mai multe aici: Cartea asta e o idee mai comercială decât mi-ar fi plăcut mie, dar e totuși interesantă. Premimai multe aici: Cartea asta e o idee mai comercială decât mi-ar fi plăcut mie, dar e totuși interesantă. Premisa de bază este deja în titlu: vrea să ne arate cât de mult este influențat și modelat creierul nostru când e sub influența artei. Dacă știam sau nu toate lucrurile astea, noi cei care intrăm într-un fel sau altul în contact cu arta, contează mai puțin � asta pentru că, dacă nu știam detaliile, le intuiam deja, am simțit-o pe propria piele. Ce mi-a plăcut e că a vorbit despre neuroplasticitatea creierului și despre aceste mici mecanisme care se pun în mișcare atunci când intrăm în contact cu arta. Cum terapiile prin artă pot duce la îmbunătățirea stării mentale, de pildă, asta fără a înlocui un tratament medicamentos. Cum arta poate fi un prilej de învățare, inclusiv ca sistem alternativ, dar și normativ, de educație. Ce nu m-a convins și motivul pentru care nu a reușit să fie o lectură atât de benefică pentru mine e faptul că a avut prea multe exemple de cazuri, prea multe conexiuni de tipul „Xulescu de la Y instituție ne-a povestit că și ne-a arătat că�. Desigur, astfel de lucruri sunt importante în cercetare și nu cred că e ceva în neregulă per se cu asta, dar problema e că m-a plictisit acest lucru și, în același timp, am foarte puțină răbdare pentru tehnicile motivaționale, fie ele și ca exercițiu stilistic. Din acest punct de vedere, cartea a fost prea comercială pentru mine și, să zicem, dezlânată, mi-aș fi dorit ceva mai închegat din punct de vedere teoretic. Dar pentru o lectură ușoară, merge și, în plus, prima parte explicativă mi se pare foarte interesantă și utilă. Iar dacă nu ești ca mine, sigur nu te vor deranja multiplele exemple. Și dacă ești interesat să afli în mod real de ce e utilă arta, cartea e pentru tine....more
De citit. “Noi, generația vie, suntem o mănușă, iar istoria este mâna�, spune Mihail Șișkin. Aici vorbește des
De citit. “Noi, generația vie, suntem o mănușă, iar istoria este mâna�, spune Mihail Șișkin. Aici vorbește despre istoria țării sale și ce crede că a determinat și concentrat comportamentul care a dus la dezastrul și dezastrele actuale pe care le cunoaștem. Aka războiul în formele sale multiple, inclusiv cel hibrid & concentrat pe manipulare și propagandă în mediul virtual.
“Cultura eșuează întotdeauna�, spune Șișkin, “atunci când începe războiul� și nu e prima oară când ne întâlnim cu ideea (realitatea) conform căreia lupta pentru supraviețuire acaparează orice alte interese.
Vorbește despre lupta pentru demnitate (uneori plătind un preț prea amar nu ca s-o dobândim, ci pur și simplu ca să îi descriem necesitatea, să ne exprimăm apartenența la ceea ce unii ar numi o trăsătură umană) & dorința de libertate care survin în urma educației; despre separarea celor două populații din țara sa (ca mentalitate, ceea ce poate își va găsi o rezonare un pic cam prea clară în România). În fine, despre democrație și Europa - și cât de pregătită este sau nu să și-o apere.
