ŷ������

Nu are rost să fac (încă) o recenzie. Există probabil cîteva sute, cîteva mii, cîteva sute de mii. Nuvela lui Tolstoi (publicată în 1886) este un text foarte comentat. Și de criticii literari, și de filosofi.

O singură observație. Întîlnim un personaj care duce o viață inautentică. Nu s-a analizat niciodată, nu a fost în stare să se privească din exterior, nu a avut îndoieli. Ivan Ilici Golovin face ce face toată lumea, gîndește ce (și cum) gîndește toată lumea, îl interesează să fie mereu „comme il faut��, să dea bine în ochii celorlalți (îndeosebi ai celor „sus-puși��), să le stîrnească bunăvoința, să-și facă „datoria��, să fie încuviințat, acceptat, validat. Nici nu știe că are un sine. Pînă cînd se îmbolnăvește. Și aici intervine paradoxul.

În fond, Ivan Ilici trăieşte cu adevărat doar atîta vreme cît este bolnav. Boala îl face atent la sine, boala îi amintește că are un trup, un eu, boala îi arată în chipul cel mai crud și cel mai direct că a fost singur, că s-a înșelat, că viața lui nu a avut nici o noimă. Abia acum înțelege că va trebui „să trăiască astfel în pragul sfîrșitului, singur, fără nici un om care să-l înțeleagă, căruia să-i fie milă de el�� (p.83). Din păcate, boala lui este o boală de moarte. „Lecția�� suferinței va rămîne fără efect.

Sfîrșitul (care nu i-a plăcut lui Cioran):

„Își căută teama de moarte pe care o simțise mai înainte și n-o mai găsi. Unde e? Care moarte? Nu mai exista nici o teamă, pentru că nu mai exista moartea. În locul morții era lumină.
- Va să zică asta e! - exclamă deodată cu glas tare. Ce bucurie!
Toate acestea se petrecură pentru el într-o clipă, și înțelesul clipei rămase același pînă la sfîrșit�� (p.135).

***

Recitind de curînd Pastorala americană de Philip Roth, am dat peste acest comentariu al naratorului:

„Suedezul avea ceva din semnificația pe care i-o atribuia, tendențios, Tolstoi lui Ivan Ilici, atît de minimalizat de autor în povestirea neîndurătoare în care acesta își propune să prezinte în termeni clinici și fără nici un pic de compasiune ce înseamnă să fii un om obișnuit. Ivan Ilici e un înalt funcționar de stat care duce «o viață cuviincioasă, aprobată de societate» și care pe patul de moarte, în spasmele profunde ale agoniei și spaimei sale neîntrerupte, își spune: «Poate că n-am dus viața pe care ar fi trebuit s-o duc». Viața lui Ivan Ilici, scrie Tolstoi, rezumîndu-și chiar de la început judecata lui asupra înaltului magistrat, ce avea o casă superbă în Sankt Petersburg, un salariu frumușel, de trei mii de ruble pe an, și prieteni cu poziții sociale bune, fusese cît se poate de simplă și cît se poate de obișnuită, deci, cît se poate de cumplită�� (Pastorala americană, traducere de Alexandra Coliban, Iași: Polirom, 2014, p.51).