Å·±¦ÓéÀÖ

Mi-aduc aminte că singura dată cînd am picat o elevă la examenul de bacalaureat, proba orală, a fost pe la sfîrșitul anilor 90, cred, din cauză că nu a știut răspunsul la nici o întrebare despre Eminescu, n-a putut să spună nici măcar un titlu de poezie, ceea ce la vremea aia m-a indignat teribil. Acum nu m-ar mai indigna (dar tot aș pica-o 😊), pentru că am reușit să mă desprind de stereotipiile culturale românești (a ajutat și distanța, e drept).

Spun stereotipii pentru că am crescut È™i eu, ca atîția alÈ›ii, în credinÈ›a nestrămutată (în sensul că multă vreme nu mi-a trecut prin cap s-o pun la îndoială) că Eminescu este, cum spune Lucian Boia în eseul său Mihai Eminescu, românul absolut, „exponentul suprem al românismuluiâ€�. N-aveam nici 12 ani cînd am făcut concurs cu prietena mea cea mai bună cine învață mai repede pe de rost ³¢³Ü³¦±ð²¹´Úă°ù³Ü±ô (È™i pot să mă laud că-l È™tiu È™i azi pe de rost). Nici acum nu-i contest valoarea dar, ca È™i autorul cărÈ›ii de față, o pun în context È™i încerc s-o dezbrac de exagerări È™i de credinÈ›a naivă că este imună în faÈ›a timpului.

Eseul urmărește etapele creării mitului „românului absolut� (celebra sintagmă împrumutată de autor de la Petre Țuțea), proiectat în mitologie prin combinarea a două ingrediente: accesibilitatea aparentă a poeziei sale și boala care-l așază în galeria geniilor neînțelese și a poeților blestemați, căci în ultimii șase ani de viață „Eminescu își supraviețuiește sieși. E ca un „mort viu" care rătăcește printre contemporani�. Din momentul în care Maiorescu depunea lada cu manuscrisele poetului la Academia Română (în 1902), și pînă după Revoluție, mitul s-a consolidat perpetuu, orice critică fiind considerată o impietate.

Manuscrisele din ladă i-au revelat naționalismul, românismul și au adus în prim plan articolele sale politice, prea puțin luate în seamă pînă atunci. Călinescu pune și el umărul la mit, atît prin biografia Viața lui Mihai Eminescu din 1932, carte primită sau cu entuziasm deplin sau cu respingere totală, fără cale de mijloc, dînd „un impuls considerabil eminescologiei tocmai prin reacțiile contrastante pe care le-a suscitat�, cît și prin capitolul Poetul național din monumentala Istorie a literaturii române de la origini până în prezent din 1941, istorie al cărei prestigiu a crescut neîncetat în ciuda adversităților (căci a fost interzisă și de regimul Antonescu și de cel comunist):

Așa că Eminescu a rămas „poetul național", dacă însuși Călinescu a spus-o!

În perioada comunistă mitul capătă noi valențe, disidenți, expați și membri de partid și-l revendică, iar un A. Toma îl face de rușine pe Vlahuță în ale pastișării (trebuia să preiau citatele, sînt savuroase):

„Câte sute de catarge/ Dârze lasă malurile/ Multe sunt ce nu le-or sparge/ Vânturile, valurile.//Duc belșug, solii de viață/ Și străbat pământurile/ Ști-vor înfrunta prin ceață/ Valurile, vânturile.

Mergi spre vremea care vine/ Crezi în om; ce vrea, el poate;/ Ce e rău tu schimbă-n bine,/ Faur vieții te socoate;/ Speră, luptă fără teamă/ Fapta nu e val ce trece;/ Frați de-îndeamnă, frați de cheamă/ Cum poți sta-împietrit și rece?�

Însuși Ceaușescu va apela la el într-o ultimă încercare disperată de a-și salva tronul citînd din Doina, iar Cioran consideră că e singurul scriitor care a scos România din neînsemnare.

Cât se va fi multiplicat Eminescu, ca să se potrivească atât de bine și cu Ceaușescu, și cu Cioran!

(delicioase comentariile exclamative ale lui Boia!)

Abia după Revoluție opinia publică se scindează, apărînd, ca să zic așa, fluierătorii în biserică, cei care îndrăznesc să-l acuze pe Eminescu de xenofobie și să-l considere un protolegionar, ca Ion Negoițescu, sau care-l consideră un poet demodat, ca autorii textelor adunate în dosarul anti-Eminescu din numărul 265 din 27 februarie 1998 al revistei Dilema, din inițiativa scriitorului și publicistului Cezar Paul-Bădescu, texte care se opun ideii de poet național, desacralizîndu-l. Nicolae Manolescu e de părere că idolatria n-a făcut decît să submineze imaginea poetului, iar Marius Chivu, „spune pe șleau: „elevii fug când aud de Eminescu"; este ,,nu ignorat, ci urât de elevi".� Reacțiile la acest dosar au fost adunate mai apoi în volum (Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reacții din presa anului 1998) de același Cezar Paul Bădescu: printre alți indignați, de remarcat poeta Leonida Lari, care ține un discurs furibund în Camera Deputaților, în care îi face „Nulități și trădători" pe autori.

Ultimele capitole trec în revistă cîteva teorii conspiraționiste referitoare la moartea poetului și demontează credința în universalitatea poetului, un mare necunoscut în lume.

Concluzia sobră a studiului, pe care o împărtășesc și eu, este următoarea:

Va veni poate vremea când vor obosi și cei care-l înalță atât de sus, și cei care-l coboară atât de jos, iar Eminescu va reveni la condiția lui originară. El e pur și simplu, atât și nimic mai mult (dar nu înseamnă deloc puțin), un mare poet romantic, cu siguranță cel mai de seamă, și încă de departe, pe care l-a dat literatura română în epoca ei clasică.