E foarte clară și pertinentă, pe alocuri tulburătoare, cu câteva trimiteri biografice greu de ignorat....more
Este posibil să fi petrecut o perioadă nerezonabilă de timp să citesc cartea asta și nu am niciun motiv întemeiat, pur și simplu asta se întâmplă din Este posibil să fi petrecut o perioadă nerezonabilă de timp să citesc cartea asta și nu am niciun motiv întemeiat, pur și simplu asta se întâmplă din când în când. Cartea se citește ușor, chiar dacă are un subiect care este departe de a fi confortabil și e oricum o lectură foarte interesantă, obiectiv vorbind. E de asemenea important să te documentezi pe tema încălzirii globale și, sincer, cred că ți-o recomand în special dacă ai un anumit scepticism față de faptul că încălzirea globală actuală ține exclusiv (sau, oricum, foarte mult) de arderea combustibililor fosili. S-ar putea să îți ofere o perspectivă nouă de gândire din punctul acesta de vedere. Poate că da, poate că nu, n-am de unde să știu, dar mi se pare totuși destul de iresponsabil să spunem cu siguranța unor oameni de știință „sigur nu e de la combustibilii fosili, n-ai de unde să știi cum se schimbă planeta� când există totuși semnale de alarmă legate direct de comportamentul nostru colectiv față de planeta asta, când există tone de plastic în ocean și se transportă substanțe periculoase prin zone prin care poate n-ar trebui să trecem cu atâta ușurință. Spun doar că e o carte pe care ai vrea s-o încerci. Eu m-am bucurat totuși că nu am citit-o în această plină vară teribil de călduroasă pentru că sigur mi-ar fi dat o anumită anxietate sau m-ar fi făcut să-mi fie mai cald decât mi-era deja. Pentru mine a fost totuși cam mult jurnalism narativ în cartea asta, deși pot să îi înțeleg foarte bine scopul și cred că foarte multe persoane vor aprecia tocmai asta. Pentru mine a fost, de fapt, singurul lucru care nu m-a convins complet la cartea asta. Am apreciat însă foarte mult că s-a concentrat pe diferențele dintre persoanele cu bani și persoanele fără bani în fața încălzirii climatice și că ne face să ne gândim mai mult la privilegiu. Privilegiu de a avea aer condiționat, de exemplu, într-o zonă în care oamenii n-au ce mânca, dar aer condiționat. Sau, dacă au, nu au bani să-i dea drumul pentru că e prea scumpă factura la curent. Am apreciat de asemenea că s-a concentrat și pe viața altor viețuitoare, nu doar a oamenilor, și că a vorbit atât de concis despre necesitatea adoptării unui alt fel de consumerism în ceea ce privește consumul de electricitate (putem fi cât de cât eco, totul e să vrem și partea cu vrutul pare cea mai dificilă atunci când sunt bani încă e făcut din arderea combustibililor fosili). Însă toate asta îți oferă totuși o undă de speranță, că sunt totuși lucruri pe care le putem face dacă ne ocupăm acum, chiar dacă se va încălzi tare și asta înseamnă mulți țânțari și căpușe care fug după oameni, boli și alte minunății demne de apocalipsă, că ne putem încă salva chiar dacă efectul de seră pe care l-am creat nu se va dispersa nici dacă încetăm, că oceanul încă eliberează căldurică, dar măcar să nu ne prăjim singuri ca la un solar dereglat. ...more
Îmi doream să citesc cartea asta de ceva timp și am avut-o pe lista de lecturi în mai sau în iunie, nu mai știu exact când, dar n-am reușit s-o citescÎmi doream să citesc cartea asta de ceva timp și am avut-o pe lista de lecturi în mai sau în iunie, nu mai știu exact când, dar n-am reușit s-o citesc pentru că se apucase deja soțul meu de ea și mi-am propus să aștept. Așa că am citit-o până la urmă după ce a terminat-o el. Asta pentru că eu am obiceiul să scriu pe cărți, să îndoi colțuri, să subliniez � el nu face asta și nici nu-i place să citească cu însemnările altcuiva (cum nici mie nu-mi place, dac-ar fi să fiu complet onestă), așa că ne-am așteptat rândul în mod corect. Lăsând asta la o parte, e o lectură foarte faină Liberă. Mi-a plăcut în special prima parte. Autoarea povestește despre copilăria ei în Albania comunistă și cartea este într-adevăr foarte mult despre libertate, cu multiplele sale fațete. Ce mi s-a părut sfâșietor și înduioșător (și un pic înfricoșător, dacă e să fiu complet sinceră) e această perspectivă a înțelegerii și integrării totale a realității istorice și politice pe care le trăiești, în copilărie, și cum acest entuziasm, această