Å·±¦ÓéÀÖ

“Parte dintre nenorocirile care pândesc un cuplu în ziua de astăzi se datorează în mare măsură confuziei
dintre iubire și ceea ce Hegel a numit „iubirea juridic-etică�, căsătoria adică. De-a lungul istoriei căsătoriei,
societatea a ajuns să regleze din afară ceea ce, ca intim, ar fi pretins doar un reglaj interior. Căsătoria, cu toate
ritualurile pe care ea le implică - culminând cu ceea ce a devenit astăzi o „nuntă cu dar� -, este varianta ce mai nerușinată prin care ceilalți năvălesc în existența ta, contribuie material la nașterea „fericirii� tale și sfârșesc prin a-ți intra în pat. Debutând din capul locului ca afacere („darul� în bani face parte din deliciile de debut ale căsniciei
și induce în aceasta ideea unei trăinicii pe baze materiale) cuplul face un legământ nescris cu societatea că se va conforma exigențelor ei. (...)
Tot ceea ce trebuie făcut pentru a consfinÈ›i cuplul ca atare ucide ceea ce ar fi trebuit să se petreacă spontan È™i face ca energiile consumate în numele lui în viaÈ›a publică să lase loc, în intimitate, unui vid pe măsură È™i plictisului infinit.”
― Gabriel Liiceanu, Scrisori către fiul meu

“Odinioară, oamenii-ÅŸi scriau. AÅŸterneau cuvinte pe hârtie parfumată, le pictau într-o caligrafie impecabilă. Hârtia ÅŸi cerneala erau cheia către sufletul celuilalt. Unde s-a pierdut frumuseÅ£ea scrisului?”
― Andres, ÃŽncă o dorinţă

“Cuvintele au făcut întotdeauna minuni, au adus după ele fapte, îmbrăţişări ÅŸi sărutări, au împlinit dorinÅ£e.”
― Andres, ÃŽncă o dorinţă

“Ce gust ciudat are un adio. Deja de vreo câțiva ani încercam să îmi imaginez ce aÈ™ fi făcut dacă aÈ™ fi descoperit că am o boală mortală, dacă mi s-ar fi spus că mai am de trăit doar două luni. Mă gândeam că mi-aÈ™ fi salutat prietenii, invitându-i la o cină È™i luând cuvântul la sfârÈ™it, la desert, pentru a le anunÈ›a noutatea, pentru a îmi lua rămas-bun de la ei pentru totdeauna. Apoi mă vedeam plecând cu schiurile legate de capota maÈ™inii, într-o ultimă vacanță pe zăpadă, pentru că s-ar fi întâmplat cu siguranță iarna. ÃŽmi spuneam că aÈ™ fi parcurs în sus È™i în jos pistele pe care le iubeam, coborârile cele mai grele, pârtiile deschise, că aÈ™ fi schiat de la deschiderea teleschiului până în momentul în care băiatul de la teleferic ar fi pus cordonul închizând accesul. (...) Dar mai ales mă gândeam că aÈ™ fi încercat să simt îndelung gustul unui adio, un gust care ar fi trebuit să fie acela al vieÈ›ii, dar tot mai slab, ca o gumă americană mestecată prea mult, tot mai slab, până la a dispărea de tot È™i atunci, acela ar fi fost momentul să plec.
VedeÈ›i, doamnă Âá³Ü»å±ð³¦Äƒ³Ù´Ç°ù, ce fire veselă am?”
― Alessandro Perissinotto, Al mio giudice