ŷ������

“Αφού ο κόσμος τούτος είναι κατώτερος από την καρδιά μας, ας ονειρευτούμε δικό μας κόσμο, στο μπόι της καρδιάς μας, φανταστικό, ανάερο, απόλυτα δικό μας, απόρθητο”
― Νίκος Καζαντζάκης, Ο Ανήφορος

“O „tulpa�� a minții umane este mașina, a plăsmuit-o ca să-i slujească credincios, iar ea a prins avânt și ne conduce acum în prăpastie, în timp ce noi îi poruncisem să ne aducă apă de la izvor. Cum să ne salvăm? Să se dizolve „tulpa�� asta, imposibil; zadarnică nostalgie romantică. Doar o soluție există: să creștem, să ne întărim sufletul, ca să poată să-și impună voința în fața acestei roabe mândre, periculoase. Ea se-ntărește și noi, stăpânii ei, am rămas amărâți, dificili, omuleți cu inima îngustă. Sufletul omului, dacă vrea să se salveze, trebuie să-și mobilizeze toate forțele și să-mblânzească fiarele sălbatice care dormitau în materie și pe care le-a trezit. Ne aflăm azi exact în punctul critic: „tulpa�� își târăște stăpânul în prăpastie și el se-agață de o piatră și strigă.”
― Nikos Kazantzakis, Ο Ανήφορος

“Mașinile triumfă, omul de azi, entuziasmat de noii sclavi din fier, se avântă nestăvilit, cu speranțe nebunești, cu naiv optimism, la cucerirea materiei. Așa crede că va cuceri fericirea și-și va elibera spiritul. Omul, și acesta este blazonul nobleței lui, se va lupta veșnic să înlocuiască legile naturale inumane cu legile inimii lui. A plăsmuit idealuri pur omenești, făpturi după imaginea celei mai profunde dorințe a lui - dreptatea, egalitatea, fericirea pentru toți. Acestea nu există nicăieri în afara dorinței omului. Jungla, cum numim cer și pământ, are alte legi, cu totul opuse - nedreptatea, inegalitatea, fericirea pentru puțini, care și aceasta trece și se pierde ca un fulger.
Însă omul se luptă cu legile naturale, nu cedează, nu acceptă, lumea i se pare inferioară inimii lui și vrea să facă o lume a lui mai bună. Cei înțelepți și chibzuiți se opun. „Bine suntem aranjați, strigă, bună-i lumea, n-o stricați!�� Dar când a acceptat vreodată flacăra ce mistuie măruntaiele omului să asculte de glasul lor? Flacăra asta nu este rostuită niciodată. Călătorul, care drumețește prin omenire, se grăbește; îi e foame, îi e sete, zărește, amăgitoare reflectări răcoroase în deșert - dreptatea, egalitatea, fericirea - și se grăbește.”
― Nikos Kazantzakis, Ο Ανήφορος

“De aceea durerea este atât de mare, de aceea forțele răului s-au dezlănțuit cu atâta turbare în ultimii ani și încearcă iar să sufoce pruncul nou-născut. Dar nu vor izbuti; forțele întunecate vor fi din nou învinse. Dacă acestea ar fi putut să învingă, neamul omenesc ar fi dispărut de pe fața pământului de mii de ani. Există o dorință în pieptul omului, pe care nici o forță a celui viclean nu poate s-o înăbușe; dorința de a urca deasupra instinctelor brutale, de a învinge materia, adică robia, și de a deveni liberi. Acest strigăt de libertate este elementul nemuritor pe care omul muritor îl are în el.”
― Nikos Kazantzakis, Ο Ανήφορος

“Ce este oare lutul ăsta pe care-l numim om, care poate, dincolo de foame, de boală, de moarte, să înalțe capul, să întindă mâna și să plăsmuiască opere nemuritoare?”
― Nikos Kazantzakis, Ο Ανήφορος

“Ca mintea să poată învinge haosul, este obligată să-i impună ordine și să-l înghesuie, deformându-l, sărăcindu-l, în legile lui speciale. Să găsească o asemănare, un simbol, un mit și în acest calup comod să supună haosul și să dea o formă umană, adică cunoscută și îndrăgită, minții noastre.”
― Nikos Kazantzakis, Ο Ανήφορος

“În alte vremuri, inevitabila distanță dintre părinte și fiu nu era atât de mare; nu se deschidea prăpastie între ei; tânărul îl continua fără zgomot, instinctiv, pe părintele bătrân și viața înainta încet și sigur; astăzi ritmul a devenit sălbatic, părintele își privește îngrozit fiul și nu-l recunoaște, viața se grăbește, nu mai poate păși, vrea să sară și nimeni nu știe de ce și încotro.”
― Nikos Kazantzakis, Ο Ανήφορος

“Γύριζε ο Κοσμάς σπίτι, έπιανε το χέρι της γυναίκας του κι ένιωθε γλύκαινε ο νους του, κι η ζωή γίνουνταν πολύ απλή κι όλοι οι αιώνες μαζεύουνταν και χωρούσαν σε μια μικρή στιγμή· στη στιγμή που κρατάς το χέρι του ανθρώπου που αγαπάς και το νιώθεις ακόμα ζεστό, ζωντανό, να σπαρταρίζει στη φούχτα σου. Και λες: «Έτσι γίνουνταν πάντα, έτσι θα γίνεται πάντα, τούτη η στιγμή είναι η αιωνιότητα».”
― Νίκος Καζαντζάκης, Ο Ανήφορος

“Να παίζεις καλά το παιχνίδι {...}. Αν νικήσεις, δεν πρέπει να περηφανεύεσαι· αν νικήθηκες, δεν πρέπει να ντρέπεσαι· πρέπει να ντρέπεσαι μονάχα αν έπαιξες κακά και γι' αυτό νικήθηκες.”
― Νίκος Καζαντζάκης, Ο Ανήφορος

“Η μελαγχολία μου είναι ολότελα δική μου,
μίγμα από πλήθος απλά στοιχεία, αποσταγμένη από πλήθος πράγματα.
Καταστάλαξε απ�� όλα μου τα ταξίδια
και με βυθίζει σε αλλόκοτη θλίψη..”
― Νίκος Καζαντζάκης, Ο Ανήφορος