dragoste nu se revarsă doar gândirii tale, ci asupra întregi ființe. Poate că cineva ar spune că asta și e gândirea, dar ce vreau să spun este că aceste lucruri ajung să te modeleze într-un anumit fel și trăiești un șoc atunci când afli adevărul și ajungi la „maturitate�. Această maturizare forțată se întâmplă în cazul autoarei când cade regimul și află că toate lucrurile pe care le credea și „înțelegea� erau de fapt false. Iar această cădere e cu atât mai cruntă cu cât nu știe nici ce mai este adevărul, dar nici ce mai este încrederea. Pentru că dacă statul ți-a spus că X și părinții au fost de acord că X, iar cum tu descoperi că X era de fapt o mare minciună, atunci cum ai putea să mai crezi că Y, să zicem noul regim, este bun, dat fiind că tot statul și tot părinții îți spun că schimbarea e în bine? E foarte interesant de explorat acest aspect și mi se pare că Lea Ypi a atins toate butoanele din punctul acesta de vedere. Eu nu am trăit comunismul, m-am născut după revoluția din România, așa că, bineînțeles, nu pot înțelege la prima mână experiențele sale. Am trăit doar în democrație, cu forma pe care a prins-o la noi după �89, așa că nu am trăit nici deziluzia liberalismului (cu pierderea locurilor de muncă după comunism și acest paradox, de a putea în sfârșit cumpăra orice și a nu avea bani s-o faci). Lea Ypi navighează foarte fain și intens toate aceste fațete ale libertății și schimbării regimului. Mi se pare de asemenea deosebit de lucidă în prima parte și m-a făcut să mă gândesc la cât de lipsită de luciditate și conștientizare eram eu în copilărie. Mereu cu capul în nori și absolut dezinteresată de lumea în care trăiam. Nu am știut până foarte târziu cine e președinte sau ce se întâmplă la nivel politic în țara mea. Și nici când am aflat nu m-a interesat în mod special. Nu știu dacă Lea Ypi copil era într-adevăr atât de conștientă și lucidă sau doar așa a ales să scrie cartea � o să asum totuși că a fost, tocmai pentru interesul ei mai târziu pentru filosofia politică și pentru discuțiile pe care le-a avut cu familia ei, dar și pentru deziluzia pe care a trăit-o la destrămarea comunismului și întâlnirea cu liberalismul. Este o carte foarte bună și despre efectele propagandei. În același timp, mi-ar fi plăcut ca și a doua parte să fie la fel de închegată ca prima. E mult mai bună prima parte, poate unde avem și o abundență de detalii și e mai emoționantă. A doua e mai grăbită și marcată de evenimente care, deși o afectează (poate) exponențial mai mult, o fac în același timp (pe Lea Ypi) să fie sau pară mai detașată. Ce mi-ar fi plăcut totuși e să fie mai clară/concisă la final în privința credințelor sale politice. De altfel, lucrurile astea sunt ușor de aflat printr-un google, dar aș fi vrut pur și simplu o asumare mai angajată aici în carte. Sigur că poți ajunge la anumite concluzii: critică socialismul pe care l-a trăit, dar își exprimă și deziluzia în fața liberalismului pe care l-a experimentat odată cu căderea comunismului, poți trage concluzia că simpatizează cu un anumit tip de socialism sau că este de centru (într-un interviu spune, de fapt, că este adepta unei democrații socialiste, fiind kantian-marxistă). Lucrurile astea le intuiești la finalul cărții, dar mi-ar fi plăcut să le dezvolte în noul context al vieții sale, pentru a închide sau măcar a da o formă cercului pe care l-a deschis cu copilăria în Albania. ...more
Asta e cartea pe care mi-a ales-o soțul meu pentru luna iunie. L-am rugat să îmi aleagă câte o lectură în fiec
Asta e cartea pe care mi-a ales-o soțul meu pentru luna iunie. L-am rugat să îmi aleagă câte o lectură în fiecare lună și voi citi și câte o carte aleasă de el. Asta pentru că am foarte multe cărți necitite și rafturile alea de necitite cresc în loc să scadă, ceea ce, mă rog, cred că se va întâmpla oricum în continuare� dar e și distractiv și e și o încercare de a fi mai eficientă în direcția asta. Așa că pentru iunie mi-a ales „Când nu mai înțelegem lumea� de Benjamin Labatut, o carte pe care îmi doream s-o citesc și uitasem c-o am și pe care, întâmplător sau nu, o luasem special pentru el. M-am gândit că i-ar plăcea cartea asta și am putea s-o citim amândoi, așa că m-a bucurat alegerea lui. Și pentru că n-a ales-o chiar întâmplător, a studiat oferta, a răsfoit și a cules cu grijă din raft.
