O antologie de bîrfe și aiureli arhicunoscute, fără bibliografie, sau analize - o carte ușurică, fără pretenții. Îi dau două steluțe că m-a amuzat teoO antologie de bîrfe și aiureli arhicunoscute, fără bibliografie, sau analize - o carte ușurică, fără pretenții. Îi dau două steluțe că m-a amuzat teoria că dacă mîncăm parizer de porc devenim mai apetisanți pentru extratereștri...more
I knew nothing about logotherapy before reading Viktor E. Frankl’s book, Man’s search for Meaning, and, had I heard its name, I would have supposed itI knew nothing about logotherapy before reading Viktor E. Frankl’s book, Man’s search for Meaning, and, had I heard its name, I would have supposed it is somehow linked to speech and/ or language � to logopedics, that is. However it is not, for the Greek noun logos also means “meaning�.
Indeed, logotherapy is interested in the will to meaning, thus being opposed either to the Freudian psychoanalysis with its will to pleasure and to the Adlerian psychology with its will to power (or the "striving for superiority"). Moreover, the will to meaning, much more than a defense mechanism, is the capacity of Man “to live and even to die for the sake of his ideals and values!�
Of course, since it would have been difficult to describe an entire therapy with its different techniques in some 160 pages, the author offers only a general presentation, and only in the second part, because the first one, Experiences in a concentration camp, is an autobiographic example of how even in the darkest hour of his existence, man can find a meaning of his suffering, and a way to accomplish this is focusing on the future (the author’s way was to mentally rewrite the manuscript of logotherapy confiscated when he was sent to Auschwitz). Only when man is no longer able to believe he has a future he will die. Until then, as Nietzsche said, "He who has a why to live for can bear with almost any how."
The second part, Logotherapy in a nutshell, enumerates the three pillars of logotherapy (the freedom of will, the will to meaning and the meaning of life) and explains some techniques used to appease the so-called "noogenic neurosis" (from the Greek noos, "mind", a neurosis derived from existential frustration, in opposition to psychogenic neuroses). Logotherapy assists the patient in his search of the meaning of his life, in an analytical process not very different from psychoanalysis, but instead of analyzing only the instinctual facts buried in the unconscious it also cares for existential realities. It encourages man to find the true meaning of life not within himself but in the world, in a "self-transcendence" effort, be it by creating something, or loving someone or confronting his own suffering (since the idea that the unhappiness is a symptom of maladjustment is rejected the incurable sufferer is given the opportunity to be proud of his suffering and not ashamed of it).
The suffering has always been the most difficult obstacle in man’s search of meaning, but if one believes that the man’s world is not the final one, that are other worlds and dimensions, he will have the epiphany that the answer to the question if the human suffering has a meaning is elsewhere and instead of philosophically enduring the meaninglessness of life, he could learn “to bear his incapacity to grasp its unconditional meaningfulness in rational terms. Logos is deeper than logic�.
Nevertheless, given the human nature, it is not a simple task to turn one’s personal tragedy into a triumph:
Our generation is realistic, for we have come to know man as he really is. After all, man is that being who invented the gas chambers of Auschwitz; however, he is also that being who entered those gas chambers upright, with the Lord's Prayer or the Shema Yisrael on his lips.
But, no matter how bad the world is,
� everything will become still worse unless each of us does his best. So, let us be alert—alert in a twofold sense: Since Auschwitz we know what man is capable of. And since Hiroshima we know what is at stake.
Mi-a plăcut mult mai puțin decît Cartea scurtelor iubiri eterne, deși atmosfera sătucului uitat de lume în Rusia comunistă este magistral surprinsă.
După primele 50 de pagini mă gîndeam c-o să scriu - iată o carte minunată, în ciuda titlului pompos comercial, acum după alte 150 am decis să nu mai pDupă primele 50 de pagini mă gîndeam c-o să scriu - iată o carte minunată, în ciuda titlului pompos comercial, acum după alte 150 am decis să nu mai pierd timpul cu ultima sută de pagini, căci narațiunea mi se pare din ce în ce mai plicticoasă și dezlînată. Păcat, avea potențial.
Cum fac de obicei cu romanele de pe raftul meu „unfinished� n-am să-l evaluez, totuși, mi s-ar părea nedrept s-o fac fără să-l fi terminat....more
Eram curioasă să-l citesc pe Adrian, care mi-a fost coleg de catedră în Piatra Neamț, așa că i-am cumpărat două cărți vara trecută cînd am fost în RomEram curioasă să-l citesc pe Adrian, care mi-a fost coleg de catedră în Piatra Neamț, așa că i-am cumpărat două cărți vara trecută cînd am fost în România și nu am regretat nici un pic.
