Å·±¦ÓéÀÖ

Imi e putin greu sa scriu despre cartea asta. Poate pentru ca subiectul e destul de greu si impresia cu care am ramas e: "Doamne, ce vieti irosite!" Dar cumva parca nu-s multumita de ideea asta, ma sacaie, ma gandesc ca totul a fost atat de in contratimp, viata a trecut pe langa personaje, scurtele momente de fericire (pentru Zuleiha si ceilalti deportati, ca nu am surprins nici macar un moment de fericire in viata lui Ignatov) au fost prea putine, tumultul personajelor - foarte subtire schitat a fost totusi atat de puternic. Am numai cuvinte de lauda la adresa traducerii Laurei Schidu, a sunat atat de bine, de autentic, de frumos.
Inca o bucata de istorie descoperita si absorbita cu inima stransa, cu sufletul indoit de cruzimea rasei umane.
Am simtit o bucurie imensa urmarind transformarea Zuleihai, neobosirea ei, harnicia ei, iubirea ei, puterea ei (saraca, nici nu era constienta cat de puternica e, a mers cu viata de mana si a infruntat tot ce i s-a oferit), lepadarea ei de superstitii (cu o singura exceptie) si religie, de trecut (cu o singura exceptie), de rusine.
Mi s-a rupt sufletul de dualitatea lui Ignatov, un om menit sa fie rau, care se impotrivea cu totul posibilitatii de a fi bun, si totusi inzestrat cu o constiinta care a dat la o parte indoctrinarea. In opinia mea e cel mai tragic personaj al cartii.
Unul dintre cele mai memorabile episoade pe care le-am citit eu vreodata e acela al nasterii lui Iusuf. Exceptional cu Iahina l-a prezentat din perspectiva doctorului si nu a mamei.
Am savurat si efemerele momente comice (in special pe cel cu tablourile lui Ikonnikov), multumindu-i autoarei ca a permis ca personajele ei sa mai simta si bucurie din cand in cand.
Inca procesez, inca ma gandesc la finalul deschis si la cateva posibilitati. De obicei am nevoie de "incheiere", insa de data asta i-am fost recunoscatoare autoarei ca n-a intervenit.