captivantă precum scrierea este și povestea scrierii romanului în sine. Interzis în Rusia după publicare deoarece a stârnit critici și reacții în interiorul Partidului Comunist, Stalin ordonând, prin urmare, interzicerea, găsirea și arderea tuturor copiilor, romanul avea să fie publicat mult mai târziu după ce Bulgakov avea să moară. După o luptă grea dusă cu capii guvernului, cărora le cerea să fie exilat, spunând că "Totul îmi este interzis, sunt ruinat, otrăvit, mă aflu într-o singurătate deplină", Bulgakov afirmă în jurnalul sau -făcând referire la roman- "îl știu pe de rost", rescriindu-l apoi din minte și trimițând o copie clandestin în Italia. Romanul avea să fie publicat la 26 de ani după moartea autorului. Firul narativ se desfășoară pe trei planuri: acțiunea principală se petrece în Rusia interbelică, în Moscova, într-un cadru în care este surprinsă "vizita diavolului" care este transfigurat în profesorul german de magie neagră Woland și "gașca" sa. Ei folosesc magina neagră pentru a juca "farse" anumitor figuri ilustre din capitala URSS-ului. Cel de-al doilea plan prevede o întoarcere în timp cu mai bine de nouăsprezece secole, surprinzând viața lui Iisus din Nazaret și judecata sa de catre Pilat din Pont. Aparent, cele două planuri nu au nicio legătură, dar apariția unei a treia structuri, povestea de dragoste dintre Maestru și Margareta, leagă cele două planuri și da naștere unui fir fluent care curge precum un râu învolburat. Pe parcursul scrierii lui, Bulgakov și-a autointitulat romanul sub mai multe titluri: "Romanul despre diavol", "Magicianul negru" sau "Prințul întunericului". În incipit are loc punerea în scenă a personajului Woland (ciudat îmbrăcat pentru Moscova de atunci) care acostează doi intelectuali ruși pe stradă și îi atrage într-o dialectică ce are ca temă existența lui Dumnezeu. Începând de aici, Woland are să le terorizeze viață , ucigându-i subit și printr-un mod care face sângele cititorului să fiarbă în vene. Parcurgerea romanului mi-a provocat delirul, mi-a extins barierele imaginare dincolo de granițele lor firești. Finalitatea acțiunii, în spațiul cosmic are un final sublim, un final care-l face pe cel care citește să-și piardă simțul realității, să uite că este făcut din atomi și să devină stare pură, să plutească în eter și să audă -în plimbarea sa- o sublimă sonată de pian. ...more
Ultimul roman al lui Tolstoi este inspirat dintr-un caz real de la sfârÅŸitul secolului al XIX-lea. Urmând parcă traiectoria trasată de cel din urmă ÅŸiUltimul roman al lui Tolstoi este inspirat dintr-un caz real de la sfârÅŸitul secolului al XIX-lea. Urmând parcă traiectoria trasată de cel din urmă ÅŸi cel mai pregnant roman dostoievskian, "FraÅ£ii Karamazov", autopsia "ÃŽnvierii" se deschide cu un proces în care destinele a doi oameni se reintersectează într-o manieră ciudată. PrinÅ£ul Dimitri Nehiliudov, figură impozantă a aristocraÅ£iei în declin, îşi îndeplineÅŸte sarcina obÅŸtească de a fi jurat într-un proces, pe vremea când, în materia justiÅ£iei penale, încă se mai folosea curtea cu juri. Ironia neagră a existenÅ£ei face ca acuzata să fie tocmai KatiuÅŸa Maslova, slujnica de a cărei puerilitate emoÅ£ională ÅŸi, deopotrivă, carnală, Nehiliudov profitase în primii ani ai tinereÅ£ii sale. Ceea ce urmează este o disecÅ£ie umanistă a conÅŸtiinÅ£ei ÅŸi una ÅŸtiinÅ£ifică a feudalităţii, un adevărat act de acuzare la adresa Bisericii, a administraÅ£iei robotice care se exonerează de responsabilitatea "crimei" invocând, în propria ei conÅŸtiinţă, primatul ordinii ÅŸi al "ordinului". Despre operă s-ar putea afirma că reprezintă o varietate aparte de Bildungsroman. O varietate aparte deoarece derogă de la "regula comună", fără a distorsiona însă principiile care stau la baza acestui tip romanesc. Având în vedere definiÅ£ia clasică, despre Bildungsroman ni