Å·±¦ÓéÀÖ

Ultimul roman al lui Tolstoi este inspirat dintr-un caz real de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Urmând parcă traiectoria trasată de cel din urmă şi cel mai pregnant roman dostoievskian, "Fraţii Karamazov", autopsia "Învierii" se deschide cu un proces în care destinele a doi oameni se reintersectează într-o manieră ciudată. Prinţul Dimitri Nehiliudov, figură impozantă a aristocraţiei în declin, îşi îndeplineşte sarcina obştească de a fi jurat într-un proces, pe vremea când, în materia justiţiei penale, încă se mai folosea curtea cu juri. Ironia neagră a existenţei face ca acuzata să fie tocmai Katiuşa Maslova, slujnica de a cărei puerilitate emoţională şi, deopotrivă, carnală, Nehiliudov profitase în primii ani ai tinereţii sale.
Ceea ce urmează este o disecţie umanistă a conştiinţei şi una ştiinţifică a feudalităţii, un adevărat act de acuzare la adresa Bisericii, a administraţiei robotice care se exonerează de responsabilitatea "crimei" invocând, în propria ei conştiinţă, primatul ordinii şi al "ordinului".
Despre operă s-ar putea afirma că reprezintă o varietate aparte de Bildungsroman. O varietate aparte deoarece derogă de la "regula comună", fără a distorsiona însă principiile care stau la baza acestui tip romanesc. Având în vedere definiţia clasică, despre Bildungsroman ni se spune că "urmăreşte (ex variis) evoluţia unui personaj. La Tolstoi există o oarecare diferenţă de nuanţă. Cititorul nu parcurge mecanic paginile cărţii, trăgând la final o concluzie clişeică, potrivit căreia binele învinge răul, ca în basmele populare, ori o reminescenta filosofică indefinibilă, ca la numele germane ale genului, ci senzaţia că este prezent în roman şi, cu toate acestea, nu poate cunoaşte următoarea literă a firului conştiinţei personajelor (subsemnatul l-a numit deja, în mintea sa, un "Bildungsroman de conştiinţă"). Cititorul, pierzându-şi parcă încrederea în sufletul uman, cum, de altfel, pare-i-se, a avut-o şi autorul, se simte ca un Simon Petru purtând povara lui Cristos. Unind cărbunele folosit la trasare şi terminându-ne treaba cu compasul, Bildungsromanul este unul al incertitudinii, unul care iese din tiparele clasice. Acestuia îi este distorsionată "evoluţia" de care vorbeşte definiţia, cei doi termeni (evoluţie şi incertutudine) fiind diametral opuşi.
Fără ca acest aspect să constituie sâmburele romanului ÅŸi, deopotrivă, intenÅ£ia autorului, cea mai mare parte a acestuia este dedicată luptei de clasă. "ÃŽ²Ô±¹¾±±ð°ù±ð²¹" este un strigat cu ecou al oropsiÅ£ilor, un strigat în care, preluând antiteză folosită pe coperta ediÅ£iei de la Polirom, "imaginea celulelor mizere de închisoare se suprapune cu bogăţia strălucitoare (a) palatelor nobiliare".
Titlului i s-ar putea atribui cu greu semnificaţii religioase. Singurul lucru care mi-a încolţit în minte cu privire la acest aspect a fost întrebarea retorică a lui Iisus, în timp ce era atârnat pe cruce: "Tatăl meu, tatăl meu, de ce m-ai părăsit?", care ar putea reprezenta o dezicere a acestuia de faptele săvârşite, lucru de-a dreptul contradictoriu, în măsura în care ştia că are să învie. Sub acest aspect, Tolstoi m-ar acuza că interpretez fără a fi animat de ceva aposterioric, Biblia. De altfel, Evanghelia după Matei, în pasajul referitor la mântuire, ar încadra ideea religioasă a romanului, cu un contur asemănător: întrebat cine va fi mai mare în împărăţia cerurilor, Iisus a spus: "... cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este mai mare în împărăţia cerurilor".

Ideea imoralităţii proprietăţii private este susţinută vehement şi este repetată necontenit de-a lungul romanului (ceea ce l-ar îndemna pe cititor să îşi abată un strop gândul la mişcările socialiste de sfârşit de secol, care au culminat cu revoluţia din 1917): "Întâi i-a jefuit pe toţi, a jefuit tot pământul, le-a luat oamenilor agoniseala şi s-a pus peste toate, pe ăia care s-au ridicat împotriva lui i-au bătut şi apoi au scris legea, să nu furi şi să nu omori. Să fi scris mai întâi legea asta".

Fineţea cu care este surprins un analitic şi totodată pătimaş element masculin este de natură aposteriorică (să nu istorisim viaţa amoroasă a lui Tolstoi şi dandanaua cu soţia sa): "Împotriva căsătoriei cu Missy (...) era faptul că ea avea deja 27 de ani, aşa încât mai avusese în mod sigur iubiri - gând chinuitor pentru Nehiliudov. Orgoliul lui nu putea să se împace cu gândul că ea ar fi putut iubi pe altcineva decât el, fie şi în trecut. Fireşte că ea nu avea cum să ştie că îl va întâlni pe el, dar simplul gând că ea ar fi putut să iubească înainte pe altcineva îl vexa".

