Å·±¦ÓéÀÖ

"Umiliţi şi obidiţi", romanul lui Dostoievski, prezintă situaţia unui moşier, cinstit şi curat, în raport cu marea aristocraţie care se uzează de aşa-numitul "dumneavoastră" şi de manierismele alese, având în schimb un suflet pângărit de cele mai negricioase capricii, printre care -şi cu deosebire!- banul!
Creaţia lui Dostoievski este "umanistă prin excelenţă" (cum bine au numit-o criticii literari ai vremii), căci el este bardul oamenilor săraci ai Rusiei, până la el nemaifiind publicare opere cu caracter social.
Opera sa, cu un ferm şi pronunţat caracter socialist romanţat (căci, în fapt, asta a fost, ceea ce a determinat guvernele socialiste să publice imediat opera, dovadă stand chiar exemplarul curent pe care l-am citit, publicat în 1955) mă face să-mi îndrept gândurile asupra faptului că doar în Rusia socialismul (sau comunismul, pentru cei ca mine... care fac distincţii drastice între cele două noţiuni) a fost mai mult cerut decât impus. Doar în Rusia mujicul, întărâtat de Lenin, a devenit liberal...
Referindu-mă strict la operă, pot spune că ea este inconfundabilă (dacă n-ar avea titlu şi autor pe copertă, cel care a mai citit anterior Dostoievski nu va şovăi să afirme asta). Sărăcia, mizeria, foamea, lacrimile şi umilinţa sunt toate în antiteză cu desfrâul aristocratic, cu lipsa de nobleţe a aristocraţilor dată de însăşi superficiala nobleţe pe care o afişează în societate. Şi, fireşte, -că doar vorbim de Dostoievski-, nu lipseşte nici drama familială (aici mult mai romantică -deşi poate mai tragică- decât în "Fraţii Karamazov", dar prin asta nu vreau a spune că romanul în cauză s-ar situa în vreun fel deasupra romanului "Fraţii Karamazov").
Oricum... este unul dintre romanele care te formează ca om. Ivan Petrovici, personajul principal (naraţiune subiectivă, persoana I), pare predestinat pentru a-i ajuta pe ceilalţi "umilitii şi obidiţii", chiar şi în dauna sa.
Şi -prin însăşi esenţa sa- opera are un caracter psihologic profund. Nu pot să redau asta în câteva cuvinte (şi nici mai pe larg, cred, căci este un proces prea complex), însă recomand acest roman oamenilor care au obiceiul (şi capriciul!) de a studia perfid ceilalţi oameni.

1. Fărâme existenţialiste în plin secol XIX: "Nu este absurditate numai propria mea persoană, eu însumi. Totul e făcut pentru mine şi lumea toată numai pentru mine există."

2. Şiretlic psihologic de natură aristocratică: "Asta înseamnă că vrea să plătească pentru mine; sunt convins că mi-o spune înadins. Îi îngăduii să mă ducă la restaurant, dar acolo eram hotărât să-mi plătesc eu consumaţia."

3. "Timpul e cel mai bun dezlegător al încurcăturilor omeneşti."

P.S. Proust probabil era ofensat de Dostoievski, căci acesta din urmă, se pare, folosise memoria afectivă cu jumătate de secol înaintea celui dintâi.