se spune că "urmăreÅŸte (ex variis) evoluÅ£ia unui personaj. La Tolstoi există o oarecare diferenţă de nuanţă. Cititorul nu parcurge mecanic paginile cărÅ£ii, trăgând la final o concluzie cliÅŸeică, potrivit căreia binele învinge răul, ca în basmele populare, ori o reminescenta filosofică indefinibilă, ca la numele germane ale genului, ci senzaÅ£ia că este prezent în roman ÅŸi, cu toate acestea, nu poate cunoaÅŸte următoarea literă a firului conÅŸtiinÅ£ei personajelor (subsemnatul l-a numit deja, în mintea sa, un "Bildungsroman de conÅŸtiinţă"). Cititorul, pierzându-ÅŸi parcă încrederea în sufletul uman, cum, de altfel, pare-i-se, a avut-o ÅŸi autorul, se simte ca un Simon Petru purtând povara lui Cristos. Unind cărbunele folosit la trasare ÅŸi terminându-ne treaba cu compasul, Bildungsromanul este unul al incertitudinii, unul care iese din tiparele clasice. Acestuia îi este distorsionată "evoluÅ£ia" de care vorbeÅŸte definiÅ£ia, cei doi termeni (evoluÅ£ie ÅŸi incertutudine) fiind diametral opuÅŸi. Fără ca acest aspect să constituie sâmburele romanului ÅŸi, deopotrivă, intenÅ£ia autorului, cea mai mare parte a acestuia este dedicată luptei de clasă. "ÃŽ²Ô±¹¾±±ð°ù±ð²¹" este un strigat cu ecou al oropsiÅ£ilor, un strigat în care, preluând antiteză folosită pe coperta ediÅ£iei de la Polirom, "imaginea celulelor mizere de închisoare se suprapune cu bogăţia strălucitoare (a) palatelor nobiliare". Titlului i s-ar putea atribui cu greu semnificaÅ£ii religioase. Singurul lucru care mi-a încolÅ£it în minte cu privire la acest aspect a fost întrebarea retorică a lui Iisus, în timp ce era atârnat pe cruce: "Tatăl meu, tatăl meu, de ce m-ai părăsit?", care ar putea reprezenta o dezicere a acestuia de faptele săvârÅŸite, lucru de-a dreptul contradictoriu, în măsura în care ÅŸtia că are să învie. Sub acest aspect, Tolstoi m-ar acuza că interpretez fără a fi animat de ceva aposterioric, Biblia. De altfel, Evanghelia după Matei, în pasajul referitor la mântuire, ar încadra ideea religioasă a romanului, cu un contur asemănător: întrebat cine va fi mai mare în împărăţia cerurilor, Iisus a spus: "... cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este mai mare în împărăţia cerurilor".
Ideea imoralităţii proprietăţii private este susţinută vehement şi este repetată necontenit de-a lungul romanului (ceea ce l-ar îndemna pe cititor să îşi abată un strop gândul la mişcările socialiste de sfârşit de secol, care au culminat cu revoluţia din 1917): "Întâi i-a jefuit pe toţi, a jefuit tot pământul, le-a luat oamenilor agoniseala şi s-a pus peste toate, pe ăia care s-au ridicat împotriva lui i-au bătut şi apoi au scris legea, să nu furi şi să nu omori. Să fi scris mai întâi legea asta".
Fineţea cu care este surprins un analitic şi totodată pătimaş element masculin este de natură aposteriorică (să nu istorisim viaţa amoroasă a lui Tolstoi şi dandanaua cu soţia sa): "Împotriva căsătoriei cu Missy (...) era faptul că ea avea deja 27 de ani, aşa încât mai avusese în mod sigur iubiri - gând chinuitor pentru Nehiliudov. Orgoliul lui nu putea să se împace cu gândul că ea ar fi putut iubi pe altcineva decât el, fie şi în trecut. Fireşte că ea nu avea cum să ştie că îl va întâlni pe el, dar simplul gând că ea ar fi putut să iubească înainte pe altcineva îl vexa".
Remarcile dojenitoare la adresa transformării credinţei în superstiţii telurice de masă nu lipsesc nici ele: "interzisese nu numai poliloghia asta fără nicio noimă şi vrăjile profanatoare ale preoţilor-învăţători asupra pâinii şi vinului, dar interzisese cât se poate de categoric ca unii oameni să se numească învăţători ai altor oameni, interzisese rugăciunile în temple şi poruncise că fiecare să se roage singur, interzisese chiar templele, spunând că el a venit să le distrugă şi că nu în temple trebuie făcută ruga, ci în suflet şi în adevăr".