Am găsit un pic de Dostoievski, un pic de Vodolazkin, un pic de Bulgakov, dar și Blaga și alții care au scris pe tema coexistenței binelui și a răului, bineînțeles mai mult la nivel metatextual decît ca influență, într-o narațiune care vădește o mînă sigură atît în ceea ce privește structura cît și stilul. E sigur că am să-i citesc și al doilea roman cît de curînd! ...more
Recunosc că mai mult am fușărit-o, deși mă încîntase începutul, cu limbajul acela autentic și dătător de nostalgie al altor vremuri:
Totul era în tăcer
Recunosc că mai mult am fușărit-o, deși mă încîntase începutul, cu limbajul acela autentic și dătător de nostalgie al altor vremuri:
Totul era în tăcere; zgomotul trăsurilor și al oamenilor matinali nu începuse a asurzi pe leneșii carii deschideau ochii în miezul zilei.
Din păcate, cartea e destul de prolixă, construcția e naivă iar simularea realismului de cele mai multe nereușită, cu tot umorul mai mult sau mai puțin voluntar, ca în acest portret al damei de societate (comparația cu tamburul major mi-a plăcut, și se pare că și autorului, că a cam abuzat de ea):
Alături cu doamna Bâlcioaia se afla o damă cu o talie de tambur-major, care se împodobise cu toate bijuteriile ce avea acasă. Figura ei era portretul fidel al unei pasări care se tânguie noaptea, și era așa de strânsă în corset încât abia putea respira.
Iată un alt remarcabil portret, de astă dată fulgurant, dar plin de înțelepciune, al filosofului:
Balul mascat este cea mai plăcută petrecere de iarnă în București pentru oamenii fără griji și fără nici un fel de ocupație. Asemenea ființe sunt într-un număr atât de mare, încât au puterea de a atrage după dânsele și oameni serioși carii nu vor să fie cu desăvârșire filosofi căci neapărat s-ar espune a petrece într-o monotonie completă.
În fine, un fermecător truism, care l-ar umili pe Cațavencu:
...la noi clupul este o petrecere foarte imorală din cauza moralităței care lipsește oamenilor ce-l frecuentă.
În ceea ce privește pretenția că ar fi primul nostru thriller, dacă se înțelege prin asta decimarea a cît mai multor personaje, atunci romanul e un adevărat thriller ...more
Aveam cartea asta prin biblioteca mea virtuală și m-am gîndit să-i dau o șansă, mai ales că are o prefață scrisă de Panait Istrati în care este comparAveam cartea asta prin biblioteca mea virtuală și m-am gîndit să-i dau o șansă, mai ales că are o prefață scrisă de Panait Istrati în care este comparată cu Le grand Meaulnes (nci mai mult nici mai puțin!)
După vreo 30 de pagini, trebuie să recunosc, cu părere de rău pentru Istrati, că-i ilizibilă pentru mine, are un ton emfatic, teatral, de o naivitate ridicolă, parcă-i scrisă de un adolescent cu pretenții literare dar fără prea mare talent. ...more
Am crezut pentru o vreme, în timp ce citeam Aurul pisicii, că am dat peste un exemplu de transrealism în literatura noastră, dar mi-am dat repede seamAm crezut pentru o vreme, în timp ce citeam Aurul pisicii, că am dat peste un exemplu de transrealism în literatura noastră, dar mi-am dat repede seama că fermecătorul roman al Ioanei Pârvulescu are mult mai multe în comun cu proza fantastică eliadescă (și e drept că, după ce l-am încheiat, am recitit începutul și încă o dată sfîrșitul, în căutarea unor indicii revelatoare, exact cum făceam pe vremuri cu nuvelele lui Eliade).
Bineînțeles, timpul (ca să exploatăm leitmotivul favorit al ambilor autori), adică distanța de aproape un secol face diferența, cartea intertextualizînd, ca să spun așa, nu numai cu, de exemplu, La țigănci, dar și cu Alice în Țara minunilor, sau cu Time's Arrow a lui Martin Amis sau, de ce nu, cu Romeo și Julieta, pe măsură ce tema iubirii face și ea un drum invers, de la plenitudine la frustrare, de la posibil la imposibil.
