Å·±¦ÓéÀÖ

“Bunica îmi zâmbeÈ™te iar È™i iar dintre amintiri, împreună cu parfumul ³¦´Ç±è¾±±ôă°ù¾±±ði. Cu dor de basme, tihnă È™i duminici albastre. Acolo unde morile își învârteau consistent paleÈ›ii între adunări È™i scăderi, zâmbete È™i lacrimi, avându-È™i mereu partea de înÈ›elegere deplină a universalității. Cuminte È™i senină precum strălucirea dimineÈ›ilor de vară.”
― Simona Prilogan, Ochi de Poveste

“Câtă necrofilie e-n amintire! Câtă fascinaÈ›ie pentru ruină È™i ±è³Ü³Ù°ù±ð´Ú²¹³¦È›¾±±ð! Câtă scotocire de medic legist prin organe lichefiate! Gândindu-mă la mine de la diferite vârste, ca tot atâtea vieÈ›i anterioare consumate, e ca È™i când aÈ™ vorbi despre un È™ir lung, neîntrerupt de ³¾´Ç°ùÈ›¾±, un tunel de corpuri murind unul într-altul. Acum o clipă, cel care scrisese aici, reflectat de lacul întunecat al ceÈ™tii de cafea, cuvintele "murind unul într-altul" s-a prăbuÈ™it de pe taburet, pielea i-a crăpat, oasele feÈ›ei i-au devenit aparente, ochii i s-au scurs mustind de un sânge negru. Peste o clipă, cel care va scrie "cel care va scrie" se va prăbuÈ™i È™i el peste pulberea celuilalt. Cum să pătrunzi în acest osuar? Și de ce ai face-o? Și ce mască de tifon, ce mănuÈ™i chirurgicale te-ar putea proteja de infecÈ›ia emanată de amintire?”
― Mircea Cărtărescu, Orbitor. Aripa stângă

“Libertatea îi renăștea de fiecare dată în lipsa publicului È™i a ochilor arzători de critici, căci doar atunci cânta cel mai autentic È™i chiar trăia aÈ™a cum își dorea”
― Alexandra Tatu, cheile sinelui

“MorÈ›ii trăiesc atâta vreme cât o singură ființă vie îi mai poartă în minte. Noi îi purtăm în noi pe ³¾´Ç°ùÈ›¾±i noÈ™tri.”
― Jean d'Ormesson, Din voia Domnului

“Eu sunt mai aproape de tata: el își punea speranÈ›ele într-o schimbare bazată pe amintire. Mă împart, ca el, între aceste două lumi apuse, pline de strălucire È™i de forță: schimbarea È™i amintirea. Și, între una È™i alta, refuz să aleg.”
― Jean d'Ormesson, Din voia Domnului

“(...) È™tii tu că există un hotar al amintirii omului pe acest pământ? Hotarul amintirii omului este pecetluit pentru o sută de ani. O sută de ani după moartea lui încă îl mai pot pomeni copiii sau nepoÈ›ii lui È™i cei care l-au văzut la față, dar după aceea, chiar dacă se poate prelungi amintirea lui, ea este numai prin vorbă sau prin gând, căci se trec cei care i-au văzut faÈ›a lui vie. Și mormântul lui din cimitir se acoperă de iarbă, piatra de mormânt se năruie È™i l-or uita toÈ›i oamenii, ba chiar È™i urmaÈ™ii lui, îi vor uita apoi numele, căci numai câțiva rămân în amintirea oamenilor (...)”
― Fyodor Dostoevsky, The Adolescent

“Fiecare duce, în noapte, o amintire a lui.”
― Andreï Makine, Once Upon the River Love

“Am încercat să-i explic că aÅŸa o numeam noi, că era un loc secret, apoi i-am spus că Adelina a fost foarte curajoasă, pentru că acolo începe pădurea, că e plin de animale ÅŸi că e foarte posibil să mai umble noaptea ÅŸi uriaÅŸi, că eu nu credeam să fi murit toÈ›i. ÃŽi explicam despre spărtura din drum ÅŸi despre pâini, dar devenea din ce în ce mai nervos, vedeam că nu mai are răbdare, că i se părea fie că-mi bat joc de el, fie că o luasem razna, dar simÈ›eam nevoia să vorbesc, să aduc alte ÅŸi alte explicaÈ›ii ÅŸi i-am zis de mai multe ori că era adevărat, că mă urmărise un uriaÅŸ chiar noaptea trecută ÅŸi că era bine că o găsisem ÅŸi o adusesem acasă, că pericolul să fie răpită de uriaÅŸul ăla ÅŸi dusă în adâncul pădurii fusese real...
Omul se uita la mine cu gura căscată. Două ÅŸanÈ›uri adânci îi apăruseră pe frunte, iar tâmplele îi zvâcneau să se spargă.”
― Ovidiu Baron, Zăpadă pe umerii Adelinei