Dialectica cu privire la caracterul moral al legiuirii şi, deopotrivă, la seva originară a acesteia surprind: "-Da, bineînţeles. Întotdeauna au fost şi vor fi erori judiciare. O instituţie omeneaca nu poate fi perfectă. -Mai mult decât atât, proporţia celor nevinovaţi este uriaşă, pentru că ei, care au crescut într-un anumit mediu, nu consideră că faptele savarsite de ei sunt infracţiuni. -Iertaţi-mă, dar asta nu e just. Orice hoţ ştie că hoţia este un lucru rău şi că nu trebuie să furi, că hoţia e imorală. -Nu, nu ştie. I se spune: nu fura, dar el ştie că fabricanţii îi fură munca reţinându-i din plată, că guvernul, cu toţi funcţionarii lui, îi fură la nesfârşit sub formă de dări. El ştie că noi, proprietarii de pământ, l-am furat demult, luându-i pământul care trebuie să fie un bun comun, iar pe urmă, când adună şi el vreascuri de pe pământul asta furat ca să le pună pe foc, îl băgăm la puşcărie şi vrem să îl convingem că e hoţ. Dar el ştie că hoţ nu este el, ci acela care i-a furat pământul, şi că el este obligat în faţa familiei să obţină cum poate restituirea din ceea ce i s-a furat."
În fine, lupta ideologică a individului educat împotriva abuzului înfăptuit de propria clică, şi zbuciumul, şi contradicţiile... şi conştiinţa îşi întind vlăstarele peste tot în roman: "Totul se trage din faptul că oamenii ăştia recunosc drept lege ceea ce nu este lege şi nu recunosc drept lege legea cea mai însemnată, veşnică, imuabilă, înscrisă de însuşi Dumnezeu în inimile oamenilor. De asta îmi vine aşa greu cu oamenii ăştia. Mi-e pur şi simplu frică de ei -zise Nehiliudov. Şi oamenii ăştia chiar sunt înspăimântători. Mai înspăimântători ca tâlhării. Un tălhar poate avea, totuşi, milă, dar ăştia nu pot: ei sunt asiguraţi contra milei cum sunt asigurate pietrele astea împotriva vegetaţiei. Cică sunt înspăimântători Pugaciovii şi Razinii, dar ăştia sunt de o mie de ori mai înspăimântători. Dacă s-ar da o temă psihologică: ce ar trebui făcut pentru ca oamenii zilelor noastre, creştini, cu simţul omeniei, să săvârşească cele mai cumplite fărădelegi fără să se simtă vinovaţi, soluţia ar fi una singură: trebuie ca aceşti oameni să fie guvernatori, directori, ofiţeri, poliţişti, adică, în primul rând, trebuie ca ei să fie convinşi că există ceva care se numeşte slujbă de stat şi că în acest cadru te poţi purta cu oamenii ca şi cum ar fi nişte obiecte, fără nimic omenesc şi fratern faţă de ei, iar în al doilea rând, ca acesti oameni de stat să fie legaţi unul de altul astfel încât răspunderea pentru consecinţele a ceea ce fac ei să nu cadă asupra niciunuia dintre ei. În lipsa acestor condiţii nu s-ar putea săvârşi în vremurile noastre asemenea atrocităţi că acelea pe care le-am văzut eu acum. Totul se trage de la faptul că oamenii cred că există situaţii în care te poţi purta cu un on fără dragoste, ori asemenea situaţii nu există."
Mai mult decât toate acestea, care în contrast cu finalul "semideschis" al romanului nu spun aproape nimic, deÅŸi prin ele însele reprezintă enorm, ideea centrală ÅŸi ultima treaptă a scării care duce spre panorama desăvârÅŸirii se concretizează în altceva: IDEEA SACRIFICIULUI SUPREM, a nimicniciei sinelui, pentru ceea ce creÅŸtinismul ar numi "mântuire", însă trecând dincolo de acest concept, imboldul dedicării totale pentru celălalt, măreÅ£ia ÅŸi patosul descoperirii propriei meniri, însămânÅ£ată, aici printr-un fapt aposterioric, în nucleul conÅŸtiinÅ£ei. De aceea, "ÃŽ²Ô±¹¾±±ð°ù±ð²¹" lui Tolstoi reprezintă un roman cât o viaţă. E ceva ce subsemnatului nu i-a fost dat să citească de mai bine de un an ÅŸi, prin urmare, un roman pe care subsemnatul l-ar recomandada fără reÅ£ineri tuturor.
