Una dintre poveștile care m-a impresionat cel mai mult din viața Svetlanei Alilueva este cea a ultimelor sale zile, cînd o prietenă încearcă s-o încurUna dintre poveștile care m-a impresionat cel mai mult din viața Svetlanei Alilueva este cea a ultimelor sale zile, cînd o prietenă încearcă s-o încurajeze spunîndu-i că toată familia de „dincolo� va veni s-o întîmpine. Întrebarea acesteia: „Și ce se întâmplă cu oamenii pe care nu doresc să-i văd?� însumează spaimele și oroarea tuturor acelor copii forțați să poarte povara trecutului părinților lor mai mult sau mai puțin monstruoși.
Foarte bună treabă a făcut canadianca Rosemary Sullivan cu biografia fiicei lui Stalin, în contextul în care a creat imaginea, foarte credibilă și foarte vie, a unei personalități complexe, care s-a zbătut toată viața să se elibereze de umbra sufocantă a Tatălui. Din păcate, deși i-am înțeles foarte bine frustrările și furia cînd presa și opinia publică păreau mai interesate de Stalin decît de ea și de scrierile ei, recunosc că și pe mine paginile din biografie care se referă la el mi-au reținut cel mai mult atenția.
Cu toate informațiile din interior, din păcate ușa spre iad rămîne abia întredeschisă, sau poate n-ai unde să găsești vreo explicație pentru răul absolut cînd și aceia care au suferit de pe urma lui au continuat să creadă în el: Maria Svanidze, mătușa Svetlanei, de pildă, nu se îndoia de faptul că membrii din vechea gardă a Partidului Bolșevic ar fi trădat idealurile revoluției nici măcar după propria arestare, fiind convinsă că s-a făcut o greșeală și că Stalin nu știa nimic, și probabil cu convingerea asta a murit în fața plutonului de execuție; sau Jenia Allilueva, altă mătușă care, la ieșirea din închisoare (după mai bine de cinci ani de detenție!), a crezut că a fost eliberată de Stalin și cînd a aflat că acesta murise „nu se putea opri din plâns.�
Spre sfîrșitul vieții, Svetlana va explica această trăsătură a poporului rus de a fi consecvent în greșeli:
„A fi rus înseamnă să nu spui niciodată că-ți pare rău (...). Nici măcar astăzi, rușii nu sînt în stare să deplîngă și să se căiască pentru crimele lui Stalin...�
Aceeași trăsătură va înlesni instaurarea unei noi dictaturi sub Putin, „acest îngrozitor fost SPION-KGB� pe care guvernele lumii și democrații din interiorul Rusiei îl vor primi cu brațele deschise în loc să-l boicoteze, contribuind astfel atît la eliminarea treptată a drepturilor omului cît și la creșterea corupției:
Se plângea că poporul rus nu se uita la toate astea: nivelul de trai se îmbunătățise în mare măsură datorită creșterii prețului petrolului și gazelor, dar mita și corupția făceau ravagii, și oamenii erau hrăniți de propaganda naționalistă și cu măreția Rusiei „de parcă ar fi fost laptele mamei lor�.
Svetlana a murit în 2011. Viitorul n-a făcut, din păcate, decît să-i confirme previziunile.
