Å·±¦ÓéÀÖ

Nu cred ca pot scrie o recenzie suficient de buna pentru a exprima tot ce inseamna Iulian de Gore Vidal.

Imi plac romanele istorice, tocmai pentru ca pot face o comparatie intre adevar si reinterpretarea autorului. Sa extrag esenta literara prin efectuarea diferentei intre fictiune si factualitate. Insa Iulian mi-a conferit o dorinta de ignoranta. Daca viata imparatului s-a desfasurat altfel decat in modul descris in acest roman, nici nu vreau sa admit adevarul ca realitate, caci pana la urma si fictiunea este felul sau de realitate.

Iulian nu este doar povestea unei vieti de imparat. Este povestea unei sfasieri a timpului. Iulian Apostatul a fost ultimul imparat roman care sa se inchine zeilor pagani, ai romei. Unchiul sau, Constantin cel Mare, a adoptat religia crestina ca religie oficiala a casei imperiale, cu cateva decenii inainte de nasterea nepotului, insa in Roma vechii zei continuau sa fie venerati, desi adeptii erau adesea persecutati. Iulian este introdus ca un potential pretendent al tronului imperial, detinut in anul 345 de Constantius al II-lea. Pasionat de filosofie, si de cultura elenista singurul lui obiectiv este sa ramana in viata.

Evenimente fortuite in viata tanarului, il propulseaza mai intai in pozitia de Cezar al Galiei, iar apoi, datorita talentului militar, in pozitia de Imparat la Romei. De fiecare data , Iulian accepta sub aparenta dorinta inocenta de a ramane in viata. Romanul infatiseaza perfect efectul de corupere al puterii. Dintr-un copil slab, fara aspiratii mai mari decat cele de sihastrie, ajunge un imparat puternic, abil :" Nu sunt eu Alexandru cel reintors pentru a termina marea lucrare de a aduce Rasaritului barbar adevarul din Grecia? "

Gore Vidal structureaza romanul pe baza unei corespondente intre doi filozofi, apropiati ai lui Iulian, ce intreprind scrierea unei biografii a imparatului, bazata pe memoriile pe care acesata si-le a notat spre sfarsitul vietii. Exista astfel o dubla relatare asupra evenimentelor. Perspectiva lui Iulian rareori este obiectiva, dar este completata de la fel de subiectiva perspectiva a filozofilor.

Un punct central al romanului este divergenta religioasa, ce a si adus moartea imparatului. Momentul in care tanarul este convins de credinta sa pagana, mi-a amintit teribil de Star Wars, trilogia lui Anakin. Vidal creeaza un punct de dezbatere bine conturat in privinta celor doua religii. Ridica problema alegerii unui singur popor, revizuirea bibliei, diferentei intre cei doi Dumnezei, cel veterotestamentar si neotestamentar s.a.m.d.

Pe alocuri (inevitabil pentru mine sa nu fac comparatia asta) imi aducea aminte de personajul lui Frank Underwood, din cauza stilului de ascedere sociala, aparent nevinovata, dar revelata cu ajutorul celor doi naratori. Iulian nu devine full-blown tyrant, dar ii persecuta pe galileeni si se bucura de puterea si gloria acumulata.

In ultimul rand, sfarsitul romanului este fenomenal. Este descrisa moartea imparatului. O moarte pe care chiar el recunoaste este unica, pentru ca isi incheie viata cu un discurs asupra-i, lucru nemaifacut de vreun conducator al Romei.

Nu pot recomanda suficient aceasta carte, ORICUI, TUTUOR !