ŷ������

Unii critici literari au insinuat că Rudin este întîiul „om de prisos�� prezentat într-o carte. Nu prea cred. E plină literatura de oameni pe cît de geniali, tot pe atîta de inutili.

Romanul lui Turgheniev devine obositor prin faptul că naratorul știe tot (e omniscient, cum ar veni, ca și naratorul lui Saramago, numai că ultimul e întotdeauna ironic) și ține morțiș să ne țină la curent cu știința lui. Se grăbește să divulge tot ce simt, tot ce gîndesc personajele în sinea lor, dacă o damă are o mîncărime în nas și de ce... Nimic nu rămîne neconsemnat de autor. Cititorul iese strivit.

Dar despre ce este vorba în cartea lui Turgheniev? Foarte pe scurt, cam asta: un individ banal, bun vorbăreț, simpatic, mai degrabă umil și mai curînd fricos, dezamăgește o fată. Adică refuză să fugă în lume cu fata (încă minoră) care îl iubește. În definitiv, Rudin procedează rațional. Lașitatea lui o salvează pe Natalia Alexeevna de la un necaz aproape sigur. Rudin nu e cel mai potrivit bărbat pentru ea. Nu știe și nici nu poate să decidă, e purtat de viață de colo-colo, nu are nici o inițiativă, e mînat numai și numai de hazard. Moare pe o baricadă în revoluția de la 1848 din Paris. Ce a căutat acolo doar el știe...

N-am uitat, totuși, că Rudin s-a tipărit în 1856. Asta m-a făcut să adaug o steluță la estimarea corectă. Ca portret al parazitului, Rudin e, totuși, o reușită.