Într-un inspirat Cuvînt înainte la ediția românească, Lavinia Betea vede în biografia Svetlanei Alilueva o desacralizare a mitului copilăriei fericite din orice direcție ai privi-o:
„Dacă în epoca imperiului sovietic, partidul s-a erijat și în responsabil cu fericirea obligatorie, sub ideologia consumerismului, funcționează, tot mai agresiv, industria ei publicitară. Datorită ei, copiii sunt sori ai familiei, prinții și prințesele viitorului. În perspectiva evoluției psihologice însă, preafericirea prunciei devine premisa inadaptării la presiunile și frustrările maturității. În același spirit al funcționalității, biografia fiicei lui Stalin poate conta ca insolită terapie pentru invidia față de cei din familii ilustre.�
P.S. Am început să citesc această carte cu vreo șapte luni în urmă, dar pentru că am citit doar în „ferestrele� de la școală și a mai fost și vacanța, perioada lecturii s-a prelungit considerabil, fără a avea însă vreo legătură cu valoarea ei, dimpotrivă ...more
Zece ani de exil este a treia carte audio pe care o ascult și-mi place experiența, deși există unele inconveniente - nu poți să iei notițe (mai ales cZece ani de exil este a treia carte audio pe care o ascult și-mi place experiența, deși există unele inconveniente - nu poți să iei notițe (mai ales cînd „citești� pe stradă ...more
Vaaai, n-am mai citit un roman atît de prost scris din copilărie, cînd mă preocupa mult mai puțin forma narativă dacă cartea avea suspans. Desigur, nuVaaai, n-am mai citit un roman atît de prost scris din copilărie, cînd mă preocupa mult mai puțin forma narativă dacă cartea avea suspans. Desigur, nu citesc thrillere pentru stil, ci pentru amuzament (sau, cum ar zice unii, din lene intelectuală, care la mine se manifestă timp de 15-20 de minute în fiecare dimineață ...more
Mi-aduc aminte că singura dată cînd am picat o elevă la examenul de bacalaureat, proba orală, a fost pe la sfîrșitul anilor 90, cred, din cauză că nu Mi-aduc aminte că singura dată cînd am picat o elevă la examenul de bacalaureat, proba orală, a fost pe la sfîrșitul anilor 90, cred, din cauză că nu a știut răspunsul la nici o întrebare despre Eminescu, n-a putut să spună nici măcar un titlu de poezie, ceea ce la vremea aia m-a indignat teribil. Acum nu m-ar mai indigna (dar tot aș pica-o ...more
Dacă aș încerca o definiție a stilului lui Radu Petrescu, aș spune, oximoronic, că e de un modernism demodat. Nu mă îndoiesc că acel du-te-vino aproapDacă aș încerca o definiție a stilului lui Radu Petrescu, aș spune, oximoronic, că e de un modernism demodat. Nu mă îndoiesc că acel du-te-vino aproape perfect între prezent și trecut a fost fascinant prin anii 70, mai ales venind din partea unui scriitor debutant, dar, o spun spășită, introspecțiile eroului mi s-au părut uneori plicticoase, alteori banale. E drept că a surprins magistral banalitatea pompoasă a tinereții, dar i-a acordat prea multe pagini, după părerea mea. Un bildungsroman nu foarte original pînă la urmă, și, asta ar putea fi interesant ca cheie de lectură, un elogiu mediocrității.
Pe de altă parte, mi-a plăcut mult felul în care reușește să construiască atmosfera, să redea pulsul naturii, în descrieri grandioase, ca aceasta:
Hercule călca peste Coroana boreală, bătut de săgeţile verzi, galbene, albastre sau roşii, ori albe ca gheaţa ale stelelor. Brazii, teii, nucii, plopii, castanii şi tufele de liliac şi trandafir ce transformau acea parte a oraşului într-o adevărată pădure foşneau, între ele stăpânea umbra groasă. Pe pieptul copacilor câteva frunze se frământau şi luceau deodată de sus în jos, ca picături luminoase ale unei cascade repede stinse. Un nor lunecă printre stele, se risipi şi auzi moara de apă, apoi broaştele din iazul apropiat. Stelele, copacii, parfumurile, lumina şi umbra şi sunetele nopţii îi părură imediat aburul respiraţiei ei pe oglinda rece şi imensă a spaţiului.
Mi s-a părut de asemenea interesantă impresia de atemporalitate, prin absența oricăror referiri istorice - bănuim că acțiunea se petrece în interbelic pentru că la un moment-dat se mută la Balcic, deși și această referire e ambiguă, o fi Balcicul pe cînd era al nostru, sau nu?
În rest? Fraze sentențioase, menite să surprindă eroul în momentul trecerii spre vîrsta adultă, o poveste de iubire atît de disecată încît devine artificială, un erou fără personalitate și fără șarm și un abuz de introspecție. Un viitor scriitor mare, care deocamdată, doar promite ...more
Sea of Tranquility was my first audiobook and I think I couldn't choose a more appropriate novel to listen to, it was amazing! The readers were stupenSea of Tranquility was my first audiobook and I think I couldn't choose a more appropriate novel to listen to, it was amazing! The readers were stupendous, of course, but I also realized that Emily St. John Mandel's style is very suitable for listening.