IN MEMORIAM Lev Tolstoi, plecat dintre pământeni exact acum 106 ani. Prezentată ca frescă a societății aristocratice rusești de dinainte și de după marIN MEMORIAM Lev Tolstoi, plecat dintre pământeni exact acum 106 ani. Prezentată ca frescă a societății aristocratice rusești de dinainte și de după marele război cu Napoleon, din anul 1812, opera "Război și pace" este un prilej pentru descoperirea dedesubturilor nu numai ale războiului, cât si ale prejudecăților de clasă, ale naturii umane, ale politicii, sau, deopotrivă, ale uneia dintre cele mai importante teme: iubirea. Personajele romantice se fac remarcate încă din primele pagini ale acestui "munte". Prințul Andrei își justifică participarea la conflictul armat din Austria: "Eu plec pentru că viața pe care o duc aici, viața asta nu-i pentru mine..." De departe, cea mai mare vină i s-ar putea atribui lui Tolstoi de pe urma faptului că nu recunoaște și nu-l portretizează pe Napoleon ca un mare om (se cunoaște înclinația lui Tolstoi de a se împotrivi oricărei revoluții, fapt care i-a făcut pe comuniștii sovietiici să fie cam sceptici în privința lui). Vina lui, de altfel, se poate justifica prin sentimentalismul rusesc pe care îl întâlnim în operele sale (motiv pentru care orice tribunal, sub formă de instanță morală, l-ar achita). Mai întâi, chiar prin vocea naratorului, afirmă că lipsa femeii i-a adus lui Napoleon succesul: "Leagă-ți viața de o femeie și îți vei pierde libehrtatea ca un ocnaș înlănțuit". Pe de altă parte, știm foarte bine, din alte surse, tumultoasa viață amoroasă a lui Napoleon (Josephine, Walewska...). Ulterior, Tolstoi justifică victorioasele campanii ale lui Napoleon uzând de simpla noțiune de întâmplare (lucru pentru care l-am sancționat serios, cu toate că nu-i atribui lui Napoleon meritul unui mare strateg militar -nu militar!- dat fiind eșecul campaniei rusești și lipsa de comunicare cu generalii săi). Conflictul dintre clase se poate observa în paginile care descriu desfășurarea trupelor. În trecut, armata era una dintre acele puține instituții care ti-ar fi permis să evoluezi în ceea ce privește sfera socială. În acest sens, Boris, băiat simțitor, dar forțat să fie un avar moderat din pricina unei conjuncturi nefavorabile, afirmă: "Îi vine ușor lui Rostov, căruia taică-sau îi trimite zeci de mii, să spună că nu vrea să se ploconească în fața nimănui și nici să fie lacheul cuiva; eu însă, care nu am nimic în afară de capul meu, trebuie să fac carieră și să nu mierd ocaziile, ci să le folosesc". Romantismul, reflexivitatea, sunt aspecte foarte puțin întâlnite la Tolstoi (să nu creadă careva că nu este un om de spirit). Prințul Andrei și Pierre Bezuhov sunt reprezentativi. Dacă cel dintâi poate fi caracterizat prin intermediul unei zbuciumate vieți interioare, cel de-al doilea poartă cu dânsul ceva inefabil, ceva... uman, la urma urmei, ceva ce ascund toți oamenii de geniu: chinuitoarea conștiință a ridicolului clipei trecute. Prințul Andrei afirmă, sub formă de solilocviu: "De ce oare nu am văzut mai înainte cerul acesta atât de înalt? Și cât sunt de fericit că, în sfârșit, l-am cunoscut. Da! Totul este zădărnicie, totul este amăgire, în afară de cerul acesta fără margini. Nimic, nimic nu există în afară de el. Dar nici el nu mai este, nu există nimic în afară de tăcere și repaus...". Volumul al II-lea, care surprinde clipele de rătăcire ale Natașei (la urma urmei, încă o copilă), mi-a dat o stare aparte, soră cu frustrarea (nu e prima dată când o întâlnesc, în cărți, în schimb este prima dată când o persoană ca prințul Andrei, de nedescris în patru volume, suferă de pe urma acestui fapt. A fost ceva inimaginabil de intens... În fapt, Tolstoi susține o teorie care se răsfrânge asupra istoriei. Teoria spune că istoria nu este făcută de anumiți oameni (un alt prilej pentru a-l "cotonogi" pe Napoleon), ci că ea se clădește exclusiv prin fiecare mână populară. Desigur, teoria nu este enunțată pur și simplu, Tolstoi dedicându-i finalul operei (ultima parte, echivalentul a 5%, adică 100 de pagini). Astfel, "În istorie așa-numiții oameni mari nu sunt decât etichete care dau numele evenimentelor, dar care, aidoma etichetelor, nu au nicio legătură cu evenimentul în sine". De altfel, volumele prezintă și un conflict între generații. Tatăl prințului Andrei este un reprezentant al vechii clase, însă aristocrație a suferit numeroase schimbări de ordin ideologic, iar fiul său are o cu totul altă viziune asupra lumii. La urma urmei, făcând abstracție de argumentele romantice, cu iz de stepă rusă, la care apelează Tolstoi, trebuie să recunoaștem că Napoleon a fost un mare om din multe puncte de vedere. De ce nu i-a biruit pe ruși așa cum a făcut-o cu nemții și cu austriecii? Întrebării i s-ar putea găsi numeroase explicații, foarte des întâlnite în cărțile de specialitate: iarna rusească, imensitatea Rusiei, moralul trupelor (departe de casă)...