Acum, mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut? Asta e o întrebare foarte bună și am un pic de mixed feelings. M-a prins și m-a interesat greu, dar la un moment dat a început să mi se pară foarte interesantă și m-a vrăjit un pic, asta pentru că Labatut nu e un povestitor rău deloc. Însă cred că e un pic cam prea multă anecdotă și un pic cam prea multă informație într-un spațiu relativ scurt și asta mă face să îmi pierd un pic concentrarea. Nu ajută nici faptul că eu nu știu chimie, fizică, matematică și, atunci, poate că o parte din însemnătatea acestei cărți trece pe lângă mine. În același timp, nu cred că e neapărat prea important sau dificil ce se întâmplă din punctul ăsta de vedere în carte, ci mesajul mai mare pe care vrea să îl transmită, despre statutul apăsător al științei, despre „nevoia umană imperioasă de a împinge limitele cunoașterii spre infinit, dar și pericolul ce pândește acolo�. Și asta ca mesaj mi se pare superbă (și o putem vedea foarte bine ilustrată în dipticul extraordinar al lui McCarthy, Pasagerul și Stella Maris). Dar aici mi se pare că nu ajunge la finalitate și nu reușește să creeze mesajul acesta pe care dorește să îl transmită, dacă dorește, ci pur și simplu rămâne într-un stadiu de demers, cel puțin pentru mine.
Și poate că m-a și enervat statutul aproape romantizat al geniilor care traversează cartea asta, a comportamentelor pe care le putem trece cu vederea un pic cam ușor pentru că au adus o contribuție atât de esențială vieții în care trăim (de exemplu, pedofilia lui Schrodinger pe care nu prea știu de ce alegem să o numim perversitate, cum nu știu de ce alegem să numim o fată de 14-15 ani femeie în descriere, but maybe that’s just me � plot twist, nu sunt eu, pur și simplu așa funcționează lumea asta patriarhală care de abia acum începe să afle, nu să și conștientizeze, faptul că există diferențe majore între un adult cu consimțământ și un adolescent/o adolescentă în formare. Hai societate, hai că poți). Dar cartea lui Labatut nu este misogină sau sexistă, așa cum nici autorul nu pare a fi, cu toate că pe mine m-a scârbit la un alt nivel apariția lui Schrodinger pe aici, Labatut a făcut o treabă bună în a-l pune în scenă. Ăsta e totuși un detaliu care nu are legătură directă cu faptul că nu m-a convins pe deplin lectura. Cartea e faină și cred că e interesantă de citit pentru cineva care este mai pasionat de științele „exacte� decât sunt eu (aka le înțelege mai bine. Sau poate nu este, pentru că deja știe toate astea și nu îi oferă nimic la nivel de informație/ nu îmi dau seama). Pe mine m-a deraiat cumva lipsa finalității și conturarea un pic cam prea „poetică� a acestor genii neînțelese, unii dintre ei înțelegând ei înșiși că anumite descoperiri ar putea duce la distrugerea lumii și oprindu-se din „descoperit�, alții mergând cât de departe au putut, fără conștiință morală aparentă pentru că, într-un fel, nu e treaba omului de știință să se ocupe de moralitate (ceea ce chiar ridică la fileu niște probleme foarte interesante). Lucrurile astea îmi plac și devin o cale de analiză/gândire/sau doar prezentare care mă atrage la un nivel aproape primar, măcar ca spectator. Dar nu mi se pare că se atinge potențialul din punctul ăsta de vedere în Când nu mai înțelegem lumea. Mi-a plăcut, deci, dar nu în întregime, mi-a plăcut și nu mi-a plăcut în același timp, cert este că mi s-a părut că Labatut are condei și m-a fascinat și capacitatea sa de a reda așa fin și clar atât de multe informații distincte, cu o grămadă de (probabil) ficționalizări credibile.
Povestea de care nu știam că am nevoie într-o zi de vineri. E scrisă ușor, ca o poveste și te ghidează prin toate etapele de concepție/creștere/dezvolPovestea de care nu știam că am nevoie într-o zi de vineri. E scrisă ușor, ca o poveste și te ghidează prin toate etapele de concepție/creștere/dezvoltare ale unei ființe umane. Cu niște fun facts despre alte specii și o frumusețe de traseu & explicații despre ce/ cum fac celulele lucruri. Mi-a plăcut mult, poate și unde nu aveam așteptări de niciun fel și m-a ținut acolo până am terminat-o. ^^ A fost interesant să citesc despre etapele dezvoltării bebelușului și retrospectiv, la 7 ani după ce am devenit mamă. E interesant că pusă față în față cu fapte biologice & lucruri concrete despre existența umană, totuși am găsit un pic de loc de magie. Care magie vine tocmai din statistică, dacă vrei, cât puteam la fel de bine să nu fim ceea ce suntem dacă un alt spermatozoid era mai rapid sau dacă comunicarea dintre celule nu era corectă și nu ne mai dezvoltam deloc. Fain. ...more
Ce mai invenții ocazionale care biciuiesc și alintă, Elena Ferrante is a goddess. Revin.