I was a little puzzled by the second part, for I forgot I had read The Glass Hotel (maybe because it didn't impress me much so I could have sworn that Station Eleven was the only novel I read by the author) and the story of Vincent, with its urban gothic touch, sounded to me like one of Alice Munro's stories. Anyway, the elusive Vincent and the leitmotiv of the life as a simulation (which has obsessed me too, for a while) are the best part of an all around beautiful, mesmerizing novel....more
I found out about Jon Ronson’s book, Them. Adventures with Extremists, on the Facebook page of a Romanian writer, and I thought it would be an interesI found out about Jon Ronson’s book, Them. Adventures with Extremists, on the Facebook page of a Romanian writer, and I thought it would be an interesting reading for it was said it had many ingredients: humor, a glimpse into the extremists� world, a review of some conspiracy theories and so on.
Indeed, it was all of this, and I mostly agree with the description Louis Theroux makes in , that the book is “a funny and compulsively readable picaresque adventure through a paranoid shadow world, with Ronson playing Sancho Panza to a cast of obsessives�, but it also seemed to me a little superficial and excessively caricatural, finally losing its point, despite (or maybe because of) the brilliant gonzo journalism.
In the Preface, the author confesses that initially he wanted to create a profile of the extremist leader, but joining some of them he discovered they had a common belief: that the world is ruled by “a tiny elite� who meets secretly every summer in some secret room to start the wars, decide the heads of states, control the markets, and “transform themselves into twelve-foot lizards when nobody is looking, and destroy the credibility of any investigator who gets too close to the truth�. The extremists and/ or conspiracy theory adepts call this elite either the Bilderberg Group (if you are interested, Wikipedia has an article about it ) or ZOG (Wiki info ) - the Zionist Occupied Government that is, even though, someone explains, it is not necessarily entirely formed by Jews, but its members believe that they are the ‘Chosen People�, explanation that leads to the natural conclusion that “Jews are metaphors now. You no longer need to be Jewish to be a Jew.�
After speaking with various extremists (neo-Nazis, Ku-Klux-Klan members, etc.), Jon Ronson is happy to find out he is somehow protected because he does not take conspiracy theories too seriously:
My worryingly paradoxical thought process could be summarized thus: Thank God I don’t believe in the secret rulers of the world. Imagine what the secret rulers of the world might do to me if I did.
At one point, he finds himself at the auction of some items that belonged to Ceausescu and his wife, auction organized by the Romanian government in Sinaia (1999). Although he could not prove that “the auction of Ceausescu’s belongings was a fitting microcosm of what (�) went on inside Bilderberg meetings� he met an interesting figure, a Mr Ru Ru, who came to buy and put on Ceausescu’s shoes. He shows the author a wooden statue of a shepherd, a gift to Ceausescu from Yasser Arafat, joking that he should buy it and offer him as a gift, since this is the “democratization of tyranny. (�) Turning dictatorship into capitalism.�
Overall, a light, enjoyable reading, should you not expect much information....more
Interesantă ideea romanului, chiar dacă nu întru totul nouă (în The curious Incident of the Dog in the Nighttime a lui Mark Haddon, despre care am scrInteresantă ideea romanului, chiar dacă nu întru totul nouă (în The curious Incident of the Dog in the Nighttime a lui Mark Haddon, despre care am scris în engleză aici, lumea este văzută prin ochii unui copil suferind de autism): evenimentele sînt narate de o bătrînă suferind de Alzheimer și care se străduiește să dezlege misterul a două dispariții - cea a surorii ei, cu mult timp în urmă și cea a prietenei ei, de curînd.
Emma Healey scrie bine, romanul are atmosferă, suspans și umor, ceea ce compensează, așa cum remarcă și Andrea Gillis în ei din The Guardian, relativa lipsă de credibilitate a naratorului, (lucru valabil, că tot l-am pomenit, și pentru eroul lui Mark Haddon). E drept că, în afară de Benji, din Zgomotul și furia lui Faulkner, nu am găsit alt narator de acest tip, care să aibă adică o problemă psihică sau un handicap mental și care să fie totuși în mod credibil necreditabil.
Loading...
