ŷ������

„După o anumită vîrstă, nu există decît pedeapsă�� (p.194).

Menționez în grabă că am recitit acest roman sumbru fără plăcere, minunîndu-mă de psihologia contorsionată a personajelor (profesorul David Lurie de la o universitate din Cape Town și Lucy, fiica lui lesbiană). Cu siguranța că este o carte notabilă de vreme ce un conclav de savanți a estimat că e vorba de cel mai bun roman scris în engleză de un non-american, în intervalul 1980-2005. Îndrăznesc, totuși, să am o altă opinie.

În opinia mea, personajele se comportă absurd. Faptele lor contrazic toate așteptările cititorului și orice psihologie normală. Lucy e violată, dar refuză să-i acuze pe făptuitori și să anunțe poliția. Își pierde ferma și nu simte nici cel mai mic regret, cade într-un soi de somnolență. Prin resemnare, Lucy devine un personaj inert, o întruchipare a pasivității, trupul ei s-a golit de suflet. Nici David Lurie nu e mai logic. După ce are o legătură cu o studentă, Melanie Isaacs, refuză să-și ceară iertare de la părinții ei. Asta ar rezolva cazul, și-ar păstra postul. Dar profesorul e străpînit de un acces inutil de orgoliu și demisionează. Se retrage la fiica lui. Peste un timp, se răzgîndește, îi caută pe părinții fetei, îngenunchează în fața lor și le cere iertare (scena amintește de Dostoievski). E absolvit de păcat, dar asta nu-i folosește la nimic. Se întoarce la adăpostul pentru cîini, unde a cunoscut-o pe meticuloasa Bev Shaw. În acest punct, firul narativ se rupe...

Dintre toate cărțile prozatorului sud-african (locuiește acum în Australia), prefer, desigur, Așteptîndu-i pe barbari.

P. S. Într-un comentariu, am găsit această explicație pentru refuzul lui Lucy de a merge la poliție și de a-i denunța pe violatori: „Ea pare să înțeleagă ceea ce David nu poate aproba: că pentru a rămîne acolo trebuie să tolereze brutalitatea și umilirea, ca o ispășire pentru ofensele și cruzimile albilor față de negri��. Explicația nu m-a convins. Nu cred în vinovății universale.