-
N-am prea reușit să c
Ce mai invenții ocazionale care biciuiesc și alintă, Elena Ferrante is a goddess. Revin.
-
N-am prea reușit să citesc textele Elenei Ferrante când apăreau în The Guardian, așa că m-am bucurat că sunt adunate într-un volum în traducere. Un deliciu, de altfel, sunt texte foarte scurte pe multiple teme: despre a fi femeie, scriitoare, mamă, despre anumite senzații, despre anumite situații, lucruri care la un moment dat pot părea întâmplătoare sau fără o semnificație anume, dar cărora minunata Elena Ferrante le conferă sens și formă. O ador pe Elena Ferrante și luna trecută am citit și Între margini pe care am devorat-o. Așa că a fost foarte frumos pentru mine să trec direct la Invențiile ocazionale pe care le-am savurat cap coadă și la care simt că mă voi (re)întoarce la un moment dat sau altul. Asta pentru că-mi face bine să citesc gândurile Elenei Ferrante și pentru că avem nevoie și de scriitoare femei care să ne facă să spunem „și eu am simțit asta� în legătură cu lucruri nu prea frumoase neapărat. Despre gelozie, de exemplu, și cum e normal s-o simțim, cum e rușinoasă și groaznică, dar în același timp naturală. Are Elena Ferrante așa un stil de a te prinde și de a te amăgi și readuce cu picioarele pe pământ, în același timp frumos și brutal, încât parcă și în nonficțiunea ei te păcălește cu un fir narativ. Și te lasă fascinat de forța ei scriitoricească. Mi-a plăcut luciditatea ei și modul atât de concis în care a scris despre niște subiecte doar aparent ocazionale, în alt sens poate pur și simplu fundamentale. Lucruri la care poate te-ai gândit și tu (mai ales dacă ești femeie), într-un fel sau altul, deși poate nu la fel de articulat....more
Cartea asta n-am luat-o pentru că mă interesa să-mi echilibrez glicemia. De fapt, nici nu știam dacă am vreo problemă cu glicemia și nici nu m-am întrCartea asta n-am luat-o pentru că mă interesa să-mi echilibrez glicemia. De fapt, nici nu știam dacă am vreo problemă cu glicemia și nici nu m-am întrebat vreo secundă dacă mănânc corect sau greșit. Asta și pentru că fac sport destul de constant (nu intens, dar suficientă mișcare cât să cred că inima mea e cât de cât bine), pentru că mănânc variat și par OK. Oh, boy! Little did I know, cum se zice. M-a supărat și interesat mult lectura și tot încerc să mă gândesc ce m-a supărat atât de tare încât i-am dat 4/5, deși e o carte foarte bine pusă la punct și cu siguranță merită un 5/5 la capitolul informare și livrare. Și mi-am dat seama ce mă deranjează, de fapt, faptul că e prea optimistă și nu atinge deloc probleme ca dificultatea de a-ți schimba stilul de viață în alimentație, eating disorders, sugar withdrawal symptoms și altele asemenea. Doar că nu e scopul cărții să vorbească despre asta, ci să îți spună cum se întâmplă cu glucoza în organism și cum îți poți eficientiza vârfurile de glucoză. Regulile simple pe care le vei învăța în cartea asta sunt: ordinea corectă, optimă în care să mănânci pentru a-ți echilibra glucoza, mici trucuri care te pot ajuta să eficientizezi vârfurile de glucoză inevitabile, cât de importantă este activitatea fizică (fie ea și minimă) în absorbția eficientă a glucozei. E ușoară, spusă ca o poveste, ușor de citit & înțeles pentru toată lumea. Aș vrea totuși s-o iau și la bani mărunți în curând, dar momentan testez o parte din lucrurile pe care le spune în cartea asta și apoi aș vrea să revin asupra ei. Este o lectură foarte mișto și cred că poate fi foarte utilă unora dintre noi � și, chiar dacă n-o citești ca să schimbi ceva, pur și simplu e interesantă ca informație. Poate că cel mai mare șoc îl vei avea aflând că fructoza e la fel indiferent de unde provine, adică din zahăr procesat sau din fructe și că ambele creează vârfuri de glucoză. On the other hand, poate că ar fi fost mai responsabil să vorbească și despre alte diferențe între un fruct și ceva dulce (cu toate că zice că dacă vrei să mănânci ceva dulce, opțiunea cea mai bună pentru corpul tău ca vârf de glicemie e un fruct). Ar fi fost mai asumat să spună că există totuși și alte ingrediente în ceva dulce procesat și deci diferența nu e totuși