Å·±¦ÓéÀÖ

“A vida só me é dada uma vez, e ela nunca mais voltará—eu não quero esperar a 'felicidade geral'. Eu mesmo quero viver; do contrário o melhor seria não existir.”
― Fyodor Dostoyevsky, Crime and Punishment

“Prin artă, Dostoievski penetrează înseÅŸi principiile vieÅ£ii ideilor, iar viaÅ£a pătrunde în arta sa. Ideile trăiesc la el o viaţă organică, au soarta lor inevitabil umană, iar această viaţă este dinamică, nu are nimic static, nu e pasivă, osificată. Dostoievski studiază procesele dinamice în viaÅ£a ideilor. ÃŽn creaÅ£ia sa se înalţă vârtejul de foc al ideilor care curge ÅŸuvoi. Ideile reci nu există ÅŸi nici nu-l interesează. La Dostoievski există ceva din spiritul lui Heraclit. Totul este incendiar, dinamic, totul e în miÅŸcare, în contradicÅ£ie ÅŸi luptă. Ideile sale nu sunt categorii îngheÅ£ate, statice, ci torente pârjolitoare. Toate sunt legate de destinul omului, de destinul lumii ÅŸi al lui Dumnezeu. Ideile determină destinul, ele sunt adânc ontologice, existenÅ£iale, energetice ÅŸi dinamice. ÃŽn idee este concentrată ÅŸi ascunsă energia distrugătoare a dinamitei, iar Dostoievski arată cum exploziile ideilor distrug ÅŸi aduc moartea. Totodată, în idee este concentrată ÅŸi ascunsă energia regeneratoare ÅŸi izbăvitoare. Lumea ideilor lui Dostoievski este cu totul deosebită, o lume unică, mult deosebită de lumea ideilor lui Platon. Ideile lui Dostoievski nu sunt prototipuri ale existenÅ£ei, nu se constituie în esenÅ£ele primare ÅŸi, desigur, nu sunt norme, ci destine ale existenÅ£ei, energii incandescente primare. Dar, ca ÅŸi Platon, Dostoievski a recunoscut rolul determinant al ideilor. Åži, în ciuda modei actuale, înclinată să nege valoarea independentă a ideilor ÅŸi să suspecteze valoarea lor la fiecare scriitor, nu poÅ£i să te apropii de Dostoievski, nu poÅ£i să-l înÅ£elegi, fără să te cufunzi în diversa ÅŸi bogata lume a ideilor lui. CreaÅ£ia lui Dostoievski este un adevărat ospăţ al cugetării. Iar acei care refuză să ia parte la acest ospăţ, bazaÅ£i pe faptul că în reflecÅ£iile sale sceptice bănuiesc valori comune ale gândului ÅŸi ideii, sunt sortiÅ£i la o existenţă tristă, săracă, ajung în pragul inaniÅ£iei spirituale. Dostoievski descoperă noi lumi. Aceste lumi se află în stare de miÅŸcare clocotitoare. Prin intermediul lumilor ÅŸi prin miÅŸcarea lor sunt dezlegate destinele omeneÅŸti.”
― Nikolai A. Berdyaev, Filosofia lui Dostoievski

“Pelo menos, se o homem não se tornou mais sanguinário com a civilização, ficou com certeza sanguinário de modo pior, mais ignóbil que antes. Outrora, ele via justiça no massacre e destruía, de consciência tranquila, quem julgasse necessário; hoje, embora consideremos o derramamento de sangue uma ignomínia, assim mesmo ocupamo-nos com essa ignomínia, e mais ainda que outrora. O que é pior? Decidi vós mesmos."