Pasaje cu care am rezonat, pe care le-am simțit, care m-au mișcat sau care, deopotrivă, mi-au dat de gândit:
"Întrebarea aceea scaitoare: pentru ce, în ce scop?, pe care și-o punea altădată de nenumărate ori pe zi, fusese înlocuită nu printr-o altă întrebare și nici printr-un răspuns, ci prin însăși imaginea ei."
"Merită oare să te chinuiești când nu ai de trăit decât o clipă în comparație cu veșnicia?"
"Se gândea cât de mult înăspresc inima bărbaților preocupările intelectuale..."
"Pot eu spune că-mi iubesc degetul? Nu! Dar ia încearcă să mi-l tai..."
"Suprema înțelepciune nu își are temelia exclusiv în rațiune, nu se bizuie pe științe profane precum fizica, istoria, chimia și celelalte în câte se împarte cunoașterea rațională. Suprema înțelepciune cunoaște o singură știință, știința universală, cea care explică întreaga creație și locul pe care îl ocupă omul în această creație. Pentru a ne putea împărtăși din această știință trebuie să ne purificăm, să ne înnoim ființa lăuntrică, și de aceea înainte de a dori să cunoaștem trebuie să credem și să ne desăvârșim. Și tocmai pentru aceste țeluri înalte ne-a fost sădită în suflet lumina divină pe care o numim conștiință."
Şi chiar de tremuri toată de dorinţi, N-ai să te-ntorci, te ştiu, călcând alene... În sinea ta zadarnic te tot minţi: Nu-s pe pământ iubiri nepământene! Şi chiar de tremuri toată de dorinţi, N-ai să te-ntorci, te ştiu, călcând alene... În sinea ta zadarnic te tot minţi: Nu-s pe pământ iubiri nepământene!
I. TARAS BULBA Monografie romanţată a cazacilor de pe valea Nistrului, "Taras Bulba" descrie, bazându-se pe principii romantice autentice, ultimii aniI. TARAS BULBA Monografie romanţată a cazacilor de pe valea Nistrului, "Taras Bulba" descrie, bazându-se pe principii romantice autentice, ultimii ani din viaţa personajului eponim, tată a doi fii, instruiţi "căzăceşte", unul decapitat de propriu tată pentru deviaţionism religios, iar celălalt executat în piaţă publică pentru fanatism religios (antiteză romantică). Orientarea spre istoria naţională este o altă trăsătură a operei: cazacii din actuală Ucraină s-au opus vehement expansiunii catolicismului în Orient, iar opera lui Gogol este bazată pe cronici. Luptele descrise prezintă personajele excepţionale în situaţii excepţionale (şi fără exagerare, cum o făcea precursorul conaţional al lui Gogol, Puşkin). Fiind introduşi, mai întâi, în aşezările cazace din Galiţia extremă, primim o educaţie riguroasă, militară, la Academia din Kiev, opera debutând abrupt, în stil neaoş rusesc, cu o bătaie amicală între Bulba şi fiul sau, proaspăt cazac, pe care-l "ia din faşă" şi-l duce la război, "în numele ortodoxismului". Surprinzător prin definiţie, romanul prezintă orientări ideologice fanatice. Pentru câteva clipe, căzusem chiar în antisemitism. De ce?! Procesul în sine e foarte amplu, iar cartea am citit-o de-a dreptul implicat. Nefiind nicidecum extremist religios, respectam şi înţelegeam credinţa lui Taras Bulba, şi chiar rezonam cu spiritul lui de luptător, în contextul veacului (XV), şi a fost de-a dreptul frustrant ca evreimea est-europeană să mă facă pe mine, ca cititor, care aparent e fortificat în faţa ideilor radicale, să îmi încreţesc fruntea. Cred că ăsta e cel mai important motiv pentru care ar trebui să citeşti romanul. În fapt, "Taras Bulba" este un fel de "Alexandru Lăpuşneanul" al nostru, numai că este descris mult mai frumos, mult mai profund, mult mai sentimental (cu toată violenţa lui). Într-un fel, mi-am făcut o imagine amplă despre înjghebarea formaţiunilor politice slave existente în Europa estică la începuturile Evului Mediu (procesul formării Rusiei datează din timpul lui Ivan cel Groaznic). De asemenea, ortodoxismul mi s-a înfăţişat în toată splendoarea lui medievală, cu tot patosul poporului rus pus în el. Dacă cineva se întreabă ce-i căzăcimea, o să-i dăm o definiţie pe măsură: "când slavul odinioară paşnic a fost cuprins de dorinţa arzătoare de a se lupta, a luat naştere căzăcimea - un suflet larg, dezlănţuit al naturii ruse". Deşi naraţiunea este făcută la persoană a IIIa, naratorul reuşeşte să aibă un impact asupra cititorului folosindu-se de stilul indirect liber ("Doamne Dumnezeule! Cât de frumoase sunteţi voi, stepelor...") Şi până la urmă... "există pe lume astfel de focuri, de chinuri şi o astfel de putere care să învingă vigoarea rusă"?