Îmi place mult stilul tihnit al Ioanei Pârvulescu, narațiunea ei care curge susurând liniștitor și seducător, ademenindu-te în capcana poveștii de unde nu te mai poți scoate pînă n-ai ajuns la capăt. ...more
În recenzia sa de pe bookhub.ro intitulată , Diana Mereșevsky (tot basarabeancă), afirmă că, spre deosebire de Vara în care mÎn recenzia sa de pe bookhub.ro intitulată , Diana Mereșevsky (tot basarabeancă), afirmă că, spre deosebire de Vara în care mama avut ochii verzi, unde personajele trăiesc într-un timp, ca să zic așa, anistoric, „în Grădina de sticlă se trăiește în istorie. Explozia de la Cernobîl, Perestroika, Independența, Leonida Lari, grafia latină, devalorizarea, ura etnică, războiul din Transnistria.�
E planul compozițional care m-a interesat și pe mine cel mai mult în acest al doilea roman al Tatianei Țîbuleac, al cărui fir epic m-a fermecat mai puțin decît cel din Vara..., deși am redescoperit cîteva din calitățile care au făcut din acesta din urmă o operă excepțională: fraza tăioasă ca un ciob de sticlă, aducînd la același nivel, nemilos și indiferent, drame mărunte, tragedii existențiale, melodrame ridicole, construcția unui Narator necreditabil aproape la fel de credibil ca cel nabokovian, amestecul de liric și epic etc. Mi s-a părut totuși că simbolistica sticlei a fost folosită pînă la epuizare, de la aluziile politice (glasnost), și medicale (boala Lobstein), pînă la cele sociale (meseria de sticlăreasă), psihologice (traiul sub clopotul de sticlă, cum îl imagina Sylvia Plath), sau economice (banii făcuți din sticle, „sparți� de inflație), ca să nu mai vorbesc de simetria compozițională: fetița adoptată de sticlăreasa Tamara naște o fetiță „de sticlă� pe care o numește Tamara.
Fundalul istoric, în schimb, conturează portretul impresionant al unui popor orfan, la răscruce de țări, de civilizații, de limbi, ezitînd între o mamă „adoptivă� și una „biologică�. Dacă v-ați întrebat vreodată care erau gîndurile și sentimentele moldovenilor cu privire la limba română și România nu numai în anii de „renaștere națională� de după căderea URSS-ului ci și în epoca comunistă (cu faimoasa dragoste de Lenin, sau cu nesiguranța febrilă din anii perestroikăi), autoarea vă oferă cîteva răspunsuri, deși nu neapărat cele pe care ați fi vrut să le auziți, căci deși eroina ține morțiș să învețe în limba „maldavenească�, de cele mai multe ori găsește confort, frumusețe și chiar siguranță în limba rusă:
Tot ce aveam în cap mai frumos era în limba rusă. Pe aceea o auzeam la televizor și la radio. Pe străzi și în curte. Nu îmi amintesc niciun cântec în limba moldovenească pe care să-l fi ales în defavoarea unuia rusesc. Niciun film de desene animate, nicio poveste. * Nu îndrăzneam să mă consider rusoaică, iar moldoveancă nu voiam să fiu. Ce om întreg la minte putea să compare rusa cu moldoveneasca? * Am purtat acele fructe în mine ani la rând, ca pe niște borcane pe un raft. Un rând rusește, un rând moldovenește. Și abia când am ajuns în România, am aflat că toate trăiau doar la mine în cap. Că niciunul din fructele mele dragi nu avea loc în limba română. „Ce-i aia pearjă, ce-i aia abricoasă?�, mă întrebau colegele, murind de râs, iar mie mi se strângea inima. „E pară prăsada sau ce-o fi?� Bine că măcar cireșele se numeau cireșe.
Cum explică Diana Mereșevsky în recenzia citată: „Limba rusă ca garanție a unui loc printre oameni, ca element de apartenență și statut, tragedia unui popor la scară mică. Condiția de orfan nu (le) permite prea multe alegeri. Singularizarea în cazul ei se poate face doar prin limbă, astfel limbajul devine un exercițiu de declinare a identității.�
Am terminat romanul mai demult, dar scriu cîteva note pe margine abia acum, pe 22 octombrie, la o zi după referendumul de aderare la Uniunea Europeană, care a trecut cu chiu cu vai. Am citit multe comentarii indignate și adesea insultătoare cu privire la felul în care au votat moldovenii. E ușor și comod să judeci, dar dacă vreți să și înțelegeți, cartea Tatianei Țîbuleac vă oferă o cale. ...more
Loading...