doar fructoza, deși iar nu ăsta era scopul cărții. Ceva ce știam de mult și despre care cred că nu se vorbește suficient și mi-a plăcut că a punctat-o foarte bine aici e că smoothie-urile din fructe nu sunt așa sănătoase cum credem noi și că, prin procesul de stoarcere, se transformă în fructoză, adică doar zahăr, pierzându-și celelalte calități pe care le au în forma lor normală (deci fără fibre). Romantizăm mult ca societate smoothie-ul și îl și punem pe un piedestal ca ceva super sănătos de mâncat/băut, când de fapt e doar o plăcere dulce. Pe de altă parte, mie nici nu-mi plac smoothie-urile, așa că mi-e ușor să scriu asta. Când mă gândesc la sfatul ei de a mânca mai întâi fibrele, apoi proteinele și grăsimile și la urmă carbohidrații și fructoza, nu mă mai simt la fel de chill. Dar așa se întâmplă cu sfaturile bune în alimentație: de fapt, nu e ușor să le urmezi, chiar dacă sfaturile sunt scrise într-un ton optimist, motivațional și _aparent_ ceva ce poate face toată lumea în fiecare moment al zilei. Cum ziceam, sper să revin asupra cărții, o super recomand. A apărut la editura Publica, tradusă de Smaranda Nistor. ...more
- mai ales în ceea ce privește înțelegerea dualității scrupulozitate & ieșirea dintre margini, altfel spus a încerca ssuperbă & necesară pentru mine:
- mai ales în ceea ce privește înțelegerea dualității scrupulozitate & ieșirea dintre margini, altfel spus a încerca să scrii tradițional, respectând forma și sperând, în acest demers clasic, să reușești să scrii ceva surprinzător - o dualitate cu care Elena Ferrante ne mărturisește că încă se luptă;
- ca femeie care scrie, în ceea ce privește tocmai istoria și contribuția pe care o putem toate oferi scriind, în ciuda nesiguranțelor, de a lăsa pentru moment deoparte distincțiile “literatură adevărată� și “mediocritate� și a încerca să “cucerim� limba urâtă sau măcar să o folosim;
- despre identificarea cu ceilalți, eurile divizate în timpul scrierii, inclusiv a deveni una cu personajul, care nu e chiar devenire cu una ad literam;
- adevăr vs realitate vs ficțiune și cum se pot împleti toate astea în scris. Dacă se împletesc. Despre obsesia noastră de a reda adevărul și realitatea în scris și cum/dacă putem ajunge la asta.
Vreau să scriu mai pe larg despre ea. Până atunci, las ceva ce scriam când am început cartea: Nu știam dacă o să fie genul meu de carte, mai ales că nVreau să scriu mai pe larg despre ea. Până atunci, las ceva ce scriam când am început cartea: Nu știam dacă o să fie genul meu de carte, mai ales că nu sunt audiența potrivită pentru lecturi politice de vreun fel. Dar am citit 38 de pag și m-a prins foarte tare. Sunt în faza în care Maria Ressa, jurnalistă în Asia de peste 37 ani, își povestește copilăria, după o introducere pertinentă, fascinantă și un pic scary în fragilitatea democrației (pe care oamenii de vârsta mea, care s-au născut și au trăit măcar într-o formă oarecare de democrație, o iau ca atare) și despre necesitatea legiferării (inclusiv dpdv etic) a spațiului internetului unde fake news și manipularea în masă pot duce la lucruri teribile, ca fraudarea alegerilor și ajungerea într-un punct în care un dictator să fie considerat un erou. So far, foarte interesantă, chiar dacă pe alocuri pare că are un discurs motivațional mainstream, personal nu mă deranjează. Și m-a prins inclusiv descrierea făcută la început de Amal Clooney: “când te gândești la un supererou, probabil că nu-ți imaginezi o femeie de 1.57 m, cu un stilou în mână.� ❤️ ...more
Nu-mi vine să cred că n-am citit până acum “O cameră doar a ei.� Am citit atâtea despre ea că uneori aveam impresia că deja am citit eseul Virginiei WNu-mi vine să cred că n-am citit până acum “O cameră doar a ei.