II. MANTAUA "Mantaua" lui Gogol este o nuvelă de revoltă socială, un strigat împotriva aristocraţiei din toate timpurile şi o consolarea pentru "oamenii sărmani". De asemenea, opera surprinde şi variaţiile percepţiei asupra sensului vieţii: cea mai fericită zi a protagonistului nostru a fost aceea în care a reuşit să-şi procure o manta nouă. Ironia sorţii şi tragedia existenţială duc, în opera marelui scriitor rus, la un contrast tragic între straturile sociale, contrast al culorilor pe care Gogol încearcă să le combine în final, făcând, în schimb, apel la elemente de supranatural pentru a aduce dreptatea (fapt ce sugerează că dreptatea, cel puţin în epocă, "nu aparţine acestei lumi").
III. NASUL
Decăderea umană pe un fundal fantastico-absurd?! Forţat! Iar explicaţia naratorului din final mi se pare nu destul de convingătoare încât să fie o ironie evidentă. Singurul lucru care mi se pare a sta încă în picioare, şi chiar solid, este stilul indirect liber, în care Gogol e maestru...
IV. VII Avându-şi obârşia în folclorul rusesc, Gogol susţinând chiar că nu a modificat-o cu nimic, ci a transupus-o aşa cum a auzit-o la randur-i, "Vii" este un basm ce are ca tematică percepţia omului asupra lumii când realitatea sa imediată este influenţată de diferiţi factori care inoculează frica. Trecând însă peste această remarcă, ce nu se impune, fiind doar o "aroganţă filosofică", "Vii" rămâne doar o proză superficială în materile de literatură universală. Poate ruşii o receptează altfel, la fel cum un alt efect are "Moara cu noroc" pentru un anglo-saxon decât pentru noi, mioriticii... ...more
Monografie romanţată a cazacilor de pe valea Nistrului, "Taras Bulba" descrie, bazându-se pe principii romantice autentice, ultimii ani din viaţa persMonografie romanţată a cazacilor de pe valea Nistrului, "Taras Bulba" descrie, bazându-se pe principii romantice autentice, ultimii ani din viaţa personajului eponim, tată a doi fii, instruiţi "căzăceşte", unul decapitat de propriu tată pentru deviaţionism religios, iar celălalt executat în piaţă publică pentru fanatism religios (antiteză romantică). Orientarea spre istoria naţională este o altă trăsătură a operei: cazacii din actuală Ucraină s-au opus vehement expansiunii catolicismului în Orient, iar opera lui Gogol este bazată pe cronici. Luptele descrise prezintă personajele excepţionale în situaţii excepţionale (şi fără exagerare, cum o făcea precursorul conaţional al lui Gogol, Puşkin). Fiind introduşi, mai întâi, în aşezările cazace din Galiţia extremă, primim o educaţie riguroasă, militară, la Academia din Kiev, opera debutând abrupt, în stil neaoş rusesc, cu o bătaie amicală între Bulba şi fiul sau, proaspăt cazac, pe care-l "ia din faşă" şi-l duce la război, "în numele ortodoxismului". Surprinzător prin definiţie, romanul prezintă orientări ideologice fanatice. Pentru câteva clipe, căzusem chiar în antisemitism. De ce?! Procesul în sine e foarte amplu, iar cartea am citit-o de-a dreptul implicat. Nefiind nicidecum extremist religios, respectam şi înţelegeam credinţa lui Taras Bulba, şi chiar rezonam cu spiritul lui de luptător, în contextul veacului (XV), şi a fost de-a dreptul frustrant ca evreimea est-europeană să mă facă pe mine, ca cititor, care aparent e fortificat în faţa ideilor radicale, să îmi încreţesc fruntea. Cred că ăsta e cel mai important motiv pentru care ar trebui să citeşti romanul. În fapt, "Taras Bulba" este un fel de "Alexandru Lăpuşneanul" al nostru, numai că este descris mult mai frumos, mult mai profund, mult mai sentimental (cu toată violenţa lui). Într-un fel, mi-am făcut o imagine amplă despre înjghebarea formaţiunilor politice slave existente în Europa estică la începuturile Evului Mediu (procesul formării Rusiei datează din timpul lui Ivan cel Groaznic). De asemenea, ortodoxismul mi s-a înfăţişat în toată splendoarea lui medievală, cu tot patosul poporului rus pus în el. Dacă cineva se întreabă ce-i căzăcimea, o să-i dăm o definiţie pe măsură: "când slavul odinioară paşnic a fost cuprins de dorinţa arzătoare de a se lupta, a luat naştere căzăcimea - un suflet larg, dezlănţuit al naturii ruse". Deşi naraţiunea este făcută la persoană a IIIa, naratorul reuşeşte să aibă un impact asupra cititorului folosindu-se de stilul indirect liber ("Doamne Dumnezeule! Cât de frumoase sunteţi voi, stepelor...") Şi până la urmă... "există pe lume astfel de focuri, de chinuri şi o astfel de putere care să învingă vigoarea rusă"?...more
