Å·±¦ÓéÀÖ

Un corector, Raimundo Silva, o ia razna și pune un NU într-un text despre asediul Lisabonei (1147). Cruciații NU i-au ajutat pe portughezi să cucerească cetatea. I-au ajutat bunul Dumnezeu și Fecioara. Frauda lui e descoperită și textul îndreptat numaidecît printr-o errată. Raimundo Silva este chemat să dea seama pentru blasfemia lui. Are noroc. Conducerea editurii nu vrea să-i taie capul.

Mai mult, la ședința de judecată o cunoaște pe Maria Sara, noua șefă a corectorilor. Femeia nu arată rău, are de toate, pînă și idei. În consecință, îi sugerează să scrie o istorie alternativă, ca și cum cruciații nu i-ar fi ajutat pe portughezi la asaltul orașului stăpînit de mauri. Bineînțeles, între cei doi are loc un coup de foudre (adică iau foc pe dinăuntru). Se îndrăgostesc mortal, deși nu-și pierd cu totul mințile. Nu mai sînt la prima tinerețe. Nici măcar la a doua. În timp ce Raimundo redactează versiunea eretică a asediului, cei doi petrec niște nopți de neuitat, descrise de narator cu subînțeleasă sfială. E de presupus că totul se va sfîrși cu o nuntă.

Principalul personaj din carte rămîne - ca peste tot la José Saramago - naratorul. Este mereu inventiv, pus pe șotii și digresiuni, plin de umor și de bună dispoziție. Se exprimă numai în vorbe de duh. Naratorul îl urmărește exclusiv, obsedat, doar pe Raimundo Silva. Uneori, se îndepărtează de el, alteori pare a locui chiar în mintea corectorului. Saramago n-a negat că unul dintre modelele sfiosului, reticentului Raimundo a fost el însuși. Romanul a apărut în 1989. A fost primit cu elogii unanime. Criticii au vorbit tot mai insistent de un premiu Nobel.

***
Ceea ce am scris mai jos se referă la „tehicile narative� ale prozatorului portughez. Puteți ignora...

Tot nu m-am prins de ce Saramago a ales să renunțe la paragrafe, la cratimă, la semnele exclamării și întrebării, la punct, virgulă etc. și a lasat pagina copleșită de semne. O astfel de pagină îl aduce la disperare pînă și pe cititorul cel mai binevoitor. Saramago și-a îndepărtat printr-un gest greu de dumirit o mare parte a publicului. Mulți spun: „Saramago nu poate fi citit, Saramago se citește greu, Îmi dă dureri de cap� și au dreptate, probabil.

A elimina paragrafele, majusculele, liniuța de dialog, tot ceea ce înlesnește lectura unui text nu mi s-a părut niciodată gestul cel mai prudent. O carte tipărită în acest chip se citește (cînd și dacă se citește) cu greutate, lent, anevoios.

Cînd s-au hotărît (prin secolul IX) să nu mai citească cu voce tare, fiindcă în biblioteca mănăstirii nu se mai înțelegea om cu om, călugării din Irlanda au inventat mijoace pentru a înlesni lectura și ritmul ei. Au folosit punctul pentru a marca sfîrșitul unei fraze. Au considerat că litera primului cuvînt din frază trebuie să se deosebească de celelalte și astfel au impus MAJUSCULA. Au creat paragrafe. Iar inițiala dintr-un paragraf au desenat-o mai mare decît toate celelalte litere și au colorat-o cu roșu (de unde vine termenul rubrica). După secolul IX, viteza de lectură a crescut, chiar dacă unii monahi au continuat să citească cu voce tare.

Saramago anulează toate aceste achiziții verificate și propune un roman de peste 300 de pagini cu doar 90 de paragrafe. Procedînd așa, prozatorul impune din capul locului o lectură lentă, înceată. Nu toți cititorii sînt dispuși să-i facă pe plac. Sînt foarte sigur de asta. Viața e scurtă, numărul cărților sporește nemilos. Nu putem citi tot. „O carte bună este o carte care se străbate repede�, spun înțelepții. Iar dacă Saramago se considera un „povestitior oral�, cum a declarat într-un interviu, s-ar fi cuvenit să pună în comerț audio-book-uri. N-a făcut-o. Nu și-a dus nobila-i revoltă împotriva punctuației pînă la capăt. A fost un radical moderat.

Ca să fie limpede: eu chiar cred că renunțarea la punctuație și la paragrafe reprezintă un moft și o gratuitate. Cu ce a revoluționat poezia Edward Estlin Cummings, cînd a decis să-și semneze creațiile cu numele smerit e.e. cummings? Literatura nu poate fi renovată prin mijloace grafice, scoțînd punctele și anulînd paragrafele.