Remarcile dojenitoare la adresa transformării credinţei în superstiţii telurice de masă nu lipsesc nici ele: "interzisese nu numai poliloghia asta fără nicio noimă şi vrăjile profanatoare ale preoţilor-învăţători asupra pâinii şi vinului, dar interzisese cât se poate de categoric ca unii oameni să se numească învăţători ai altor oameni, interzisese rugăciunile în temple şi poruncise că fiecare să se roage singur, interzisese chiar templele, spunând că el a venit să le distrugă şi că nu în temple trebuie făcută ruga, ci în suflet şi în adevăr".

Dialectica cu privire la caracterul moral al legiuirii şi, deopotrivă, la seva originară a acesteia surprind:
"-Da, bineînţeles. Întotdeauna au fost şi vor fi erori judiciare. O instituţie omeneaca nu poate fi perfectă.
-Mai mult decât atât, proporţia celor nevinovaţi este uriaşă, pentru că ei, care au crescut într-un anumit mediu, nu consideră că faptele savarsite de ei sunt infracţiuni.
-Iertaţi-mă, dar asta nu e just. Orice hoţ ştie că hoţia este un lucru rău şi că nu trebuie să furi, că hoţia e imorală.
-Nu, nu ştie. I se spune: nu fura, dar el ştie că fabricanţii îi fură munca reţinându-i din plată, că guvernul, cu toţi funcţionarii lui, îi fură la nesfârşit sub formă de dări. El ştie că noi, proprietarii de pământ, l-am furat demult, luându-i pământul care trebuie să fie un bun comun, iar pe urmă, când adună şi el vreascuri de pe pământul asta furat ca să le pună pe foc, îl băgăm la puşcărie şi vrem să îl convingem că e hoţ. Dar el ştie că hoţ nu este el, ci acela care i-a furat pământul, şi că el este obligat în faţa familiei să obţină cum poate restituirea din ceea ce i s-a furat."

În fine, lupta ideologică a individului educat împotriva abuzului înfăptuit de propria clică, şi zbuciumul, şi contradicţiile... şi conştiinţa îşi întind vlăstarele peste tot în roman: "Totul se trage din faptul că oamenii ăştia recunosc drept lege ceea ce nu este lege şi nu recunosc drept lege legea cea mai însemnată, veşnică, imuabilă, înscrisă de însuşi Dumnezeu în inimile oamenilor. De asta îmi vine aşa greu cu oamenii ăştia. Mi-e pur şi simplu frică de ei -zise Nehiliudov. Şi oamenii ăştia chiar sunt înspăimântători. Mai înspăimântători ca tâlhării. Un tălhar poate avea, totuşi, milă, dar ăştia nu pot: ei sunt asiguraţi contra milei cum sunt asigurate pietrele astea împotriva vegetaţiei. Cică sunt înspăimântători Pugaciovii şi Razinii, dar ăştia sunt de o mie de ori mai înspăimântători. Dacă s-ar da o temă psihologică: ce ar trebui făcut pentru ca oamenii zilelor noastre, creştini, cu simţul omeniei, să săvârşească cele mai cumplite fărădelegi fără să se simtă vinovaţi, soluţia ar fi una singură: trebuie ca aceşti oameni să fie guvernatori, directori, ofiţeri, poliţişti, adică, în primul rând, trebuie ca ei să fie convinşi că există ceva care se numeşte slujbă de stat şi că în acest cadru te poţi purta cu oamenii ca şi cum ar fi nişte obiecte, fără nimic omenesc şi fratern faţă de ei, iar în al doilea rând, ca acesti oameni de stat să fie legaţi unul de altul astfel încât răspunderea pentru consecinţele a ceea ce fac ei să nu cadă asupra niciunuia dintre ei. În lipsa acestor condiţii nu s-ar putea săvârşi în vremurile noastre asemenea atrocităţi că acelea pe care le-am văzut eu acum. Totul se trage de la faptul că oamenii cred că există situaţii în care te poţi purta cu un on fără dragoste, ori asemenea situaţii nu există."

Mai mult decât toate acestea, care în contrast cu finalul "semideschis" al romanului nu spun aproape nimic, deşi prin ele însele reprezintă enorm, ideea centrală şi ultima treaptă a scării care duce spre panorama desăvârşirii se concretizează în altceva: IDEEA SACRIFICIULUI SUPREM, a nimicniciei sinelui, pentru ceea ce creştinismul ar numi "mântuire", însă trecând dincolo de acest concept, imboldul dedicării totale pentru celălalt, măreţia şi patosul descoperirii propriei meniri, însămânţată, aici printr-un fapt aposterioric, în nucleul conştiinţei.
De aceea, "ÃŽ²Ô±¹¾±±ð°ù±ð²¹" lui Tolstoi reprezintă un roman cât o viaţă. E ceva ce subsemnatului nu i-a fost dat să citească de mai bine de un an ÅŸi, prin urmare, un roman pe care subsemnatul l-ar recomandada fără reÅ£ineri tuturor.

Andrei TamaÈ™
29 aprilie 2017