Avându-şi obârşia în folclorul rusesc, Gogol susţinând chiar că nu a modificat-o cu nimic, ci a transupus-o aşa cum a auzit-o la randur-i, "Vii" este Avându-şi obârşia în folclorul rusesc, Gogol susţinând chiar că nu a modificat-o cu nimic, ci a transupus-o aşa cum a auzit-o la randur-i, "Vii" este un basm ce are ca tematică percepţia omului asupra lumii când realitatea sa imediată este influenţată de diferiţi factori care inoculează frica. Trecând însă peste această remarcă, ce nu se impune, fiind doar o "aroganţă filosofică", "Vii" rămâne doar o proză superficială în materile de literatură universală. Poate ruşii o receptează altfel, la fel cum un alt efect are "Moara cu noroc" pentru un anglo-saxon decât pentru noi, mioriticii......more
Decăderea umană pe un fundal fantastico-absurd?! Forţat! Iar explicaţia naratorului din final mi se pare nu destul de convingătoare încât să fie o iroDecăderea umană pe un fundal fantastico-absurd?! Forţat! Iar explicaţia naratorului din final mi se pare nu destul de convingătoare încât să fie o ironie evidentă. Singurul lucru care mi se pare a sta încă în picioare, şi chiar solid, este stilul indirect liber, în care Gogol e maestru......more
"Mantaua" lui Gogol este o nuvelă de revoltă socială, un strigat împotriva aristocraţiei din toate timpurile şi o consolarea pentru "oamenii sărmani"."Mantaua" lui Gogol este o nuvelă de revoltă socială, un strigat împotriva aristocraţiei din toate timpurile şi o consolarea pentru "oamenii sărmani". De asemenea, opera surprinde şi variaţiile percepţiei asupra sensului vieţii: cea mai fericită zi a protagonistului nostru a fost aceea în care a reuşit să-şi procure o manta nouă. Ironia sorţii şi tragedia existenţială duc, în opera marelui scriitor rus, la un contrast tragic între straturile sociale, contrast al culorilor pe care Gogol încearcă să le combine în final, făcând, în schimb, apel la elemente de supranatural pentru a aduce dreptatea (fapt ce sugerează că dreptatea, cel puţin în epocă, "nu aparţine acestei lumi")....more
Makim Gorki - cea mai proeminentă figură a realismului socialist... I. ÎN FAŢA VIEŢII (8/10) Debutul abrupt câştigă toată stima cititorului: "În faţa ViMakim Gorki - cea mai proeminentă figură a realismului socialist... I. ÎN FAŢA VIEŢII (8/10) Debutul abrupt câştigă toată stima cititorului: "În faţa Vieţii stăteau doi oameni, amândoi nemulţumiţi de ea." Aspectul satiric se cristalizează ulterior, în jurul conceptelor de libertate şi dreptate, iar asta cu un oarecare caracter antitetic.
II. SCATIUL MINCINOS ŞI CIOCĂNITOAREA IUBITOARE DE ADEVĂR (9/10) Operă cu aspect fabulistic, întruchipând, sub masca diferitelor păsări, tipologii umane. Scrierea prezintă societatea aflată în mrejele ideologiei revoluţionare radicale. O masă de oameni, un conservator siret şi minuţios şi un revoluţionar, un fiu al libertăţii, înflăcărat. În fine - un ideal dus la pierzanie din pricina spectrului său pur-teoretic.
Politica culturală promovată în URSS, ulterior, deoarece Gorki şi-a desăvârşit opera încă înainte de Revoluţie:
"Prieteni, e învins cel ce se teme De muncă şi se tânguie şi geme Şi judecă destinul bătăliei Ascuns în negura filosofiei."
"Afară! Facem zeilor război, Nu ei să aibă-ntaietate, noi!"
"şi-şi amintiră de caraghiosul piţigoi, căruia îi venise în minte odată să dea foc marii..."
III. CELKAŞ (10+) Tragedie romanţată a două suflete oropsite, construite în antiteză. Tema banului se îmbină cu tema conştiinţei, "Celkas" prezentând drama omului sărac, lipsit de orice oportunitate de a-şi schimba condiţia socială.
IV. KONOVALOV (10+) M-a cuprins nostalgia încă din incipit. Memoria afectivă (involuntară) a naratorului, însuşi Gorki (deci opera are caracter autobiografic), este declanşată de un eveniment relatat la ziar: Konovalov, un deţinut liniştit, s-a sinucis. Acesta nu este nimeni altul decât un vechi tovarăş al lui Gorki. Ulterior, este relatată cronologic povestea vieţii lui. Scrierea prefigurează anumite aspecte existenţialiste (ciudat!), date de conjunctura acţiunii operei... O altă lume, parcă, scumpă stepă rusă pe care nu am cunoscut-o decât în cărţi.