� Am citit atâtea despre ea că uneori aveam impresia că deja am citit eseul Virginiei Woolf. Oricum ar fi, i-a venit în sfârșit timpul. A fost o mare plăcere să trec prin scrisul Virginiei Woolf, elocvent și seducător, și să descopăr în același timp o analiză atât de atentă și pertinentă la “women in fiction�. Desigur, știm bine cât de multă dreptate are, dar e delicios cum o spune și cred că e un text important chiar și azi (s-au schimbat totuși niște lucruri de la 1929). Rămân însă multe prejudecăți, așa că poate fi o lectură și utilă pentru unii (practic vorbind, wink/wink), nu doar interesantă teoretic. Foarte frumos a explicat și cum femeile de abia începuseră să scrie și că impedimentul real, neplăcut așa cum se arată, a fost atât de simplu: nu aveau bani. Nu aveau spațiu. Nu aveau niciun privilegiu. Cum să faci literatură așa? Dacă aș avea un bănuț pt fiecare dată când am auzit pe cineva întrebând (retoric) de ce femeile nu au scris “marea literatură�, aș putea să le cumpăr cartea asta, dar mă tem că înveți/te schimbi/ vezi adevărul doar dacă vrei, ceea ce nu se întâmplă mereu. Frumos eseu, nevertheless. L-am citit în engleză și probabil o să-l mai recitesc. ...more
M-am apropiat cu oarecare teamă de cartea asta pentru că nu știam exact dacă o să fie o lectură ușurică sau greoaie. Asta pentru că am citit de curândM-am apropiat cu oarecare teamă de cartea asta pentru că nu știam exact dacă o să fie o lectură ușurică sau greoaie. Asta pentru că am citit de curând și „Povestiri despre viitor� de David Christian despre care credeam că e popculture, dar nu a fost, așa că de data asta am zis să fiu precaută. Cartea e însă foarte plăcută de citit, se citește repede și autorul „narează� mai degrabă decât să prezinte anumite informații și opinii. Cartea e despre mai multe lucruri care ne-au preocupat ca civilizație de-a lungul timpului: adevăr și frumusețe, culoare și rasă, lege și ordine, corp și minte și altele asemenea � Neil deGrasse Tyson oferind perspective „cosmice� asupra acestor probleme, după ce le pune în antiteză și le aduce cumva pe un teren controversat. Adesea e ușor ironic, (doar) în aparență cinic și ne dezvăluie ceva ce am fi putut intui cu toții: că suntem limitați, că războaiele și fărădelegile noastre sunt minuscule în fața universului și chiar ridicole (de multe ori își imaginează ce ar zice niște extratereștri dacă ne-ar vedea într-o ipostază sau alta și, sincer, nu cădem deloc bine).
Presupoziția gândirii liniare a oamenilor, dar și iraționalitatea care ne este caracteristică ghidează ca un fir roșu opiniile autorului despre diverse teme, dublându-le invariabil cu informații, date și perspective științifice. Te simț limitat citind Mesagerul stelar, mai ales când îți dai seama că mare parte din micimea ta este dată tocmai de condiționările propriei specii. A nu gândi liniar, a fi rațional în pofida sentimentelor (dar în aceeași măsură, a rămâne uman), a gândi mai departe de adevărurile personale în orice situație, faptul că sunt lucruri pe care nici măcar nu ni le putem imagina sau nu le putem înțelege (cum ar putea funcționa, de exemplu, o specie mult mai evoluată decât noi, cum ar gândi și cum am putea noi accesa vreodată un alt tip de gândire), toate acestea te fac să te gândești de două ori înainte de a spune că omul e cea mai tare ființă de pe Pământ. În orice caz, omul ca ființă dăunătoare pentru planetă și alte specii nu e tocmai o idee străină nouă astăzi, dar Neil deGrasse Tyson ne face să ne gândim că nici „mama natură� nu e neapărat mai bună sau mai frumoasă, oferindu-ne o perspectivă poate dură în direcția asta. „Mama natură� care ucide nediscriminat, dezastrele naturale care uneori ne atrag (deși sunt morbide), fac parte dintr-un mecanism complex care nu pare să aibă nicio considerație față de specia umană (sau de vreo altă specie, că veni vorba). Deci, pe cât de frumoasă, pe atât de adversă.
Mi-a plăcut mult să citesc „Mesagerul stelar�. Într-un fel, se citește ca o poveste, de-aia și curge așa repede și te invită, desigur, să cauți mai departe informații și perspective despre anumite lucruri pe care le găsești aici, fie că vorbim despre date, opinii, perspective. Mi se pare că e o carte bună de avut în bibliotecă pentru toată lumea. Îți amintește cât ești de mic și cât de necesar este să nu mai arunci cu „adevărul personal� în ceilalți, formându-ți judecăți de valoare puternice și contrare doar pentru că nu poți ieși din propria limitare. E o invitație directă la a fi mai empatici, atenți și (mai) raționali.
