Å·±¦ÓéÀÖ

“Ce gust ciudat are un adio. Deja de vreo câțiva ani încercam să îmi imaginez ce aÈ™ fi făcut dacă aÈ™ fi descoperit că am o boală mortală, dacă mi s-ar fi spus că mai am de trăit doar două luni. Mă gândeam că mi-aÈ™ fi salutat prietenii, invitându-i la o cină È™i luând cuvântul la sfârÈ™it, la desert, pentru a le anunÈ›a noutatea, pentru a îmi lua rămas-bun de la ei pentru totdeauna. Apoi mă vedeam plecând cu schiurile legate de capota maÈ™inii, într-o ultimă vacanță pe zăpadă, pentru că s-ar fi întâmplat cu siguranță iarna. ÃŽmi spuneam că aÈ™ fi parcurs în sus È™i în jos pistele pe care le iubeam, coborârile cele mai grele, pârtiile deschise, că aÈ™ fi schiat de la deschiderea teleschiului până în momentul în care băiatul de la teleferic ar fi pus cordonul închizând accesul. (...) Dar mai ales mă gândeam că aÈ™ fi încercat să simt îndelung gustul unui adio, un gust care ar fi trebuit să fie acela al vieÈ›ii, dar tot mai slab, ca o gumă americană mestecată prea mult, tot mai slab, până la a dispărea de tot È™i atunci, acela ar fi fost momentul să plec.
VedeÈ›i, doamnă Âá³Ü»å±ð³¦Äƒ³Ù´Ç°ù, ce fire veselă am?”
― Alessandro Perissinotto, Al mio giudice