V. CUM N-AU ÎNGHEŢAT UN BĂIAT ŞI O FETIŢĂ (10/10) Incipit abrupt: "O tradiţie veche vrea că în povestirile de crăciun, un anumit număr de copii săraci să moară în fiecare an, îngheţaţi." Gorki e un mare povestitor. Leagă o relaţie atât de strânsă cu cititorul încât oferă iluzia că -acum, după un veac- stai de vorbă cu el. Dorind să surprindă marile discrepanţe dintre paturile sociale antebelice, Gorki pune în contrast boierii cu doi copii sărmani, având doar hainele de pe ei şi aflaţi în grija unei mătuşi rele. Şi n-au îngheţat: "e cu totul lipsit de noimă să faci să îngheţe nişte copii care au toate posibilităţile să piară într-un fel mai simplu şi mai natural."
VI. MOŞ ARHIP ŞI LIONKA (10/10) Problema care mi s-a înfăţişat după ce am citit nuvela a fost următoarea: în Europa întreagă, la răscrucea secolelor XIX-XX, soarta ţăranilor era aproape funestă, iar în Rusia... ca în orice alt stat. De ce au fost, totuşi, ruşii aceia care au fost capabili de reformă? Nu cred nicidecum că e vorba de pasiunea înnăscută a rusului. Cred că, mai degrabă, ţărănimea şi proletariatul au constituit un exod organizat. Popii -în Rusia- nu şedeau în palate, ci dormeau în chilii sărăcăcioase şi se situau în fruntea oropsiţilor... Au fost închegaţi.
VII. BALOANE DE SĂPUN (7/10) Titlul este satiric în cel mai înalt grad. Povestirea prezintă clica ficţională a literaţilor ruşi lipsiţi de valoare, dar cu mari pretenţii în ceea ce priveşte gloria. Sunt plini de prejudecăţi, de manierism făţarnic, după cum surprinde însăşi GLORIA personificată: "Ivan! Crede-mă: geniul nu trebuie să ascundă nimic ochilor lumii."
VIII. CÂNTECUL VESTITORULUI FURTUNII (8/10) "Vestitorul" furtunii -din această proză de o profundă muzicalitate- lasă loc interpretărilor multiple. Desfăşurată pe un fundal celest, descrierea are caracterul profund al unui dedesubt interpretabil. Săracul cititor, cu spirit hermeneutic, prin definiţie, are atâtea posibilităţi de a interpreta, încât acestea se pot înfăţişa la extreme diametral-opuse.
IX. CÂNTECUL ŞOIMULUI (9/10) O povestire în ramă, o metanuvela, având drept cadru-incipit o şedere pe malul lacului, într-o noapte târzie. "Tabloul" este dat de un "cântec" ce are că morală ideea conform căreia fiecărei fiinţe -chiar şi din interiorul aceluiaşi "regn"- îi este dat un anumit mediu, un anumit scop şi-i sunt "inserate" anumite aşteptări, astfel încât protagonistul -şoim fiind- năzuieşte spre înaltul cerului chiar şi atunci când are aripa rănită. Deznodământul este previzibil: aruncându-se de pe o stanca, "fiinţă" care încearcă să-şi depăşească a sa condiţie... moare.
X. 9 IANUARIE (10+) Părintele realismului socialist prezintă în această nuvela ziua de 9 ianuarie 1905 -cea care avea să rămână în istorie sub denumirea de "Duminica sângeroasă". Cuţitul monarhic al ţarului ajunsese nu la osul, ci în măduva ţăranului. Acum, stau şi mă întreb cum de a fost atât de lesne de înfăptuit Marea REvoluţie Socialistă în Rusia. Ruşii, de când se ştiu, prin structura lor milenară, s-au complăcut în mizerie şi în viciu. Lor, dacă nu le dai pe tavă, nu cer. Dacă nu-i ataci, nu te-atacă (aviz Hitler, Napoleon!). Cred că liantul revoluţiei socialiste -căci asta prezintă nuvela: o revoluţie socialistă- a fost reprezentat de mişcarea marxistă condusă de micii intelectuali ruşi. Ţăranul orişiunde era exploatat, dar nu orişiunde ţăranii erau grupaţi şi organizaţi. "Nu vom putea uita ziua de azi!!" -este una dintre ultimele exclamaţii ale nuvelei care exprimă în mod concis faptul că Revoluţia din Octombrie nu a fost o întâmplare, nu s-a făcut brusc, ci a parcurs o serie de etape în care obrazul proletarului a fost tot mai batjocorit.
Loading...