Și, desigur, așa cum notează Laura Câlțea: „cel mai frumos lucru din tot acest univers infinit, ne spune Tyson, este că suntem dotați cu o inteligență care ne lasă să-l cunoaștem cât de cât. Și ăsta e un gând pentru care merită să speri.�...more
Cu toate că nu este o carte care emoționează, m-a bușit plânsul la un moment dat copleșită de toate cazurile reale în care femeile au sfârșit prin a pCu toate că nu este o carte care emoționează, m-a bușit plânsul la un moment dat copleșită de toate cazurile reale în care femeile au sfârșit prin a plăti cu viața din cauza indiferenței, sexismului și relei voințe. E o carte tare cuprinzătoare despre vrăjitoare și „ideea� de vrăjitoare, despre sexism și misoginism, despre modul crud/rece/„rațional� (pe scurt, patriarhal și toxic „masculinizat�) în care funcționează lumea în care trăim și cum femeile trebuie să fie mereu gălăgioase și rebele pentru a obține ceva. Chiar și cu prețul de a fi numite isterice și „nebune�, chiar și cu riscul, istoric declarat, de a fi arse pe rug. Trebuie să scriu mai pe larg despre cartea asta. A fost lectura perfectă după „despre femei� de Susan Sontag (pe care, de altfel, o citează de mai multe ori). ...more
E prima mea întâlnire cu Susan Sontag și m-a cucerit la fel cum a făcut-o și Bell Hooks, a fost grozav să fac această călătorie în mintea ei. Avem aicE prima mea întâlnire cu Susan Sontag și m-a cucerit la fel cum a făcut-o și Bell Hooks, a fost grozav să fac această călătorie în mintea ei. Avem aici o colecție de eseuri pe diverse teme, preferatele mele sunt cele care ating problematica sexismului, frumuseții, dublului standard al îmbătrânirii și problematici asemănătoare. În ultima parte avem și un interviu suculent, dar și un dialog între ea și poeta Adrienne Rich pornind de la un eseu pe care Susan Sontag l-a scris despre fascism („Fascinantul fascism�, prezent în carte) și regizoarea Leni Riefenstahl (considerată, paradoxal sau nu, și o mare feministă și o susținătoare a fascismului prin filmele ei). Mi s-au părut interesante gândurile lui Susan Sontag și despre artă, interpretare, modul în care apare sau nu apare feminismul în toate celelalte practici de analiză și gândire (ca articolele despre regizori și filme, de exemplu).
super interesantă pt mine, privirea unui istoric asupra viitorului. E foarte densă și bine documentată, cred că trebuie să ai răbdare să ajungi la finsuper interesantă pt mine, privirea unui istoric asupra viitorului. E foarte densă și bine documentată, cred că trebuie să ai răbdare să ajungi la final care e spectaculos cu imaginarea viitorurilor posibile. Cu toate că pe alocuri nu mi s-a părut la fel de închegată ca scop, mi-a plăcut mult s-o citesc și a fost o experiență în sine să citesc despre cum e viitorul pt E-coli, pt plante, animale, oameni și galaxii. I enjoyed. ...more
O carte ușor de citit și interesantă, de popularizare a principalelor descoperiri despre viața noastră cu ajutorul științei psihologiei, dar cu mici iO carte ușor de citit și interesantă, de popularizare a principalelor descoperiri despre viața noastră cu ajutorul științei psihologiei, dar cu mici incursiuni și în alte domenii. E foarte utilă dacă vrei să-ți faci o idee cam care e direcția unor specialiști în probleme ce țin de psihologie dar și „natura umană�. Ca modestia, încrederea în sine, singurătatea, relația cu ecranele, dar și relația cu moartea și, de exemplu, ce înseamnă experiența celor care, aflați în stop cardiac, „mor� și revin la viață prin resuscitare (probabil eseul meu preferat, alături de cele două în care vorbește despre impactul mediului vs impactul genelor asupra dezvoltării personalității copiilor). O grămadă de subiecte interesante prezentate pe scurt. E utilă și dacă vrei un mic ghid de la care să pornești să aprofundezi anumite subiecte, avem 190 pag de carte și restul pagini cu bibliografie (resurse, titluri, autori aranjați tematic).
Loading...