Dostoievski em Memórias do Subsolo”
― Dostoievski

“«Primero hemos de dejar de lado la vertiente norte, Siberia. Se halla fuera del ámbito de nuestro estudio. Las características del país no le permiten ser un escenario para la cultura histórica ni crear una forma propia en la historia universal» [Hegel, Lecciones sobre filosofía de la historia Universal].
Podemos imaginar el asombro de Dostoyevski cuando leyó estas líneas a la luz de una vela
de sebo. Y su desesperación al ver que allá en Europa, por cuyas ideas había sido condenado a muerte y finalmente desterrado, no se prestaba atención alguna a su sufrimiento. Porque él sufría en Siberia, en aquel mundo que no formaba parte de la historia. Por eso, desde la perspectiva europea, tampoco había esperanza de salvación. Dostoyevski podía considerar con toda razón que no sólo había sido desterrado a Siberia, sino expulsado a la no existencia. Únicamente un milagro podía salvarlo, un milagro cuya posibilidad no sólo excluía Hegel, sino también el espíritu europeo de la época. Aquel espíritu proclamaba en voz alta la existencia de Dios, pero rechazaba la idea de que Dios pudiera dar no sólo órdenes generales, sino también singulares, referidas al individuo; aquel espíritu situaba las leyes naturales por encima de todo y negaba lo que Dostoyevski formularía más tarde diciendo que uno puede rebelarse incluso contra el resultado de la multiplicación de dos por dos. (�) Muy posiblemente, justo cuando se enteró de que había sido apartado de la historia por la cual había soportado todas aquellas persecuciones, nació en él la convicción de que la vida tal vez posee ciertas dimensiones que no tienen cabida en la historia, de que la prueba de la propia existencia no puede limitarse a los criterios de la existencia histórica. De que el ser humano, si siente y experimenta realmente el peso de su existencia, se desprende al mismo tiempo de la historia y entonces el peso de cuanto se halla allende la historia cae sobre él del mismo modo en Berlín que en Semipalatinsk. Y de que es preciso apartarse de la historia para poder observar los límites y restricciones de la existencia histórica.
Sin embargo, para ello hay que admitir también la posibilidad del milagro, que suprime el
carácter excluyente del espacio y del tiempo. Y si el propio Hegel admite que ciertos territorios geográficos se desgajan de la historia, tal cosa también significa que la historia no dispone de la ilimitación divina: la rodea algo que está más allá de la historia. Es decir, lo necesario linda con lo imposible, lo natural con lo sobrenatural, lo legal con lo arbitrario, la política con la teología. Pero lo que se encuentra más allá de las fronteras, también se infiltra en el interior.
Sólo se puede excluir aquello que nos ha afectado por dentro. El hecho de haber sido expulsado de la historia debe de haber propiciado la fe de Dostoyevski en los milagros; pero también la experiencia de que la organización moderna del mundo obedece a una ley implacable. La historia manifiesta su esencia a quienes antes ha excluido. Esta idea jamás se le ocurrió a Hegel, y eso que se pasó una década impartiendo clases sobre historia.
Dostoyevski, en cambio, no necesitó una década para llegar a esta conclusión. Vivió en carne propia el hecho de que ninguna época rechazaba el sufrimiento tal como hacía la cultura iniciada por la Ilustración, con el resultado de que no suprimía el sufrimiento, sino que únicamente lo tapaba, pues ella misma se basaba en el sufrimiento. El sufrimiento silenciado y ocultado sale a la luz y resulta imposible de esconder cuando los límites del ámbito de influencia se vuelven visibles, concretamente para quienes han salido (o han sido expulsados) de la historia. Bien es cierto que tal percepción —que es una verdadera Ilustraciónâ€� no suprime el sufrimiento to, pero permite que éste, en vez de consumir al hombre por dentro cuando queda reprimido, conduzca a algo así como la redención, es decir, al equilibrio interno, a la salud.”
― László F. Földényi, Dostoyevski lee a Hegel en Siberia y rompe a llorar

“Comme la vie est lente... Comme l'espérance est violente..." Ce sont les mots d'un poète. Dostoïevski a probablement montré l'inverse et le constat qui est le sien serait plutôt que la vie est violente et l'espérance lente à porter son fruit. Il aura, en revanche, donné à voir le déchirement induit par la différence d'allure que pointait Apollinaire.
[...]
Ce que le poète a désigné n'en est pas moins révélateur de cela même qui fonde les romans de Dostoïevski et, peut-être, la littérature en son principe. Il ne s'agit en effet rien de moins que du constat que la vie ne parvient pas à s'établir sur la pointe de ses bonheurs. D'où ce déséquilibre entre elle et le désir. D'où ce décalage entre le vécu et l'espérance. Ce n'est pas à dire que la joie y manque forcément, mais qu'on ne sait pas durer le souffle coupé par l'émotion d'un surcroît. Or la parole littéraire, en ce qu'elle nous ressemble, en ce qu'elle ressemble à nos vécus, ne séjourne pas davantage sur les points d'intensité heureuse qu'on voudrait y représenter.”
― Gabrielle Althen, Dostoïevski, Le meurtre et l'espérance

“VedeÈ›i dumneavoastră: raÈ›iunea, domnilor, e un lucru bun, nu încape îndoială, dar raÈ›iunea nu-i decât raÈ›iune È™i-i satisface omului numai capacitatea de a raÈ›iona, pe când vrerea este manifestarea întregii vieÈ›i, adică a întregii vieÈ›i a omului, cu tot cu raÈ›iune È™i cu toată sensibilitatea la piÈ™cături! Și cu toate că, din această manifestare, viaÈ›a noastra iese adeseori cam mizerabilă, e totuÈ™i viață, nu o simplă extragere a rădăcinii pătrate. Eu, de pildă, absolut firesc, vreau să trăiesc ca să-mi satisfac toată capacitatea mea de a trăi, nu ca să-mi satisfac doar capacitatea mea de a raÈ›iona, adică a douăzecea parte din toată capacitatea mea de a trăi. Ce È™tie raÈ›iunea? RaÈ›iunea nu È™tie decât ceea ce a apucat să afle (unele lucruri, poate, nici nu le va afla vreodată; chiar dacă nu-i o consolare, de ce n-am spune-o?), iar natura omenească acÈ›ionează toată pe de-a-ntregul, cu tot ce e în ea, conÈ™tient È™i inconÈ™tient, È™i chiar dacă minte, totuÈ™i trăieÈ™te.”
― The Underground Man

“Am auzit spunându-se uneori că omul e crud "ca o fiară", ceea ce, după mine, este o nedreptate strigătoare la cer È™i o insultă pentru bietele jivine; nicio fiară de pe faÈ›a pământului nu se poate compara în privinÈ›a asta cu omul, a cărui cruzime aproape că atinge perfecÈ›iunea.”
― Dostoievski

“Am auzit spunându-se uneori că omul e crud "ca o fiară", ceea ce, după mine, este o nedreptate strigătoare la cer È™i o insultă pentru bietele jivine; nicio fiară de pe faÈ›a pământului nu se poate compara în privinÈ›a asta cu omul, a cărui cruzime aproape că atinge perfecÈ›iunea.”
― Fyodor Dostoevsky, The Brothers Karamazov

“Antes de tudo eu quero viver, do contrário seria melhor não existir.”
― Fiódor Dostoiévski, Crime and Punishment