ŷ������

O carte care se citește de plăcere, fragmentară și dezordonată: fabulosul (în care excelează Marco Polo) se intersectează cu poezia (în care excelează Italo Calvino) și, adeseori, cu înțelepciunea (în care excelează hanul Kubilai).

Cartea poate fi citită pe sărite, ca Rayuela lui Julio Cortázar, căci prezentarea orașelor „invizibile�� nu urmează vreo ordine necesară, iar clasificarea lor e de tipul celei din enciclopedia chinezească, consultată (numai) de Jorge Luis Borges. O astfel de operă provine din parabolele lui Kafka și din Cartea ființelor imaginare, editată de același Borges (în colaborare cu Margarita Guerrero). Rezultatul e artificios și amuzant. Inutil să adaug că Marco Polo prezintă 55 de așezări, grupate în 11 secțiuni, asta au constatat deja toți cronicarii.

Conversația dintre Kubilai și Marco Polo se desfășoară în amurgul imperiului fără sfîrșit, controlat foarte vag de un han indiferent, preocupat mai degrabă de chestiuni metafizice decît de administrație. Acum căpetenia mongolă a înțeles că imperiul lui e în disoluție, că va deveni cît de curînd „o ruină fără sfîrșit��, dacă nu a devenit deja: „Știu prea bine că imperiul meu putrezește ca un hoit într-o mlaștină��. El e prea „măcinat de corupție ca sceptrul hanului să-l mai poată salva��. În definitiv, imperiul lui Kubilai are soarta oricărei construcții umane. Doar relatările lui Marco Polo îi pot oferi suveranului dezamăgit ceva care nu mai poate fi distrus, un șir incoruptibil de orașe a cărui / căror existență se întemeiază doar pe cuvinte. Și numai cuvintele nu amăgesc, de vreme ce realitățile se arată înșelătoare.

Puterea de invenție a naratorului provine din dorință și frustrare. Toate orașele au nume feminine. Cîteva sînt locuite de femei. În Isidora, străinul care ezită între două femei o întîlnește fără greș pe a treia, dar acest noroc nu-i folosește la nimic, pentru că străinul care a intrat în oraș e deja foarte bătrîn (deși se visează tînăr). În Despina, toate ferestrele de la parter sînt luminate și „în fiecare stă o femeie care se piaptănă��. În Zima, „o fată se plimbă cu o puma în lesă��, prin urmare, e inabordabilă. În Zobeide, bărbații au mereu și mereu același vis: zăresc o femeie care aleargă noaptea printr-un oraș necunoscut, cu părul despletit, goală, de o albeață strălucitoare. A doua zi o caută în van, femeia a dispărut. În Armilla, femeile stau tolănite în căzi de alabastru, se parfumează cu arome amețitoare sau își piaptănă pletele lungi. Și tot aici, prin canale subterane, au năvălit nimfele și naiadele. Cîntecul lor poate fi auzit în fiecare dimineață. În sfîrșit, o „vibrație desfrînată freamătă întruna în Chloe, cel mai cast oraș��.

M-am lungit. Ar mai trebui să spun că bătrînul han e un platonist, el și-a construit un model de oraș imuabil, o Formă din care pot fi deduse toate orașele sensibile. Marco Polo are o opțiune contrară: „Și eu mi-am închipuit un model de oraș din care le deduc pe toate celelalte. E un oraș făcut doar din excepții, opreliști, contradicții, incongruențe, contrasensuri��.

Deja e prea mult. Mai bine mă duc s-o visez pe femeia care aleargă despletită prin orașul necunoscut...