Å·±¦ÓéÀÖ

(3, 5) Prozatorul L. C. mi-a vorbit cel dintîi despre romanul lui Hamsun. Mi-a descris imaginea care ajunsese să-i dea coșmaruri: să stai pe treptele une biserici, să mori de foame, să tremuri, să delirezi din pricina slăbiciunii, și nimeni să nu-ți întindă măcar o coajă de pîine, nimeni-nimeni. Asta înseamnă o lume din care Dumnezeu s-a retras.

Personajul lui K. H. mi-a adus aminte, imediat, de omul din subterană al lui Dostoievski. Același amestec de umilință și trufie, de exaltare și depresie, de resemnare și insolență, de suferință și impulsivitate, de bunătate și dorință de a-l jigni gratuit pe celălalt: „Deodată mi-a venit ideea să fiu deosebit de obraznic...� (p.27).

Și tot ca în Însemnări din subterană, protagonistul întîlnește o femeie, Maria (la Dostoievski se numea Liza), la fel de flămîndă ca el, la fel de singură și dezorientată. Nu știm dacă este sau nu o femeie de stradă. Bărbatul nu găsește nimic altceva mai nimerit decît să-i țină un interminabil discurs despre Principii, după care îi recomandă, ca Iisus Christos odinioară, „să se ducă acasă şi să nu mai păcătuiască de aici înainte�.

După acest discurs aiuritor, își freacă mîinile și-și zice satisfăcut de „isprava� lui: „Cît de plăcut e să faci fapte bune! Poate că i-am dat acelei fiinţe decăzute un prim impuls ca să se ridice din nou, ceea ce ar putea fi hotărîtor pentru întreaga ei viaţă, îmi va mulţumi cînd se va gîndi la asta; pînă şi în ceasul morţii îşi va aduce aminte de mine cu inima plină de recunoştinţă� (p.103).

În opinia mea, sugestia cărții lui Hamsun este că, în împrejurări extreme, nu ajunge să fii inocent pentru a fi și a rămîne om. Inocența omului nu rezistă prea mult. Și nici omul odată cu ea...